Anca Balaban Popa Iscu vorbește despre viață fără să o îndulcească. Fără metafore de protecție, fără intenția de a impresiona. Doar cu onestitatea aceea rară care te oprește din scroll și te obligă să rămâi. Povestea ei nu caută compasiune, ci spune exact ce se întâmplă atunci când realitatea lovește pe nepregătite: pierdere, frică, fragilitate și, în același timp, o forță care se construiește din mers.
Anca Balaban Popa Iscu avea 32 de ani când viața ei s-a rupt în două. Într-o noapte aparent banală, soțul ei preot, tată a trei copii, un bărbat de doar 41 de ani a murit subit, lăsând în urmă o femeie tânără și trei copii mici: unul de școală primară, unul de grădiniță și o fetiță de nici doi ani. Fără semne, fără avertismente, fără timp de rămas-bun. Doar o absență care a schimbat tot.
Acest interviu nu este doar despre doliu. Este despre cum continui când nu mai înțelegi nimic, despre cum înveți să respiri din nou când copiii tăi te privesc și așteaptă stabilitate, despre cum transformi frica, neputința și singurătatea într-un nou „normal”. Anca Balaban Popa Iscu vorbește cu o sinceritate dezarmantă despre noaptea în care a crezut că soțul ei a leșinat, despre cele șapte minute care i-au părut o viață, despre copiii care au văzut mai mult decât ar fi trebuit să vadă vreodată.
Dar, dincolo de durere, acest interviu cu Anca Balaban Popa Iscu este și despre muncă, despre responsabilitate, despre a face naveta 113 kilometri pentru a le oferi copiilor tăi mai mult decât supraviețuire. Despre visuri amânate, despre Crăciunuri care dor, despre New York-ul visat de o fetiță și despre speranța care nu dispare, chiar și atunci când nu mai arată ca înainte.
Este un interviu despre maternitate, pierdere, putere tăcută și dragoste care nu moare. Această discuție cu Anca Balaban Popa Iscu nu îți promite răspunsuri, dar îți va rămâne în minte mult timp după ce ai terminat de citit.

O să încep cu vârsta. Se spune vârsta? Pentru că pari foarte tânără.
Am 35 de ani.
Cu ce îți ocupi timpul? Cu ce îți ocupi zilele, din punct de vedere profesional?
Am preluat managementul medical și organizațional al unei clinici. Fac acest lucru de trei ani, de la moartea soțului meu.
Până acum trei ani eram în domeniul marketingului. Eram director de marketing. După moartea soțului meu, am simțit că misiunea mea poate fi alta: aceea de a contribui ca oamenii să ajungă la medic atunci când au nevoie. De asta am făcut această schimbare.
Ce înseamnă, concret, managementul unei clinici?
Mă ocup de tot ce ține de coordonarea activităților din clinică: coordonarea programelor, a recepției, a echipei, a fluxurilor de lucru.
Este clinica ta?
Nu, nu este clinica mea. Poate cândva va fi. Este un vis, deocamdată.
Ai renunțat complet la marketing?
Da, nu mă mai ocup de marketing ca profesie distinctă. Evident, mă implic în tot ce ține de partea de marketing a clinicii.
Adică ai un ochi avizat.
Da, exact.
O să ne întoarcem puțin în timp. Mi s-a spus că ești „cucoana preoteasă” dintr-o comună… nu mai știu exact numele.
În Rățeni. În Rățeni a fost soțul meu preot.
Anca Balaban Popa Iscu: „Cele mai lungi șapte minute din viața mea”
În județul Bacău. Este departe de Iași?
Este la aproximativ două ore și ceva de Iași.
Hai să ne întoarcem mult, mult în urmă. Unde te-ai născut, unde ai crescut?
M-am născut și am crescut în Moinești, județul Bacău. Este un orășel micuț de munte, așezat într-o depresiune.
Seamănă puțin cu Brașovul, doar că nu avem atât de multe obiective turistice. Dar ca peisaj, ca priveliști, este foarte frumos.
Cu ce vis ai plecat către marketing? Unde ai făcut facultatea?
Am făcut facultatea la Iași. Am început cu Finanțe-Bănci. După aceea, atât profesorii, cât și feedback-ul pe care îl primeam la proiecte și prezentări mi-au spus: „Tu ești făcută pentru altceva. Pentru comunicare, pentru marketing.”
Am ținut cont de acest feedback și am făcut trecerea către Comunicare și Relații Publice. Am terminat Comunicare și Relații Publice la UAIC.
După aceea, dragostea m-a făcut să revin în zonă, în Moinești.

V-ați cunoscut în facultate sau vă știați dinainte?
Nu, ne știam dinainte. Apoi, chiar când m-am înscris eu la Comunicare și Relații Publice, l-am mobilizat și pe el să se înscrie cu mine, ca să fim colegi.
După ce am terminat facultatea, m-am reîntors acasă. Am început să lucrez în marketing și mi-am început activitatea profesională în zona mea.
În paralel, am dezvoltat și proiecte pe care le făceam cât eram studentă în Iași și le-am adus acasă. Am organizat festival de film, am făcut campanii, am făcut meciuri caritabile. Tot ceea ce făceam ca voluntar în Iași mi-am spus că lipsește din vibe-ul orașului meu și am adus în zonă.
Am coagulat, ușor-ușor, o mână de oameni în jurul unei misiuni comune: aceea de a fi responsabili în comunitatea noastră.
Când a primit soțul tău parohie?
Noi ne-am căsătorit în 2012, iar parohie a primit când îl aveam pe băiatul cel mic. L-am născut în 2018, iar atunci a primit și parohia, la șase ani după căsătorie.
Și atunci ați strâns tot și v-ați mutat?
Nu. Am locuit în continuare în Moinești. El făcea naveta, pentru că Rățeni–Moinești este foarte aproape. Cu mașina ajungi imediat, e super aproape.
Nu ne-am mutat în Rățeni. În schimb, eram fana lui number one și mergeam des acolo, la biserică, de când a devenit preot.
Pe lângă asta, îți dai seama că partea de activități cu cei mici, cu copiii, cu tineretul din parohie, a venit firesc. Am ajutat cât de mult am putut: am făcut școală de vară cu copiii, activități pentru copii, campanii de Crăciun, de Paște.
Din ce familie vii?
Vin dintr-o familie modestă, așa aș spune. Nu e o familie cu pretenții, nu e o familie cu bani gata. În schimb, este o familie cu oameni inimoși și disciplinați.
Mama lucrează în domeniul fiscal, la ANAF, în Moinești. Tata a lucrat în Petrom, la OMV, a fost șofer profesionist, apoi a avut o activitate mai tehnică, la sonde, pe care nu știu să ți-o descriu foarte bine ca funcție. Acum este pensionar.
Nu știu de ce, dar îmi dădeai așa un vibe de „fată de preot”.
Cred că e doar pentru că am venit dintr-o familie credincioasă. Nu am fost „fată de preot”.
Numele meu de fată este Popa Iscu. După căsătorie sunt Balaban. Se spune că undeva, în familia noastră, a fost un preot. „Popa” era sinonim pentru preot.
La starea civilă, la un moment dat, în loc să se treacă doar Iscu ca nume de familie, s-a trecut și Popa, care făcea referire la preot. Așa a rămas Popa Iscu și s-a transmis mai departe.

Din cercetările noastre de familie, am descoperit că a existat, într-adevăr, un preot în neam. Este chiar un preot care a fost canonizat anul acesta sau anul trecut — nu știu exact gradul de rudenie, pentru că nu ne-am făcut încă arborele genealogic.
Anca Balaban Popa Iscu: „Până nu l-am văzut în sicriu, am sperat că își va reveni”
Dar e rudenie.
Da, este rudenie.
Anca, ai făcut trei copii? Așa e?
Da, trei. În 2013 am născut-o pe Maria, în 2017 pe Teodor și în 2020 pe Alexandra.
Felicitări!
Mulțumesc. Acum e o săptămână mai relaxată. De fapt, chiar azi mi-a scris Maria mesaj că „mama a fost așa de lejeră astăzi la școală”. Ea e în clasa a șasea, Teodor e în clasa întâi, iar Alexandra încă nu a intrat la școală.
Cine te ajută cu copiii?
După ce s-a întâmplat tragedia care ne-a lovit din plin, ai mei: mama, tata și fratele meu.
Ei stau la Iași sau la Moinești?
La Moinești. Am preferat să aibă stabilitate. Mi-e mai ușor să fac eu naveta decât să-i mut pe ei din mediul în care erau deja acomodați — școală, profesori, activități extrașcolare.
Faci naveta zilnic?
Nu. Când sunt evenimente importante și trebuie să fiu prezentă și în timpul săptămânii, merg atunci. În schimb, de vineri seara până luni dimineața sunt acasă.
Ce s-a întâmplat cu soțul tău?
A murit brusc. Nu ne așteptam deloc.
Ca timing… dacă ies să povestesc: sâmbătă fusese totul în regulă. A fost la biserică. La noi, sâmbăta se fac slujbele de pomenire a morților. A făcut slujbele, s-a întors acasă. O zi normală de sâmbătă.
Sâmbătă seara, de exemplu, am gătit împreună mâncare mexicană sau ceva de genul. Ne-am jucat cu copiii. Eu mă simțeam cam rău în ziua aceea, dar nimic alarmant.
Noaptea aceea i-a fost rău Alexandrei. M-am trezit, am mers cu ea la baie, am spălat-o pe față, am pus-o înapoi la somn. Când m-am întors în baie și m-am uitat la el, mi-am dat seama că nu mai… că nu mai reacționa.
Inițial am crezut că a leșinat. Dar făcuse infarct.
Doamne… câți ani avea?
Avea 41. Dacă mai trăia puțin, de Crăciun era ziua lui. Ar fi împlinit 42. Era născut în 1980.
Acum… ar fi avut 45 de ani.
Crăciunul trebuie să fie greu.
E greu în fiecare an. De Crăciun am plecat la Brașov. Și acum doi ani am făcut la fel.
N-am mai simțit să stăm acasă. Casa e tot acasă, dar fără el… nu mai e la fel. Nu pot.

Îmi pare tare rău să aud asta. Era foarte tânăr.
Da, foarte tânăr. Și tocmai asta te face să te întrebi multe lucruri.
Se fac controale anuale, teoretic. Și pentru diferite categorii profesionale. Dar, de multe ori, nu se fac așa cum ar trebui. Nu se pune accent real pe prevenție. Se fac mai mult ca să bifeze o formalitate. Și e trist.
Ajungi într-un moment din ăsta în care te întrebi: „Băi, dar n-am avut niciun semn?”. Sâmbăta era totul ok. Am stat la masă, am râs, făceam planuri pentru săptămâna următoare. Nu mi-am dat seama de nimic.
Ulterior s-a aflat că era cunoscut cu o problemă — nu cu tensiune, nu cu colesterol. Nu avea boli cronice. Avea doar o tromboflebită, pe care o ținea sub control cu medicație. Asta era cunoscută încă din 2005. Și își lua pastilele regulat, nu uita niciodată.
Câți ani avea fetița cea mică atunci?
Era aproape de doi ani. Am născut-o în ianuarie 2020, iar el a murit în noiembrie 2022. Deci avea aproape trei ani, dar era mică. Mică, mică de tot ca să înțeleagă ce s-a întâmplat. Poate, într-un fel, e mai bine.
Anca Balaban Popa Iscu: „Pentru noi asta a devenit normalul”
E mai greu pentru tine sau pentru copii?
E greu pentru toți patru. Doar că eu trebuie să gestionez și partea asta de „de ce”. Și nu am un răspuns. Asta mă doare cel mai tare.
Uneori aș vrea să le pot spune ceva clar. Chiar dacă știu că nu există o alinare reală. Ieri îi spuneam Mariei: „Băi, mama, uneori am senzația că e prezent cumva”. Mi-aș dori să devină vizibil din invizibil, să ne mai spună ceva, să ne mai sfătuiască. Dar nu avem acces la el decât prin amintiri.
Încercăm să ne imaginăm cum ar fi fost acum. Maria spunea și ea că nu-l poate vedea altfel decât cum a rămas — tânăr. Nici eu nu pot să-mi imaginez cum ar fi trecut timpul peste el.
Era glumeț. Mai facem glumele lui, le păstrăm vii.
E foarte frumos că aveți puterea asta.
Eu nu o văd ca pe o putere. Pentru noi, asta a devenit normalul.
Am trecut împreună prin momentele alea îngrozitoare. Eu nici nu mi-am dat seama, la început, că a murit. Am crezut că a leșinat. Am strigat-o pe Maria, pentru că ea e cea mare: „Maria, te rog, ajută-mă”.
Cred că mi-a luat vreo 40 de minute până să înțeleg că nu mai respiră, că nu mai trăiește. E foarte ciudat. Și Teodor a văzut.
A intrat toată echipa medicală în casă, încercau să-l resusciteze. Când am sunat și le-am spus numele, mi-au zis: „Cum? E domnul bătrân?”. Noi suntem în curte cu socrii. Și am zis: „Nu, nu, nu. E părintele. E tânăr. Vă rog, veniți mai repede”.
Au ajuns în șapte minute, dar au fost cele mai lungi șapte minute din viața mea. Am simțit că a trecut o eternitate.
Și nu am putut să accept că a murit. Până nu l-am văzut în sicriu, am sperat că își va reveni.
Era singur la părinți?
Nu, mai era sora lui.
Dar ai spus că erați în curte cu socrii.
Da, da. Noi apucaserăm să ne mutăm de un an și ceva în curte cu socrii. Inițial locuiam într-un apartament în Moinești, dar au fost momente în care din familie ni s-a spus: „Hai să vă mutați, să fiți mai aproape de noi”.
Ai spus că și tu mai ai un frate. Tot în Moinești?
Da. Fratele meu, Andrei, este tot în Moinești.
Teodor își dorește să fie preot?
Da, își dorește. I-am păstrat veșmintele tatălui lui. Tradiția spune că anumite haine se donează. Nu le-am păstrat pe toate, dar o parte le-am păstrat pentru Teo.
M-am gândit că poate va vrea să rămână pe drumul acesta. Sau, pur și simplu, să aibă ceva de la tatăl lui. În plus, sunt sfințite de el. Așa că le-am păstrat.
El spune că o să fie „părinte ca tata”.

Cum e pentru tine? Simți că trebuie neapărat să lucrezi, să faci naveta asta? Sau o faci și pentru sufletul tău?
Pentru bunăstarea copiilor, în primul rând. E nevoie de bani.
Nu mă descurc altfel. Am lucrat și în Moinești, dar, dacă sunt sinceră, salariile sunt plafonate. Nu mă încadram cu tot ce aveam nevoie pentru copii.
Și nu sunt genul care să depindă de altcineva. Așa că am ales să sacrific puțin din timp în timpul săptămânii. Oricum, copiii sunt la școală, au teatru, înot, activități până seara.
Seara e mama cu ei. Mănâncă împreună, se mai joacă, vorbim pe video. Și așa trece săptămâna.
La câți kilometri sunteți acum?
Acum sunt 113 kilometri. Da, nu e un capăt de țară, practic.
Nu, e greu, să știi. Și eu m-am gândit mult, au fost multe nopți în care am stat și am plâns. E un struggle intern. Nu sunt acolo cu ei.
Pe de altă parte, vreau să le ofer mai mult. Nu vreau doar strictul necesar, nu vreau doar supraviețuire. Vreau un pic mai mult pentru ei. Pentru că nu știu ce ne rezervă viitorul, dar cât pot eu acum, cât am forță să conduc, să muncesc, să fac activitățile astea, aș vrea să le fac.
Am înțeles, din experiența mea și din ce am mai vorbit cu alții, că de la o vârstă nu-ți mai vine să faci atâtea sacrificii. E mai greu. Nu te mai ajută organismul, obosești mai repede. Și atunci am zis: acum, cât pot, trag tare. Turez motoarele pentru ei, ca să le fie bine.
Am noroc că sunt copii buni. Învață, au rezultate frumoase și pot să mă mândresc cu ei.
De exemplu, Maria a participat la un club de lectură online și a scris o poveste. Povestea ei a fost publicată într-o carte a copiilor scriitori din acel club.
A fost foarte fain. Era pandemie, avea șapte ani atunci. Cartea a avut turneu de lansare – la Iași, la Brașov, la București. A fost o satisfacție mare.
La București a fost și Cristi și s-a mândrit cu ea. I-am spus: „Vezi, mamă, au fost și lucruri faine care l-au făcut mândru de noi cât a fost aici.”
Și cred că și acum ar fi mândru. Eu cred că, dacă ne-ar privi, ar zâmbi.
Nu știi unde te duce viața, unde te duce viitorul. Important e să rămânem uniți și cu dragoste.
Ești foarte puternică. Aș mai avea o singură întrebare. Seara, când pui capul pe pernă, care e cea mai arzătoare dorință a ta? Una realizabilă.
Pentru mine… nu mai am. Nu există. Pentru ei, da.
Maria își dorește foarte mult să mergem la New York anul viitor. Și o să mă mobilizez să obțin vizele de turiști și să vedem dacă reușim.
Ce frumos!
Da.

Am încercat să călătoresc cu fiecare copil separat. Să am timp doar cu Alexandra, timp doar cu Teodor, timp doar cu Maria.
Sunt lucruri pe care le visam să le facem toți patru, ca familie completă, dar acum le fac singură.
Dar aveți și vacanțe toți patru?
Da, avem. Am prins curaj să plec mai des cu ei de când fac drumurile astea. I-am luat pe toți și am văzut că mă descurc.