Când o întâlnești prima oară pe Andra Deac, nu-ți imaginezi că în spatele zâmbetului blând și al ochilor vii se ascunde o poveste de luptă dusă până la marginea durerii și înapoi. Diagnosticul de cancer de sân triplu negativ, primit la doar 34 de ani, i-a răsturnat viața, dar i-a și deschis ușa către ceva ce căuta de mult: un rost mai mare decât ea însăși.
Azi, Andra Deac e fondatoarea Asociației Gabriel, o comunitate de sprijin și vindecare pentru femei care trec prin experiența unui diagnostic oncologic. Dar dincolo de asta, e mamă, parteneră, femeie care n-a fugit de vulnerabilitate și care, în mijlocul suferinței, a ales să rămână cu inima deschisă.
Interviul de mai jos nu e doar despre boală. E despre curajul de a cere ajutor, despre puterea tăcută a comunității și despre cum, uneori, sensul vine exact din locul în care credeai că ai pierdut tot.
O să încep direct cu subiectul – și o spun cu toată sinceritatea, dintr-o doză de ignoranță: ce înseamnă, de fapt, cancer de sân triplu negativ?
Cancerul de sân triplu negativ este un sub-tip de cancer de sân. Sunt, în general, trei tipuri: cancerul de sân hormonal, cancerul HER2 pozitiv și acest tip – triplu negativ. Practic, el nu are niciunul dintre receptorii care pot fi folosiți în tratamentul tumoral. Dacă în celelalte două cazuri există tratamente țintite – terapii hormonale sau HER2 – în cazul cancerului triplu negativ, până de curând nu prea existau soluții în afară de chimioterapia clasică.
Terapia clasică, din păcate, nu avea o eficiență foarte bună, iar acest tip de cancer are tendința să revină, să recidiveze, să metastazeze. De asta, dacă dai un search pe Google, o să-l vezi descris ca fiind un cancer agresiv, greu de tratat și cu o probabilitate mare de recidivă. Nu e deloc prietenos, ca să zic așa.
Viața cu un cancer de sân triplu negativ: „Puteam să mor și n-am murit”
Și cauzele sunt aceleași ca în celelalte două forme? Sau se cunosc mai puțin?
Nu se știe exact. Sunt foarte multe cancere triple negative care sunt asociate cu mutații genetice – mutații care predispun, într-un fel, la dezvoltarea bolii. Dar nu există, momentan, o cauză bine definită în ghidurile medicale. E încă o zonă destul de incertă.
Câți ani ai, dacă pot întreba? Știu că în general apare la persoane mai tinere…
Am 36 de ani. Dar am fost diagnosticată la 34.
Știu că ai mai multe diagnostice… e vorba despre mai mult de un cancer?
Nu. Am avut un singur diagnostic: cancer de sân triplu negativ, în 2023. Iar la acest tip de cancer se recomandă, de regulă, și o testare genetică. Mai ales la pacientele tinere.
Rezultatul meu genetic a fost pozitiv. Am o mutație pe gena BRCA1 – este exact aceeași mutație despre care s-a vorbit și în cazul Angelinei Jolie. Nu știu dacă îți amintești, dar ea și-a făcut dublă mastectomie preventivă, motivată de diagnosticul mamei ei. La mine e exact același scenariu. Mama mea a fost diagnosticată cu cancer de sân la 49 de ani.
Au trecut 11 ani de atunci și, slavă Domnului, e bine. Dar, tocmai pentru că am știut, mergeam în fiecare an la ecografie de sân. Iar în 2023, la o ecografie de rutină, medicul a observat un nodul mic. L-am ținut sub supraveghere, dar la un moment dat a început să crească, să-și schimbe forma. Nu mai era ok. Atunci am fost trimisă la biopsie.
Rezultatul biopsiei a venit pozitiv: cancer de sân triplu negativ.
Nici nu pot să-mi imaginez cum e să primești un astfel de diagnostic… La 34 de ani… să vină o biopsie pozitivă.
Da… da… La mine a trecut ceva timp până am ajuns să mă împac cu ideea. Vedeți-mă acum, că par liniștită, dar atunci n-a fost deloc așa. Diagnosticul a venit chiar înainte de ziua mea de naștere.
Îmi amintesc că mă gândeam: „În loc să planific petrecerea de ziua mea, în loc să-mi chem prietenii și să mă bucur, eu trebuie să aflu cum încep mai repede tratamentul, cum fac chimioterapia, cum mă tratez… ca să-mi salvez viața.”
Și totul era cu atât mai greu cu cât băiețelul meu avea, la vremea aceea, un an și jumătate, iar fetița aproape cinci ani.
Un an și jumătate și cinci… patru ani diferență între ei, nu?
Da, da. Ea avea deja cinci ani. E o diferență de patru ani între ei.
Viața cu un cancer de sân triplu negativ: „În loc să planific petrecerea de ziua mea, în loc să-mi chem prietenii și să mă bucur, eu trebuie să aflu cum încep mai repede tratamentul, cum fac chimioterapia, cum mă tratez… ca să-mi salvez viața”
M-aș întoarce puțin la tine, la acel moment. Pe cine ai sunat prima dată? Pe mama?
M-aș duce, de fapt, cu răspunsul puțin mai devreme. La ultima ecografie, când medicul mi-a spus… sau mai bine zis, n-a spus, dar am înțeles.
Nu a rostit cuvântul „cancer”, dar a folosit altele – „neoplazie”, „înaltă suspiciune” – termeni pe care nu-i înțelegeam atunci, dar care îți dau fiori. Mai ales că i-am văzut fața în momentul în care a pus sonda ecografului pe zona respectivă. Mi-am dat seama imediat că nu e bine.
Până atunci, mersesem la controale din șase în șase luni. Mi se spunea că e un nodul fibros, că are formă, consistență, că totul e în regulă. Dar la ultima ecografie… s-a schimbat ceva. Fața mea s-a schimbat. Am simțit asta. Am știut.
Am ieșit din cabinet, m-am dus la mașină și l-am sunat pe soțul meu. I-am spus: „Doctorul spune că s-ar putea să fie cancer. Mă trimite de urgență la biopsie.”
Ți-a fost teamă să rostești cuvântul ăsta?
N-am apucat. Am izbucnit. Am plâns isteric, efectiv. Nici nu știu cum am ajuns de la cabinet până la mașină. Am plâns acolo, în parcare, m-am descărcat. Țin minte momentul ăla în detaliu.
Și știi ce țin minte și mai clar? Reacția soțului meu. Cât de calm și de puternic a fost. Deși sunt convinsă că pe dinăuntru era dărâmat, la telefon a fost incredibil de liniștitor. Ca om. Ca partener. Ca sprijin.
Nu-mi mai amintesc cuvânt cu cuvânt ce mi-a spus, dar știu clar că mi-a zis ceva de genul: „O să fie bine. Orice ar fi, o să trecem împreună prin asta. Te duci, faci biopsia, vin rezultatele și… orice-ar fi, tu ești puternică. Curajoasă. Neînfricată. Și o să învingem împreună.”
Asta e ceva rar, aproape nemaipomenit… pentru că, știm amândouă, bărbații uneori se pierd cu firea când nu e vorba despre ei.
Da, da, da. Așa e. Dar eu am avut mare, mare noroc. Cu el. Cu soțul meu.
Pentru că e un sprijin… un sprijin fără de care, sincer, nu știu cum aș fi putut trăi de la o zi la alta. E stâlpul meu. M-a ținut întreagă când eu eram bucăți.
Cu ce te ocupai tu la Cluj? Îți spun de ce întreb – am văzut pagina ta de Instagram și e mare, bine crescută. M-a dus cu gândul la o posibilă carieră de influencer. E ceva ce ți-ai dorit? Sau era departe de tine gândul ăsta?
Nu, nu… deloc. N-a fost niciodată un scop pentru mine. Eu lucram, trăiam o viață destul de obișnuită. Acum sunt în concediu medical, pentru că, în cazul neoplaziilor, ai dreptul să rămâi o perioadă mai lungă acasă. Mai am și niște intervenții chirurgicale de făcut, așa că da, sunt în pauză medicală.
Cât despre Instagram, am început să postez mai des în perioada maternității. Scriam despre viața de mămică și, încet-încet, s-au strâns câteva mămici în jurul meu. Nu o comunitate uriașă. Aveam, cred, vreo 10.000 de urmăritori în momentul în care a început toată călătoria asta cu boala.
Apoi, când am început campania de strângere de fonduri pentru tratament, foarte mulți oameni au venit către mine. Probabil că ai văzut postările.
Da, am văzut. Ai menționat acolo de imunoterapie…
Exact. Am făcut acea strângere de fonduri ca să pot achita imunoterapia, pentru că în 2023 nu era decontată pentru cancerul de sân triplu negativ în stadiul 2 – așa cum am fost eu diagnosticată.
Și oamenii… oamenii s-au mobilizat incredibil. La sfatul psihoterapeutei mele, am făcut un pas pe care mulți nu-l fac – am ales să nu mă ascund. Nu știu dacă știai, dar cei mai mulți oameni, când primesc un diagnostic grav, au tendința să se retragă. Se închid în ei. Vor să treacă prin tot singuri, în liniște, și să revină doar când sunt „bine”. Ca o pasăre Phoenix.
Psihoterapeuta mea mi-a spus să nu fac asta. Să cer ajutor. Pentru că lupta cu cancerul e o luptă grea, și nu o câștigi singur. Mi-a spus că va fi foarte greu dacă încerc să mă descurc pe cont propriu.
Și ai ales să te expui. Să fii vulnerabilă.
Exact. M-am dus în fața comunității și am spus: „Uite, sunt bolnavă. Am nevoie de voi.” Am avut curajul să fiu vulnerabilă. Să recunosc că nu pot singură. Și de acolo a venit un val de iubire, de susținere, de sprijin… ceva ce n-am mai trăit niciodată.
Cred că acel val a fost mai valoros decât banii. Pentru că în perioada tratamentului, în cele șase-opt luni de chimioterapie, primeam zilnic mesaje. Zilnic! De la oameni pe care nu-i cunoșteam: „Andra, mă rog pentru tine.” „Andra, sunt cu tine.” „Sper că ești bine.”
Oameni necunoscuți. Oameni care nu mă văzuseră niciodată. Și totuși… se gândeau la mine. Se rugau pentru mine.
Cât de incredibil e asta? Să primești atâta bunătate, fără ca nimeni să aștepte nimic în schimb.
Se spune despre tine că ești supraviețuitoare de cancer de sân triplu negativ. Ce înseamnă pentru tine acest cuvânt – „supraviețuitoare”? Întreb pentru că mi se pare un termen des folosit, dar care nu reușește să spună cu adevărat cine ești tu, de fapt.
Da… sincer, nu prea îl folosesc. Mi se pare ușor clișeic. Folosit în exces. Nu știu, parcă nu mă reprezintă.
Și mai e ceva. În cazul cancerului, ca pacient, ai nevoie să treacă niște ani până când poți spune, cu adevărat, că ai învins. În general, medicii vorbesc de o perioadă de cinci ani post-diagnostic. Dacă în acești cinci ani nu apar recidive, te pot declara în remisie completă.
Eu, personal, m-am considerat vindecată din momentul în care m-am operat și mi s-a spus că am avut un „răspuns patologic complet”. Asta înseamnă că în timpul operației nu s-a mai găsit nicio celulă canceroasă. A fost momentul în care am simțit: da, am trecut prin asta și am ieșit pe partea cealaltă.
Dar oficial, conform protocoalelor medicale, până nu trec cei cinci ani, nu ți se pune ștampila de „remisie totală”. Așa că, da… dacă ne gândim că puteam să mor și n-am murit, da, sunt o supraviețuitoare. Dar eu aleg să privesc totul ca pe o călătorie.
O călătorie?
Da. Pentru mine, boala asta a fost o călătorie în care am avut lecții de învățat. Și simt că le-am învățat.
Chiar înainte de diagnostic, aveam un fel de neliniște. O căutare. Simțeam că nu contribui suficient. Aveam o viață bună – lucram într-o corporație, aveam o familie frumoasă, doi copii, hobby-uri, prieteni. Trăiam decent. Nu aveam foarte mulți bani, dar nici nu-mi lipsea ceva anume. Eram, în teorie, mulțumită.
Dar în adâncul meu, simțeam că lipsesc din mine sensul și contribuția reală. Mă întrebam: „Cum contribui eu, cu adevărat, la lumea asta? Ce las în urmă dacă mâine nu mai sunt?”
Mi se pare că fiecare dintre noi are datoria de a face lumea un pic mai bună. Că dacă fiecare ar da ceva înapoi, chiar și un pic, s-ar schimba lucrurile. S-ar ridica nivelul de bunătate, de grijă, de iubire. Și eu simțeam că nu reușesc să fac destul.
Te implicai, totuși, în acțiuni sociale.
Da. Făceam voluntariat pe unde puteam. Mergeam la cantina săracilor, găteam, ajutam cum se nimerea. Dar nu simțeam că e destul. Că ceea ce fac are un impact real, profund.
Și atunci a venit diagnosticul. A fost ca un cutremur. M-a zdruncinat din temelii. Dar cumva… m-a și așezat. M-a adus cu picioarele pe pământ și m-a făcut să văd ce contează cu adevărat. Mi-a limpezit drumul. Și m-a apropiat de acel scop pe care îl căutam.
Citește și: „Eu nu trăiesc. Doar exist, de pe o zi pe alta. Viața trece pe lângă mine”. Sara Pleșa-Popescu și o luptă cu mai multe diagnostice – de la sindromul Ehlers-Danlos la boala Lyme, de la oboseală cronică devastatoare până la o posibilă boală genetică mortală
Și așa a apărut Asociația Gabrielle.
Da. A fost felul meu de a oferi altora tot ce mie mi-a lipsit la început. Pentru că atunci când am fost diagnosticată, nu știam pe nimeni cu acest tip de cancer. Nici nu auzisem de „triplu negativ”. A fost un șoc. Nu aveam repere. Nici informații clare.
Singura persoană din Cluj care avea același diagnostic era o amică, nu foarte apropiată, care din păcate trecea printr-un parcurs extrem de dificil. La ea tratamentul nu funcționa, era un drum plin de obstacole și suferință. Din păcate, anul trecut s-a stins.
