fbpx

Căutare

Share this article

Victoria Darolți avea 27 de ani când a ajuns în Franța și a început călătoria ei către broderia de artă, ce i-a adus acum recunoașterea la cel mai înalt nivel. În urmă cu doi ani, Victoria a primit, din partea președintelui republicii, Emanuel Macron, Ordinul Național de Merit, după ce, cu câțiva ani înainte câștigase premiul Meilleur Ouvrier de France pentru broderie de artă.

Când și cum ai căpătat această iubire pentru frumos, pentru cusut, pentru modă?

Victoria Darolți: Eu de mică am iubit moda.

Soțul surorii mele, Florea, era croitor foarte talentat și primea comenzi în special de la oameni cu o poziție socială bună în România. Iar Maria, sora mea, era o femeie foarte elegantă.

Când aveam vreo 6 sau 7 ani îmi amintesc cum îi tăiam rochiile ca să-mi fac mie. (râde) Erau la modă atunci pantofii de lac, cu vârf ascuțit și cu o funduliță mică. Îi pândeam când veneau la mama, la țară, și se urcau în podul șurii, pe fân, fiindcă erau foarte îndrăgostiți, iar eu îi furam rochiile. Și le tăiam.

El, soțul surorii mele, mama, Livia, și bunica, Ana, au fost cei mai buni „învățători” ai mei. Am învățat să cos, să țes, să cultiv inul și cânepa, și să o prelucrez de la stadiul de plantă, până la cel de fir. Când eram mică la noi, la Inău, în județul Sălaj, s-au întins ultimele culturi de in și cânepă. Țin minte cum puneam semințele în pământ, o culegeam când era mare deja, o făceam legături și apoi o băgam în Someș, în apă și o lăsam acolo două săptămâni. Din când în când mai treceam pe-acolo și întorceam legăturile de pe o parte pe alta să se umezească bine, în profunzime. Apoi o aduceam acasă, o băteam cu zdrobitorul, așa le numea bunica și mama, apoi o treceam prin ceasălă să facem caier, pe care îl torcea bunica. Apoi îl urzeam, îl țeseam, apoi făceam cearșafuri, fețe de masă, haine. Apoi broda sau făcea dantela, iar toate astea eu le-am învățat de la mama.

Chiar și-acum, când îți povestesc, îmi vine în nări mirosul de cânepă. E ceva ce nu am să pot uita vreodată.

Acum nu mai trăiește niciunul dintre cei care mi-ai transmis dragostea lucrului manual.

Din Inău (Sălaj) la Paris, Victoria Darolți și-a împlinit visul de a crea broderii pentru marile case de modă

Când și de ce ai plecat din țară?

Victoria Darolți: Mi-e greu să spun asta, dar eu nu mi-am găsit locul în România niciodată. Am crescut la țară, părinții mei aveau venituri modeste și nu au avut posibilitățile să mă trimită la școală la București sau în altă parte.

Am crescut cu acest vis, legat de modă, fiindcă tot timpul, chiar dacă aveam mici posibilități materiale, eram la modă. Este adevărat că și cumnatul meu îmi făcea multe haine; stăteam pe lângă el ore întregi, în atelierul de croitorie, iar cu mama, în timpul anului școlar, învățam foarte multe tehnici legate de lucrul cu mâna.

Am terminat liceul la Baia Mare, am lucrat o vreme, mi-am făcut o familie, s-a născut și fiul meu, dar fiindcă am înțeles repede că în România nu am fi avut multe ocazii să mă dezvolt, am plecat din țară.

De ce Paris?

Victoria Darolți: Pentru că aici este capitala modei.Aici se fac întâlnirile din fiecare sezon, aici se stabilesc culorile la modă din fiecare an, aici se decid strategiile cele mai importante în modă.

Cât de bine te descurcai în limba franceză, cât de sigură erai pe tine și ce ai găsit acolo?

Victoria Darolți: Nu știam nimic în limba franceză. Poate bonjour și au revoir.

Am avut însă șansa să fi făcut limba rusă în școală, de la 7 până la 17 ani. Când am ajuns la Paris am avut șansa să lucrez la un chirurg dentist rus, mă ocupam de clienți. Cu ei am început să învăț limba franceză, cu copiii, iar când am știut să vorbesc am lăsat totul baltă și am pornit spre ce îmi doream eu să fac, broderie.

Am economist bani și am început o școală privată, la Casa Lesage din Paris, destul de costisitoare, de fapt, de broderie de artă. Era singura cale de a intra în modă, în Franța, era o diplomă de specializare.

Când am ajuns acolo, profesoarele m-au întrebat ce caut acolo, fiindcă aveam deja noțiunile de bază foarte avansate. Ce le puteam spune? Că lucrasem de la câțiva ani, când eram în țara mea, cot la cot cu mama? Că mama îmi zicea să ies la joacă, pe-afară, cu copiii, iar eu rămâneam lipită de ea să văd ce și cum face? Că mama îmi spunea să mă opresc, fiindcă lucrul de mână era ceva din care nu aș fi avut cum să mă întrețin mai târziu? Iar eu nu o puteam contrazice, dar i-am zis: „Mama, depinde de ce vrei. Eu nu vreau castele și bogății, ci vreau să fiu fericită când mă trezesc dimineața, îmi beau cafeaua și știu că urmează să ajung într-un loc, unde aveam să muncesc cu drag”. Iar acum asta fac.

După ce am terminat școala m-am angajat într-unul dintre atelierele de broderie care lucrau pentru casele de modă cele mai renumite, iar în câteva săptămâni am intrat în biroul de stil, unde mă ocupam de creație, de design, cream eșantioanele de broderie pentru prezentările de modă.

Nu a fost simplu deloc, desigur, fiindcă nu am venit cu mulți bani din România. A trebuit să muncesc și să economisesc bani pentru școala mea, dar și a fiului meu. Am ținut să investesc mult în pregătirea mea și a lui. El s-a specializat în IT ulterior.

Victoria Darolți, împreună cu fiul ei, Alin, și cu nepoțelul ei, Aaron. Foto: Ancuța Mureșan

Ce te-au învățat la această școală?

Victoria Darolți: Din România știam deja tehnicile lucrului cu acul, dar acolo am învățat ceva ce numai în Franța se lucrează: broderia cu croșeta Luneville. Această croșetă este un ac ce se aseamănă cu cel de dantelă, cu care se brodează perlele, dantelele.

Tehnicile nu sunt dificil de învățat, dar ce afli aici este că trebuie să știi cum să pui în valoare ce știi să faci, să creezi. Or, asta nu se poate transmite la școală; o ai sau nu de când te-ai născut.

Tu cum ți-ai dat seama că ești făcută pentru asta?

Victoria Darolți: Oamenii m-au descoperit, ei mi-au spus că am talent.

Eu nu mi-am dat seama că țineam aur în mâini. Apoi, când am ajuns în atelier, colegele mi-au spus: „În acești ani de experiență nu am văzut pe cineva atât de rapid!” Credeam că glumește cu mine. (râde) „Normal ar trebui să fiu geloasă pe tine, fiindcă eu am 17 ani de experiență, iar tu ești începătoare! Dar în vița mea nu am văzut o persoană ca tine. Și cred că ar trebui să te înscrii la concursul Meilleur Ouvrier în broderie de artă”.

Broderie realizată în Atelierul Darolti. Foto: Ancuța Mureșan

Meilleur Ouvirer este cel mai prestigios concurs național care se adresează artizanilor. Colega mea era una dintre câștigătoarele lui și mă încuraja și pe mine să particip, cu convingerea că aveam toate atuurile și talentul necesar să câștig. Eu nu eram atât de încrezătoare ca ea. (râde) Dar m-am înscris la concurs, în 2004, și aveam la dispoziție 3 ani să realizez o operă de artă după un subiect dat, pe care trebuie să-l desenezi, să-l creezi și să-l pui în valoare.

Eu am primit ca subiect o pălărie tricorn, în stilul Napoleon. Ei m-au trimis dimensiunile, iar eu trebuia să  fac restul.

M-am dus la castelul Versailles și m-am inspirat, m-am uitat un pic pe istoria tricornului, la culorile cele mai potrivite, m-am întors și am început să lucrez: am făcut desenul, am ales materialele, am început să brodez, fără să realizez că mă lansasem în niște tehnici foarte dificile. Am crezut la un moment dat că nu voi avea timp să termin opera, mai ales că în timpul zilei lucram în atelier, pentru casele de modă.

Dar am terminat-o. Și am câștigat premiul.

Imediat după această distincție, mi-am dat demisia și mi-am deschis atelierul meu.

Apoi au urmat nenumărate expoziții, în saloane, în castele, unde eram invitată. Iar toată această muncă a fost urmărită, cineva a făcut această întreaga documentare, a adunat dovezile și materialele și a depus un dosar cu solicitarea ca eu să fiu nominalizată pentru titlul de Cavaler al Ordinului Național Merit al Republicii Franceze.

Ceremonia de atribuire a Ordinului Național de Merit. Foto: Ancuța Mureșan

Ce a fost complicat pentru tine când ai deschis atelierul?

Victoria Darolți: Clienții. Ca să ajungi la Christian Dior, la Chanel, la Armani, la Ungaro sau Givenchy, cu care am lucrat mult. Am ajuns la ei doar prin recomandările celor care lucraseră cu mine înainte.

Din 2011 mi-am deschis și școală, am studente din lumea întreagă și mă concentrez acum pe a transmite mai departe această artă. Într-o zi, una dintre cursantele mele mi-a pus un an în inimă când mi-a spus: „Ai studente din toată lumea, dar nu ai românce!”. Mi-am dat seama că avea dreptate, mai ales că eu știu că româncele au un potențial extraordinar, fiindcă sunt muncitoare și descurcărețe.

Așa că am luat legătura cu câțiva oameni din România, care mă puteau ajuta să construiesc un program de învățare pentru cei pasionați de broderie, dar pandemia ne-au obligat să mai amânăm o vreme această inițiativă. Însă voi reveni.

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO