Vasile Vlașin, tatăl lui Luca și fondatorul asociației „Părinți salvatori”: „Am înțeles că pentru victimă, pentru cel înecat, noi, cei din preajmă, suntem și echipament bun, și medic celebru, noi suntem șansa lui la viață” - LIFE.ro

Căutare

Share this article

Vasile Vlașin este tatăl lui Luca, copilul din Baia Mare care a murit înecat cu mâncare în urmă cu 7 ani. Durerea pierderii copilului, care probabil ar fi putut fi salvat dacă în spital exista un aparat performant, l-ar fi putut pune pe Vasile în situația de a face scandal, de a târî pe toată lumea în procese, de a-și urla disperarea peste tot. Și nimeni nu ar fi venit să-l condamne. Dar Vasile a ales altă cale, care să transforme drama lui în binele altora. Mai întâi a strâns suma necesară, 50.000 de euro pentru a cumpăra și dona spitalului din Baia Mare aparatul de care Luca ar fi avut nevoie. Apoi a creat asociația Părinți salvatori cu care a susținut alături de participanți din toată țara o medie de 4440 de ore de curs în care fiecare să știe ce trebuie făcut în prezența cuiva care s-a înecat.

Iată povestea lui Vasile, tatăl lui Luca.

De ce ați început proiectul „Părinți salvatori”?

Vasile Vlașin: După ce l-am pierdut pe Luca, băiețelul meu, care s-a înecat, banal, nu?, cu mâncare, am decis să facem ceva. Într-o primă fază am cumpărat și am donat Spitalului Județean din Baia Mare un echipament care nu exista atunci când am ajuns cu băiețelul la spital, care ar fi putut să-i salveze viața, un video bronhoscop performant. La înmormântarea lui Luca i-am rugat pe toți cei care au participat să nu arunce banii pe coroane sau flori, ci să pună deoparte contravaloarea coroanei. Apoi am luat legătura cu o fundație cunoscută la nivel național și i-am rugat să mă ajute să cumpăr acel echipament.

Îmi doream ca măcar ceilalți copii care aveau să ajungă la spital într-o situație similară să aibă o șansă în plus la viață.

Oamenii au respectat dorința mea, deși poate că li s-a părut straniu să nu aducă flori la înmormântare, și s-au strâns aproape 20.000 de lei. Evident că eu nu știam cât costă de fapt acel echipament, dar am aflat că prețul lui era undeva la vreo 50.000 de euro. Au venit atât de mulți oameni alături de mine, de ideea mea, de acest îndemn la o a doua șansă la viață, încât în foarte scurt timp am fost anunțat că banii necesari s-au strâns.

Luca Vlașin a murit la puțin peste 2 ani, înecat cu mâncare

Acest echipament ce ar fi făcut pentru Luca?

Vasile Vlașin: Ar fi ajutat să îi fie eliberate căile respiratorii, obstrucționate de mâncarea cu care se înecase. Niciuna dintre manevrele realizate manual nu a funcționat, așa încât era nevoie de intervenția cu o tehnologie performantă și de o aspirare mecanică. Dar spitalul din Baia Mare nu avea în dotare acel echipament.

Am cumpărat aparatul, l-am donat și l-am dus la spital și ați zice că puteam să răsuflu ușurat. Îmi dusesem misiunea la bun sfârșit, am răzbunat, dacă vreți, moartea lui Luca, într-un sens constructiv. La celălalt sens nu m-am gândit, chiar dacă aș fi avut opțiunile la îndemână: să dau spitalul în judecată, să mă leg cu lanțuri de poarta instituției, orice minunăție ar fi fost posibilă pentru a stinge această durere fără seamăn. Dar am realizat că nimic din toate acestea nu va întoarce timpul și nu mi-l va reda pe Luca. În vreme ce cu un aparat performant gândeam că alți copii vor avea o șansă în plus la viață.

Doar că în toată această perioadă, cele 49 de zile petrecute cu Luca, în comă, internat în spital, apoi aproape 2 luni până când echipamentul a ajuns la spital, am stat de vorbă cu specialiști, cu medici și am înțeles că lui Luca acel aparat putea să-i salveze viața, fiindcă noi am ajuns la camera de gardă în aproximativ 3 minute, într-un timp record, fiindcă locuiam aproape. Dacă echipamentul era disponibil viața îi putea fi salvată. Însă în momentul în care respirația cuiva se oprește există un interval de 4-6 minute până când creierul moare. Mi-am dat seama atunci că aparatul acesta nu prea folosește decât celor care locuiesc foarte aproape de spital, cum eram noi, sau celor internați. Pentru toți ceilalți nu folosea la nimic, iar eu îmi investisem tot sufletul în el și o grămadă de bani. La fel și o grămadă de oameni.

Atunci am înțeles că pentru victimă, pentru cel înecat, noi cei din preajmă suntem și echipament bun, și medic celebru, noi suntem șansa lui la viață. Doar că noi nu știm ce să facem. Așa că soluția era să învățăm ce să facem.

Pare banal să te îneci cu mâncare. Desigur, majoritatea formelor sunt ușoare, dar chiar și acestea, pe fondul unor mișcări bruște sau a unei stări de panică, ele se pot agrava. Atunci, dacă martorii nu știu ce să facă, finalul poate fi și el unul dramatic.

Vasile Vlașin, tatăl lui Luca, omul care a ales să transforme drama personală în pârghie de sprijin pentru ceilalți

Cum s-au desfășurat lucrurile cu Luca și cum ați intervenit dvs.?

Vasile Vlașin: Luca s-a înecat pur și simplu cu mâncare. A fost o situație pe care nimeni nu putea să o anticipeze, el era un copilaș cuminte, responsabil, viguros, am câteva fotografii cu el pe care le mai rulez în cursuri și întreb audiența despre vârsta lui, iar lumea îmi spune că pare a avea 4-5 ani, când el doar ce trecuse de 2 ani în acele fotografii. Era un copil bine legat, care se afla în casă, alături de ambii părinți.

Ce am trăit noi era exact genul de situație pe care o poți striga în gura mare că mie nu mi se poate întâmpla. Fiindcă nu exista nicio premisă care să ducă la acest deznodământ. Iar noi toți trăim cu iluzia că nouă nu ni se poate întâmpla, că avem control asupra acestor lucruri.

Era seară, Luca mâncase și s-a dus în camera lui la joacă. Rotea cuminte niște cubulețe de lemn. Nimeni nu știa că rămăsese cu mâncărică în gură. Ceva l-a supărat însă și a început să plângă și s-a lăsat pe spate. Iar din această combinație de mișcări, cine ar fi putut crede, mâncarea a intrat pe căile aeriene, iar asta i-a fost fatal. În câteva secunde ne-am dat seama că nu e bine, a devenit inconștient. Am alergat cu el la spital, după ce am sunat la 112, iar acolo au făcut tot ce se putea face cu mâinile goale: l-au resuscitat, dar s-a instalat stopul cardio-respirator, l-au intubat, l-au stabilizat dar și-au dat seama că sunt depășiți de situație. Au chemat elicopterul să ne trimită la Cluj. A venit elicopterul, dar ne-au spus că noi nu avem loc, așa că ne-am urcat în mașină și am pornit spre Cluj. Am ajuns în Cluj și, după un drum de 165 de km, am mai așteptat în aeroport încă 2 ore și jumătate până când a sosit elicopterul. De când am sosit noi cu el la spitalul din Baia Mare și până a ajuns la spitalul din Cluj, au durat 6 ore. S-au încurcat în proceduri de zbor și mai știu eu ce. Nu înțelegeam ce se întâmplă.

Sunt momente pe care nu ar trebui să le trăiască nimeni, niciodată.

La Cluj i-au fost eliberate căile respiratorii dar în acest timp creierul lui murise. Și a rămas în comă 49 de zile. Am stat cu el tot acest timp, la Terapie intensivă, nu ne-am mișcat de acolo, prin rotație, eu și soția mea. În ziua 49 inima lui Luca s-a oprit.

În toată această perioadă, cât am stat în spital, am încercat să-mi inhib două întrebări firești: cine e vinovat și de ce? Mi-am dat seama însă că, și dacă aș fi găsit răspunsul corect, acesta nu ar mai fi putut să-l aducă pe Luca înapoi. Și mi-a mai rămas o întrebare: cum? Cum să fac să nu se mai întâmple niciodată același lucru, altora? Și așa a apărut dorința de a cumpăra acel aparat pentru spitalul din Baia Mare.

Vasile Vlașin execută o manevră de resuscitare în fața participanților la cursurile asociației Părinți salvatori

Cum faceți mai departe?

Vasile Vlașin: Am demarat un program de cursuri, am negociat într-o primă fază cu doi medici și am anunțat aceste sesiuni de formare pentru martori, pentru părinți, pentru cei care ar putea participa la un astfel de eveniment.

La primul curs s-au înscris peste 3000 de oameni.

Medicii ne-au ajutat cât au putut, dar nu prea mai aveau timp, iar solicitările curgeau de peste tot. Așa că am făcut cursurile, mi-am luat acreditările și am susținut, de atunci și până astăzi, 1110 sesiuni de curs. O sesiune de curs durează aproximativ 4-6 ore, în funcție de numărul participanților, de întrebările lor, de situațiile pe care le cer explicate.

Mă întreba cineva cum îmi explic prezența masivă la cursurile mele, chiar dacă există și alte oferte de astfel de sesiuni din partea altor organizații, mai ales că eu nu fac nimic pentru a promova aceste întâlniri, altfel decât a da anunțul pe pagina de Facebook.

Dar cred că eu merg acolo, în fața oamenilor, și le împărtășesc din eșecul meu. Și cred că pot să fac bine celor din jur în acest fel, chiar dacă pentru mine fiecare moment pe care îl petrec la curs înseamnă pentru mine retrăirea propriei drame, fiecare întrebare, fiecare atingere a manechinului de la curs este pentru mine un cuțit răsucit adânc în rană. Dar știu că alții, în acest fel, vor putea evita să ajungă într-o tragedie similară.

Părinți salvatori s-a născut pentru ca alții să trăiască. Nimeni nu mai trebuie să se întrebe vreodată: „cum ar fi fost dacă aș fi știut să intervin?”

Care sunt primele trei manevre pe care părintele trebuie să le știe neapărat a le face?

Vasile Vlașin: Sunt două praguri importante atunci când te lovești de o asemenea situație și trebuie să îți găsești forța să le depășești: să poți reacționa și apoi să ai cunoștințele necesare pentru a acționa. Două chestiuni diferite pe care le gestionăm diferit la nivelul creierului: prima ține de emoțional și trebuie să reușești să rămâi calm, să fii cerebral, altfel ți se rupe filmul și, la propriu sau la figurat, cazi și tu alături de victimă. Există tehnici pentru a lucra cu mentalul celor care participă la curs pentru a fi pregătiți să facă față unui asemenea moment. Altfel, toți cei care mi-au trimis mesaje de-a lungul anilor, despre intervențiile la care au fost nevoiți să participe îmi spun același lucru: nu am avut niciun moment de ezitare, am acționat, am făcut aceste manevre, iar problema s-a rezolvat.

Mesaj primit de la beneficiari

Doar anul acesta am primit 10 astfel de mesaje. Anul trecut au venit 49 de astfel de mesaje.

Primesc mesaje de peste tot de prin țară. Aș da curs tuturor invitațiilor pe care le primesc, dar nu pot. Anul trecut am ajuns de 4 ori acasă, o dată doar am dormit câteva ore, iar dimineața am plecat din nou. Am cu mine tot ce-mi trebuie, inclusiv cort. Am rezerve de haine, de mâncare, de tot ce am nevoie. Chiar și acum sunt plecat de câteva săptămâni, iar când voi ajunge acasă voi rămâne doar câteva zile, în drumul spre altă destinație.

Nu avem niciun fel de sursă de finanțare, totul se bazează pe surse proprii sau pe donații ale celor care înțeleg și prețuiesc ceea ce se întâmplă, persoane fizice sau juridice. Suntem autorizați să încasăm acea cotă de 20% din partea firmelor, iar în acest mod mai reușim să realizăm ce ne trebuie, de pildă să mai cumpărăm niște kituri de salvare, pe care le folosim în timpul sesiunilor.

Cum înveți să trăiești cu gândul pierderii copilului?

Vasile Vlașin: Nu există un secret și nu este deloc ușor. Fiecare zi care trece este din ce în ce mai grea, accentuează dorul, suferința. Dar viața e cu sens unic, nu ai alternativă, decât să strângi din dinți și să mergi cu demnitate înainte.

Eu știu că într-o zi, într-o formă sau alta, îl voi ține din nou pe Luca în brațe. Sunt creștin, iar teza principală a creștinismului este viața de după. În felul acesta, cumva, ne mai îndulcim amarul. Sperăm că dincolo va fi ceva mai bine. Iar cu speranța aceasta, că într-o zi îl voi ține din nou pe Luca în brațe, strâng din dinți și merg înainte.

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO