Vasile Alecsandri a trăit o adevărată pasiune, transformată apoi într-o poveste de dragoste alături de Elena Negri. Această dragoste i-a inspirat poeziile „Lăcrămioarele”, care, prin suflul lor liric, ating culmea eroticii şi elegiei lui.
Elena Negri era fiica lui Petrache Negri şi a Smarandei Negri şi sora lui Costache Negri.
Sora lui Costache Negri, prieten loial al lui Alecsandri, îl cunoaşte pe poet în atmosfera de sărbătoare şi huzur tineresc de la Mânjina. Proaspăt divorţată, femeia îşi împrăştie farmecele spre poet care este prins iremediabil în mrejele dragostei şi răscolit în toate-i rezervele sufleteşti: „Un drăcuşor plin de duh, încântător, ironic; fire bogată, generoasă, sensibilă; – scria Alecsandri – inimă de înger, închipuire arzătoare şi nobilă”.
Iubirea lor îşi va găsi însă desăvîrşirea într-un loc departe de sindrofiile bucolice de la Mânjina, printre pieţe pline de porumbei, gondole şi palate mustind a şoapte de curtezane şi prinţi gustând din păcat, Veneţia.
Întâlnirea care i-a schimbat viitorul
Vasile Alecsandri a întâlnit-o la cea mai frumoasă vârstă a lui, la 23 de ani. El era atunci un tânăr svelt şi potrivit de înalt, de o frumuseţe distinsă, cu faţă albă, pe care rămăsese întipărită o umbră de melancolie de la moartea mamei sale, cu fruntea largă şi senină, cu ochii buni şi vorbitori, cu un surâs plăcut, bine crescut şi pe deasupra, autor deja a 2-3 piese de teatru, jucate cu succes, fiind chemat şi ovaţionat pe scenă în serile de reprezentaţie, adică şi cu un început de glorie, pe care îl depusese, ca un prezent dar, la picioarele acestei femei, calităţi cu care o atrăsese şi o subjugase pentru totdeauna.
El o cunoscu mai de aproape la Mânjina pe la 1844, în casele fratelui său, la o serată, în care se făcea muzică, căci toţi ai casei erau muzicanţi.
Costache Negri cânta din vioară, Elena din gură şi Caterina, sora ei, pianistă. Seara în care o auzi Alecsandri cântând pentru întâia oară, a rămas pentru poet ca una din cele mai frumoase din viaţa lui.
Elena Negri îl invită la moşia ei, la Blânzi. Moşia era frumoasă şi întinsă, iar casa spaţioasă cu un etaj şi cu un interior aranjat de ea în chip simplu şi rustic, dar cu mult gust. Aici ei petrecură mai mult timp în atenţii de logodnici, în cetiri, în poezie, muzică şi în planuri de viitor minunat.
În serile de primăvară, ieşeau pe cai şi se plimbau, lăsând frâiele pe coame până noaptea târziu, voind să prelungească la nesfârşit plăcerea acelor ceasuri. Aici a scris el mai multe poezii din care străbate entuziasmul lui de atunci. Starea lui sufletească se vede în poezia intitulată “8 Martie 1845″, în care poetul îşi învoacă sufletul şi nălucirile ca să se bucure toate de fericirea iubirii lui:
Întinde cu mândrie aripile-ţi uşoare, O sufletul meu vesel, o suflet fericit ! Înalță-te în ceruri şi zbori cântând la soare, Căci soarele iubirii în cer a răsărit Şi-n cale-mi s-a oprit. Veniţi năluciri scumpe, dorinţi, visuri măreţe, Ca păsări călătoare la cuibul înflorit, Veniţi de-ngânaţi vesel a mele tinereţe, Căci steaua fericirii în ochi-mi a lucit, Iubesc şi sunt iubit…
Elena pleacă în august 1846 în Italia
Fiindcă era grav bolnavă de piept, la recomandarea medicilor să schimbe clima, Elena pleacă în august 1846 în Italia, înţelegîndu-se cu poetul s-o urmeze, însă pe un traseu diferit, ca să nu stârnească bârfă. La o lună după plecarea ei, prin iunie, plecă şi dânsul spre Italia. El luă drumul Mării Negre, trecând prin Constantinopol, Bursa, Atena şi urcându-se la Veneţia.
Din jurnalul poetului, aflăm că locul de întîlnire al celor doi fugari este Trieste, moment în care Alecsandri se lasă copleşit de emoţiile şi reveriile dureroasei despărţiri. În aşteptarea ei, Alecsandri măsoară „camera în lung şi-n lat ca un nebun”, iar momentul revederii este trăit intens.
Cei doi închiriază un apartament în Palatul Benzon, pe Canal Grande, iar bucuria traiului în comun, ca de început de lună de miere, îi face să guste din nimicurile cotidiene.
Elena face dulceaţă şi cafea turcească, poetul merge după cele trebuincioase în spatele Pieţei San-Marco.
Se plimbă cu gondola, străbat ore întregi, ca apucaţii, străzile întortocheate, storcând ca pe burete clipele de reverie trăite împreună şi rămânând inerţi în faţa forfotei şi boemiei oraşului.
Vasile Alecsandri: „Nu simt nevoia de vizite, de corespondenţe”
Nu simt nevoia de vizite, de corespondenţe sau de prezenţa celui mai neînsemnat intrus. Alecsandri scrie în jurnal: „Aşteptaţi, deci, doamnelor şi domnilor, vi se va face cinstea să vi se răspundă mai târziu! Deocamdată, condeiul şi toate dichisurile biroului ne sunt urâte; cu toată dragostea pe care v-o purtăm, nu avem niciun minut disponibil pentru dumneavoastră! Toate clipele ne sunt ocupate cu nebuniile şi menajul nostru! Aşa încât, binevoiţi şi aşteptaţi!”.
Timpul trece în funcţie de toanele iubirii, cu zile ploioase şi stări prăpăstios-melancolice metamorfozate brusc, de un gest aparent neînsemnat, în exaltări inocente.
„Prima noastră lună a trecut cu o aşa repeziciune, încît de-abia am găsit timpul, în treizeci de zile, să mergem de două ori în grădinile publice, să intrăm de două ori în Biserica San Marco şi să vizităm în treacăt Biserica San Salvator şi muzeul de antichităţi, situat vizavi”.
În cea de-a doua lună, Alecsandri notează că Elena ar aştepta un copil. „N. îi dăruieşte numele cele mai alintătoare şi plânge vorbind despre el. Îşi însuşeşte aşa de mult acest gând, încât crede uneori că îl ţine chiar de-adevărat în braţele sale, îl leagănă cu dragoste la sânul ei, cântă nani şi eu, privind-o, simt că îmi dau lacrimile. Cerul ne mai datorează şi acest har, nu pentru a întregi fericirea noastră, căci ea e deplină, dar pentru a uni iubirile noastre într-un sentiment unic, care ar face din copilul nostru fiinţa cea mai fericită din lume”.
Un portret al ei de pe la 1844, de Rosental, înfăţişează capul frumos, cu zulufi scurţi după moda timpului, cu două cărări în mijloc, în loc de una, aşa numita pieptenătură en coeur, părul negru şi mătăsos, ochii mângâioşi şi negri ca şi sprâncenele, nasul şi gura potrivite. Ea ţine o haină uşoară, un fel de algeriană învrâstată, strânsă la sân cu o mână superbă şi cu o mişcare graţioasă.
Un alt portret mai simplu ca toaletă, tot de Rosental, aminteşte pe Gioconda lui Da Vinci, în surâsul şi privirea ei enigmatică.
Sufleteşte văzută, ea era de o inteligenţă cu totul deosebită, de o conversaţie plăcută şi interesantă, afectuoasă şi atrăgătoare în manierele ei, discretă şi blândă, muzicantă, cu dragoste mare de poporul român şi cu milă de cei umili, de “cei orfani de soartă”, cum le zicea ea.
Prin firea şi nobleţea aspiraţiilor ei spirituale, era suflet din sufletul lui Alecsandri.
Elena Negri a murit pe vapor în braţele lui Alecsandri
Într-o dimineaţă de aprilie însă, Alecsandri fu deşteptat din acel vis. Boala Elenei Negri, “durerea de piept”, care până atunci nu fusese decât ca o umbră aruncată de un nor şi care le făcuse dragostea şi mai scumpă, se arătă îngrijorătoare. Din ce în ce mai palidă, cu ochii mai strălucitori, ea lăsa la cei ce o înconjurau o impresie tristă.
La începutul lunii mai Elena plecă cu Alecsandri spre ţară pe la Constantinopol, unde era fratele ei, Costache Negri, dar, când intrau în Cornul de Aur, Elena Negri a murit pe vapor în braţele lui Alecsandri.
Poetul simţi pe inima lui inima ei încetând de a mai bate. Ea fu înmormântată în curtea bisericii greceşti din strada Cabristan. O piatră simplă deasupra mormântului, cu numele şi data morţii, arăta încă până mai acum câtva timp locul rămăşiţelor ei. Alecsandri intră în ţară bolnav şi-şi căută mult timp sănătatea ca să se poată restabili.
Pe aceeași temă
Citește mai multe
