Căutare

Share this article

Mai este foarte puțin până ce pe rafturile librăriilor va zâmbi șăgalnic „Fidelitate”, un roman scris de Marco Missiroli, un scriitor italian extrem de apreciat, ce a fost tradus în foarte multe limbi din lume. „Fidelitate” este o carte ce a primit numai critici pozitive și care va ajunge probabil best seller în foarte scurtă vreme.

Am avut onoarea de a primi un fragment din această carte, în premieră, cu ceva timp înainte de a vedea lumina tiparului PandoraM. Enjoy!

„Ce cuvânt greșit, amant. Ce cuvânt greșit, trădare. În raport cu ce ar fi trădat?

Ce dispărea dacă își consuma pasiunea cu o altă fată, dacă avea parte de o bucurie de moment și dacă oferea, eventual, o bucurie de moment. Să se ridice, să se îmbrace din nou, fără să stabilească ritualuri romantice sau afectuoase, păstrând rânduiala pe care o consolidase de-a lungul anilor cu soția lui și pe care n-ar fi pus-o niciodată la îndoială. Grija față de pactul încheiat, construirea relației, devotament: un vocabular care în literatură era simptom de ingenuitate, dar care-l împiedica să se sustragă dovezii faptelor.

Bănuia că și pentru el sentimentul de vinovăție ar fi fost cel care-l ținea pe muchie. De câte ori nu-și imaginase că se întoarce acasă, după trei sau patru ore în care se oferise altei femei, după ce năucise corpusculii Krause ai propriului gland, stimulați de noutate și încă vineții din cauza coitului inedit, în timp ce deschidea ușa căminului, în timp ce o săruta pe Margherita și câștiga minute ca să se obișnuiască din nou cu ideea propriei căsnicii.

Să se obișnuiască din nou, astea erau cuvintele care-l aruncau în ghearele îndoielii. Cine se obișnuiește din nou a fost în altă parte, răsturnând un echilibru. Răsturnând echilibrul: testamentul unei educații solide, familia Pentecoste, școlile catolice, deschiderea cadourilor în Ajun cu lumânările aprinse de o mamă în taior. Era un bărbat care caută alibiuri familiale, când, în schimb, tocmai sora lui îi spusese că pentru ea, a înșela fusese un prilej de a se regăsi.

— În sensul că te rătăciseși?

— În sensul că voiam să mă bucur de viață.

Dar ea făcuse un copil cu primul care-i ieșise în cale și trăia lipsită de griji din banii familiei Pentecoste. Revendica și el o părticică din această bucurie a vieții.

Astfel, în dimineața aia, în fața băiatului mușcat de câine, îi scrisese Sofiei de trei ori. Ea nu-i răspundea, el insistase. O rugase să poată vorbi cu ea despre povestire, nu era corect să lase lucrurile neterminate. În al doilea mesaj o invitase la o bere și două vorbe. În al treilea folosise acel dacă ai chef, adăugând un rând despre faptul că stătea lângă un tânăr pe care nu-l văzuse niciodată, aflat pe un pat de spital. Cu cât se adunau tăcerile, cu atât devenea necumpătat. Fundul Sofiei Casadei eliberat de blugi, alb și disproporționat, abdomenul plat până la pubis, ce mic și primitor era probabil sexul ei. Era adevărat, el era toți bărbații din romanele pe care le iubea, atât de previzibili, avea dreptate Margherita. A lăsat în urmă spitalul Fatebenefratelli, s-a uitat la ceas și și-a dat seama că avea zece minute să se întoarcă la birou, a simțit telefonul vibrând în buzunar, l-a scos și a citit Abandonez masteratul. Vă mulțumesc pentru tot, domnule profesor. Mă întorc la Rimini.

Citește și:

Șase cărți despre șase povești de dragoste aparent imposibile

După ce-l trimisese, Sofia și-a sprijinit capul de fereastra trenului Săgeata Albă. Milano, masteratul și scrisul și ideea că în Nord i s-au blocat drumurile: un mesaj trimis de pe un telefon mobil pecetluia totul. Trăise o aventură, așa își explicase, deslușindu-și gândurile: era o fată lipsită de talent care spusese cum stau lucrurile într-o povestire. Era un templu în construcție, cum îi sugerase Khalil, luându-și rămas-bun la cafenea, când îi spusese că luase o decizie la cald.

El încercase să-i bage mințile în cap, ea îi mărturisise că îi era dor de tatăl ei. Khalil tăcuse și se așezase lângă espressor, scosese aburul prin supapă și îl curățase. Apoi o îmbrățișase. La sfârșitul turei ea își scosese șorțul, îl sunase pe administrator spunând adevărul, voia să se întoarcă la Rimini.

Pornise spre casă, Milano o însoțise știind că e ultima oară. Aveau să-i lipsească clădirile de pe Missori, garguiele vizibile printre turlele ascuțite, tramvaiele de fier pe șine în direcția Domului, sufletele grăbite, posibilitatea de a te ascunde pe o stradă oarecare. Își dăduse seama de asta mai târziu făcându-și bagajul în camera ei din cartierul Isola, înghesuind cele patru zdrențe, laptopul, încercând să facă loc și pentru cărțile adunate în acele luni. Le lăsase, urma să vină să le ia înainte de expirarea perioadei de închiriere. Se așezase pe pat. Această cameră fără ornamente: acum, că o părăsea, era sigură că o face ca să nu cedeze. Să înceapă să iubească marele oraș, să uite de la o dimineață la alta Adriatica și papucii târșâiți ai tatălui ei în sufragerie. Să fie vulnerabilă în fața șarmului unui profesor, îngăduindu-și clișeul. Și apoi toate acele complicații: să se trezească cu el la cafenea după ce se trezise cu soția lui la cafenea, cum putuse să se trezească ea în tot acel du-te-vino.

Dar avea povestirea. Scrisese ce se întâmplase în acea după-amiază în Fiatul Punto cu mama ei, cu cele mai precise cuvinte pe care ar fi putut să le aleagă: asta era recompensa, își spusese făcând eforturi să adoarmă în acea ultimă seară în Milano-ul ei, îndoind cele șapte pagini ale povestirii Come stanno le cose în carnețel; târând valiza spre metrou, cumpărând bilet pentru trenul Săgeata Albă de la 10:35, așezându-se lângă fereastră și răspunzând la un ultim mesaj al profesorului. Ascultând din nou înregistrarea întâlnirii lor, unde Pentecoste îi mângâia gâtul și ea îi oferea ceafa. Cum îi simțise prinsoarea la rădăcina părului, înclinarea mușchilor cervicali. Ar fi vrut să-i dea și lui acele cincizeci și unu de minute și treizeci și șapte de secunde, dovada că ceva fuseseră.

A încetat să se frământe după Bologna, pe porțiunea de câmpie din provincia Emilia, cu casele izolate și brazdele ordonate. La Faenza a primit încă un mesaj, E o glumă? Imediat un altul, Încerc să te sun, te rog răspunde-mi. Mobilul a început să vibreze, l-a pus deoparte. L-a simțit vibrând din nou. L-a pus în buzunarul de la rucsac și a ațipit, în starea aceea de veghe au durut-o oasele, și-a atins brațele și picioarele, erau calde și se chinuia să le miște. S-a îndreptat pe banchetă și s-a uitat pe fereastră, a recunoscut provincia Romagna. După Imola, gustul câmpurilor se schimbă, erau mai dulci, culturile o luau de-a curmezișul și aveau un ritm diferit, aproape contopindu-se, ca și cum oamenii ar fi vrut să stea aproape în timp ce semănau sau strângeau recoltele. Apoi Săgeata Albă a trecut peste digul din Rimini și ea și-a ținut respirația, era oricum greu să se întoarcă.

A cerut ajutor cu valiza, când a coborât din vagon a știut că fugise din Milano. A rănit-o calmul care o traversa, dezvăluindu-i cât de asediată se simțise. A trecut prin pasaj și a ieșit din gară, a verificat telefonul și a găsit trei apeluri pierdute și patru mesaje de la Pentecoste, unul spunea Sună-mă imediat ce poți, îmi ajunge un minut. Mulțumesc. S-a dus în stația de autobuz și a așteptat numărul 1, care urma să o ducă până în cartierul Ina Casa. Era construit pentru familiști în anii ’50–’60, arhitectura era inteligentă și ieftină, cu bunicii și copiii și nepoții în piațete printre magazinele de lactate și baruri și partide de cărți pe măsuțele improvizate, lângă școala Lambruschini și azilul comunal. Acum bunicii mureau și le luau locul străinii, blândețea cartierului nu se pierduse. De fiecare dată Sofia sosea cu groaza că n-o s-o mai regăsească, dar o regăsea mereu. Autobuzul a mers pe lângă bastioane, a intrat în primele zone ale periferiei și pe măsură ce se apropia, inima ei era tot mai nerăbdătoare și agitată”.

Share this article
read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO