Există oameni care aleg să lucreze cu viitorul. Și există oameni care aleg să lucreze cu trecutul. Cei din a doua categorie mă fascinează infinit mai mult. Viața unui restaurator de clădiri istorice nu apare pe lista meseriilor „cool” din revistele de lifestyle, nu are hashtag viral pe Instagram și cu siguranță nu vine cu un salariu care să-ți permită să te lauzi la reuniunile de familie. Și totuși, oamenii care fac asta în fiecare zi sunt, poate, printre puținii care mai cred cu adevărat că lucrurile vechi merită salvate. Că o fisură într-un perete de 200 de ani spune mai mult decât orice perete nou-nouț.
Am vrut să înțeleg ce înseamnă, concret, să-ți dedici viața restaurării. Ce simți când curăți un strat de tencuială și descoperi o frescă despre care nimeni nu știa că există. Dacă îți pare rău, uneori, că ai ales o meserie atât de grea. Și dacă mai crezi, după ani întregi de șantiere cu praf și frig, că trecutul merită readus la viață.
Viața unui restaurator de clădiri istorice: Dimineața începe cu un perete
Viața unui restaurator de clădiri istorice nu seamănă cu ce îți imaginezi când auzi cuvintele „patrimoniu arhitectural”. Nu există birouri luminoase, nu există prezentări PowerPoint, nu există ședințe cu croissante. Există, în schimb, o haină de lucru plină de var, o lanternă frontală și răbdarea de a citi un zid ca pe o carte veche.
Restauratorul ajunge pe șantier înainte de ceilalți muncitori, de obicei. Inspectează. Atinge. Uneori miroase zidul, pentru că umezeala și mucegaiul au texturi diferite în funcție de epocă și de materialele folosite. Este un diagnostic pe care nu-l găsești în niciun manual, pentru că fiecare clădire istorică este, în felul ei, un pacient nou.
Înainte de orice intervenție, vine documentarea. Fotografii de arhivă, planuri cadastrale, uneori mărturii orale de la bătrânii din sat care mai țin minte cum arăta biserica înainte de cutremurul din ’77. Restauratorul este, pe rând, arhivist, detectiv și traducător. Traduce limbajul unei epoci apuse în limbajul unui șantier din prezent.
Meseria pe care nu o alegi dintr-o întâmplare
Nu ajungi să lucrezi la restaurarea clădirilor istorice pentru că n-ai găsit altceva. Cel puțin, nu cei buni. Oamenii care rămân în această meserie au, de obicei, o poveste personală în spate. O bunică al cărei apartament mirosea a lemn vechi și naftalină. Un sat natal cu o biserică de lemn pe care nu au mai găsit-o când s-au întors după ani de absență. O pasiune pentru arhitectură care a început cu un album foto descoperit la anticariat.
Formarea este lungă și adesea neoficială. Facultatea de Arhitectură sau Arte Plastice oferă bazele, dar meseria reală se învață pe șantier, lângă un meșter mai bătrân care știe cum se aplică tencuiala pe bază de var stins în apă de ploaie și de ce nicio altă compoziție nu funcționează la fel pe o zidărie de piatră din secolul al XVIII-lea.
Viața unui restaurator de clădiri istorice este, în mare parte, o ucenicie nesfârșită. Fiindcă fiecare clădire te învață ceva pe care n-ai știut înainte.
Viața unui restaurator de clădiri istorice: Satisfacția pe care n-o poți explica la o terasă
Există un moment pe care toți restauratorii îl descriu în feluri diferite, dar cu aceeași lucire în priviri. Momentul în care stratul de vopsea aplicată cu decenii în urmă „pentru că era mai ieftin” cedează sub spatulă și apare, dedesubt, originalul. Un ancadrament sculptat. O decorațiune în stuc. O culoare pe care meșterul de acum 150 de ani a ales-o cu grijă și care, brusc, trăiește din nou.
Nu e o chestie pe care o poți posta pe rețelele sociale și să te aștepți ca lumea să reacționeze. Nu are filtru bun. Dar pentru cel care ține spatula în mână, este unul dintre cele mai intense momente de conexiune cu un om pe care nu l-a cunoscut niciodată.
Restaurarea nu înseamnă să faci ceva nou. Înseamnă să înțelegi ce a vrut să facă altcineva, cu mult timp în urmă, și să-l ajuți să existe din nou. Este, dacă stau să mă gândesc bine, una dintre cele mai generoase meserii din lume.
Birocrația, finanțarea și celelalte bucurii ale domeniului
Ar fi nesincer să vorbesc despre viața unui restaurator de clădiri istorice fără să menționez și partea mai puțin poetică. România are câteva mii de monumente istorice clasate, dintre care o bună parte se degradează pe an ce trece. Finanțarea este inconstantă, birocrația este descurajantă, iar legislația în domeniu este interpretată diferit de la un județ la altul.
Restauratorii lucrează adesea cu bugete mici, termene strânse și presiunea unui beneficiar care vrea să deschidă pensiunea sau sala de nunți „până la Paști”, indiferent dacă tencuiala are nevoie de trei luni să se usuce corect.
Și totuși, rămân. Fiindcă alternativa, adică să nu mai fie nimeni care știe să facă asta, este prea tristă ca să fie luată în calcul.
Viața unui restaurator de clădiri istorice: Ce rămâne, după
Am întrebat, la un moment dat, un restaurator cu 30 de ani de meserie dacă se poate detașa. Dacă, după ce termini un șantier, reușești să pleci acasă fără să te mai gândești la clădire.
Mi-a zâmbit în felul în care zâmbesc oamenii când li se pune o întrebare al cărei răspuns li se pare evident.
„Nu poți să te detașezi de ceva la care ai lucrat cu mâinile tale. Asta e ca și cum ai întreba un chirurg dacă se mai gândește la pacient după operație. Te gândești. Și vrei ca ce ai lăsat tu acolo să reziste.”
Viața unui restaurator de clădiri istorice este, în fond, o conversație lungă cu oamenii care au trăit înaintea noastră. Ei au construit. Noi avem grijă ca ce au construit ei să mai existe un timp. Și poate că acesta este cel mai simplu și cel mai profund mod în care trecutul poate fi readus la viață: cineva care alege, în fiecare dimineață, să nu-l uite.
Citește și: Cine este arhitecta Silvia Demeter, mintea creativă din spatele proprietăților regelui Charles din România? Vine dintr-o familie de ingineri din Brașov și a fost prima campioană a României la snowboard
Foto: Depositphotos
