#VoceaCopiilor. Roxana Asavei, 17 ani: „Dacă până la 18 ani ești tratat ca un copil: trebuie să stai în banca ta, părerea ta nu contează, adulții știu mai bine și se descurcă, nu se poate ca dintr-o dată lumea să se aștepte să devii responsabil.”

Roxana Asavei este elevă în clasa a XI-a la cel mai bun liceu din Vaslui, este unul dintre cei 12 membri ai Consiliului Consultativ al Copiilor, organizat de World Vision România, a învățat până în clasa a VIII-a într-o școală de la țară și vorbește astăzi despre experiența voluntariatului care i-a schimbat viața.

Știu că mi-ai spus că nu ai decis ce o să te faci când vei fi adult, dar te întreb totuși: care ți-ar fi opțiunile?

Roxana Asavei: Roxana din clasa a VII-a visa să devină avocat. Eu trăiesc în mediu rural și, de fiecare dată când ajungeam la Vaslui, în oraș, treceam pe lângă judecătorie, vedeam magistrați, avocați, cu robele lor negre și îmi ziceam că asta vreau și eu să fac atunci când am să fiu mare.

Acum însă simt că aș putea face și alte lucruri, care să îmi permită mai mult: vreau să am un loc de muncă unde să pot schimba ceva. Nu spun că în zona justiției nu faci schimbări, dar cumva simt că din această meserie ajungi să dai dreptate cuiva, cu toate că tu nu crezi că e corect.

Acum Roxana este la fel de confuză cum era în clasa a VII-a, doar că de data asta știe sigur că nu vrea la Drept. Foarte mulți colegi din clasă aleg să meargă la Informatică, mă gândesc să nu urmez și eu instinctul turmei și să aleg ceva, doar pentru că ceilalți o fac, dar îmi și place informatica însă nu am aflat încă dacă îmi place la nivelul de: „da, este interesantă, mă forțează să gândesc” sau „îmi place atât de mult încât vreau să fac asta toată viața”.

Ai zis ceva mai devreme și aș vrea să mai zobovim un pic acolo: să ai un loc de muncă din care să schimbi lumea. Ce înseamnă asta?

Roxana Asavei: Nu vreau să se înțeleagă că îmi propun să schimb lumea; adică mi-aș propune, dar știu că nu ar fi realist să fac asta de una singură.

Vreau, când o să fiu mare și voi ajunge seara acasă, după o zi de muncă, să pun capul pe pernă și să simt că am făcut tot ce puteam să fac mai bine, că am ajutat niște oameni din locul de muncă pe care îl am, că am modificat niște lucruri care fără mine ar fi rămas încremenite, fie că vorbim despre mentalitățile oamenilor sau despre nevoile lor, să simt că munca mea contează.

De unde ai putea face asta? Din ce rol?

Roxana Asavei: Am senzația că poți face asta din orice meserie, dacă o faci bine și dacă îți place ce faci. La un moment dat ziceam că nu cred că aș putea deveni vreodată profesoară, nu m-am răzgândit nici acum, dar văd la școală niște profesori atât de talentați, dedicați, care chiar schimbă ceva: modul în care elevii lor văd materia, atitudinea elevilor sau viitorul acestora. La fel ar putea-o face și un medic sau un jurnalist.

Tu spui că vii din mediul rural. Care a fost cea mai valoroasă învățătură pe care ai căpătat-o la tine în sat?

Roxana Asavei: În clasele primare și chiar în clasele V-VIII eram foarte pasionată de învățat și chiar găseam satisfacție în notele pe care le luam, eram bucuroasă și mândră de mine.

Aveam senzația, la vremea aceea, că Roxana este deșteaptă, că Roxana poate, că Roxana este super tare. Dar Roxana și-a luat o mare trântă în clasa a VII-a, când trebuia să zică o poezie, dar nu prea a putut să o zică. Era un eveniment legat de școală, care poartă numele poetului Mihai Eminescu, iar eu trebuia să recit o poezie, pe care o învățasem, o tocisem, era exact zona mea de confort.

Problema nu era că nu eram pregătită, dar când am ajuns în fața unei săli întregi, a unui public, a unei mulțimi de oameni din sat, de profesori, de colegi mai mari sau mai mici m-am blocat. Dacă mă întreba cineva de ce sunt acolo, nu știam ce să răspund.

Mi-am dat seama atunci că degeaba știu foarte multe lucruri, dacă nu am și niște abilități pe care nu le câștig în școală, pe care nu le pot învăța neapărat dintr-un manual; să ții un discurs presupune niște îndemânări pe care trebuie să ți le formezi singur.

Atunci am zis: dacă eu nu fac ceva pentru mine, dincolo de școală, atunci doar cu școala nu cred că voi ajunge foarte departe. Școala este doar un element, pe lângă ea îmi mai trebuie ceva.

Așa am început să fac voluntariat.

Eram deja beneficiara programelor World Vision, nu eram foarte implicată, însă îmi plăcea să văd ce fac colegii mei. Inițial mi-a fost foarte greu, fiindcă era ceva complet neobișnuit: până atunci lucram singură, învățam singură, știam să răspund pentru mine și atât, dar mi-am dat seama apoi că trebuie să lucrez cu alții, să le cer părerea, să mă intereseze mai mult decât ce văd în fața ochilor; lumea e mai mult decât atât.

Ce înseamnă acest statut de beneficiar?

Roxana Asavei: La vremea aceea (spun așa fiindcă și acum sunt beneficiar, dar îmi place să cred că și dau ceva în schimb, nu doar primesc) participam la tot felul de proiecte, la sesiuni de informare privind drepturile copilului, la tot felul de activități legate de bullying, copiii care vin din familii defavorizate erau ajutați cu tot felul de bunuri materiale. Acesta este și rolul Consiliului Consultativ al Copilului, din care fac parte, să ia nevoile copilului din fiecare comunitate, cu care se confruntă, să le pună la un loc, iar adulții din fundație elaborează proiecte și strategii care vor diminua efectele acestora.

Aș zice că din acest motiv proiectele fundației dau randament, fiindcă informațiile vin de la copii, proiectele sunt cu și pentru copii.

Concret, ce faceți voi într-o jumătate de an?

Roxana Asavei: În general, ne planificăm activitățile riguros, dar avem și intervenții spontane, provocate de diferite situații. De exemplu, când a fost aprobată Ordonanța de urgență a Guvernului privind transportul copiilor nu știam despre ea, dar am luat poziție fiindcă era locul unde trebuia și aveam ceva de spus. De cele mai multe ori noi nu suntem consultați și nu s-a întâmplat să țină cineva cont de luarea noastră de poziție. Așa s-a întâmplat și atunci, dar asta nu ne-a oprit să spunem ce credem.

Noi nu lucrăm singuri, doar Consiliul Consultativ al Copiilor, ci există grupuri de inițiativă locală în fiecare comunitate, cu care avem sesiuni de informare, vorbim despre fiecare subiect care ne afectează și cum am putea noi să ne implicăm activ în rezolvarea lui. Noi nu venim doar cu problema și le spunem adulților ce trebuie să facă.

Dacă mă gândesc la ultimele 6 luni, am lansat Manifestul pentru participarea copiilor, de care suntem foarte mândri, fiindcă a fost suma unor eforturi mari în școala de vară, de la concept la filmare și editare; la începutul lunii septembrie am mers la București, alături de alte două colege din consiliu, și am ajutat la elaborarea strategiei naționale pentru drepturile copilului, derulate de UNICEF, apoi am participat la Revoluția mentalității în educație, o dezbatere desfășurată de SuperTeach, iar colega mea, Teodora, președinta consiliului, a avut o serie de participări la evenimente naționale și internaționale

De fiecare dată când este nevoie de noi, mai ales pe partea de participare, spunem prezent! Suntem mereu bucuroși și entuziasmați să putem avea un cuvânt de spus în ceea ce ne privește.

Ai început să faci voluntariat în clasa a VII-a. Când ai plecat la liceu cum ai continuat? Ce ai făcut?

Roxana Asavei: Inițial m-am speriat puțin fiindcă mă gândeam că-mi va fi greu să mă mai conectez așa de bine cu comunitatea, că nu voi mai putea face activități dacă eu urmează să am cursuri până la ora 2.00 după-masa. E drept, fac naveta la Vaslui, nu m-am mutat cu totul în oraș, fiindcă nu aș vrea să plec încă de acasă.

Aveam să realizez destul de repede că ajută mult grupurile de inițiativă locală, că în fiecare școală sunt copii selectați care dau mai departe mesajele lor. Nu e ca și cum cei 12 membri, boardul consiliului, ar trebui să se împartă în cele 6 județe, fiindcă ar fi imposibil. Deci noi suntem o mică parte dintr-o rețea mai mare, care dorește să se implice, iar asta m-a ajutat foarte mult.

În oraș, unde ai ajuns, ai încercat să replici modelul?

Roxana Asavei: Pentru mine, clasa a IX-a a fost o perioadă critică. Am ajuns la clasa de mate-info, din liceul considerat cel mai bun din județ, și simțeam presiunea: că trebuie să țin pasul, să muncesc de două ori mai mult ca să fiu la fel de bună ca ceilalți. Eram foarte stresată și nu voiam ca notele de la evaluarea națională să fie doar un lucru izolat, nu voiam să intru cu o notă  mare, pentru ca apoi să scad foarte mult.

Acolo am văzut că nu mai există aceeași deschidere ca pentru activitățile din mediul rural. Acolo activează foarte multe organizații, dar nu au probleme atât de specifice și special concepute pentru copiii din mediul rural. Există proiecte de ecologie, de implicare activă în viața politică și socială, de sănătate mentală, de sustenabilitatea industriei fashion, subiecte foarte interesante, dar nu țintite pe nevoile copiilor din mediul rural.

Roxana Asavei, alături de Teodora, colega ei din Consiliul Consultativ

Cum s-a schimbat Roxana din clasa a VII-a spre cea de acum, din perspectiva legăturii cu organizația. Inevitabil, prin forța lucrurilor, a conexiunilor pe care le-ai fi căpătat, o schimbare se producea. Dar specific, ce crezi că a provocat în tine voluntariatul?

Roxana Asavei: Faptul că am fost susținută foarte mult, din prima clipă când am început, a contat enorm, fiindcă eram deja foarte timidă, neîncrezătoare și mă gândeam că voi eșua. Dacă cineva mi-ar fi spus: „Roxana, te-ai cam încurcat la acel discurs!” sau „Roxana, mai trebuia adăugat ceva acolo!”, clar aș fi renunțat. Dar am ajuns într-un mediu atât de sigur, în care simțeam că pot spune orice fără a fi judecată, unde părerea mea conta, că nu spuneam ceva doar pentru a nu tăcea, ci acele lucruri contau pentru adulții din jurul meu, iar asta mi-a dat mai multă încredere. Iată unul dintre beneficiile participării ca voluntar. În plus, am remarcat cum se schimbă lucrurile în mai bine, prin prisma activităților pe care le facem noi.

Cât de mult contează această postură în care nu doar că ești ascultat de adulți, ci devii parte din soluție?

Roxana Asavei: Mereu mi-a fost frică de schimbările de la un stadiu la altul. Când am trecut din ciclul primar la gimnazial eram foarte stresată. Nu mai zic de intrarea la liceu, numai cu plâns și nopți nedormite. Mă speria foarte tare că voi deveni adult. Nu mă gândeam deloc că voi face 18 ani, vai, ce tare!, ci că până atunci eu am fost copil și aveam voie să fac orice, apoi o să fiu adult în toată regula, cu o mulțime de responsabilități. Iar eu habar n-am cum să le fac.

Așa mi-am dat seama când de importantă este implicarea copilului în luarea de poziții, în participarea lui la soluții. Atunci se clădește baza pentru momentul în care acesta devine adult. Dacă până la 18 ani ești tratat ca un copil, trebuie să stai în banca ta, părerea ta nu contează, adulții știu mai bine și se descurcă, nu se poate ca dintr-o dată lumea să se aștepte să devii responsabil. Așteptările nu sunt fondate.

Prin toate evenimentele la care am fost, prin toate lucrurile pe care le-am citit, prin toate luările de cuvânt împreună cu consiliul consultativ am realizat că am un avantaj față de copiii care nu au fost niciodată implicați. Cred că îmi va fi mult mai ușor să fac trecerea de la copil la adult.

Cât de mult contează mediul rural și diferențele față de mediul urban. Cât de mult te-a ajutat, cât de mult te-a împiedicat formarea în mediul rural?

Roxana Asavei: Eu mă așteptam să fie mult mai greu. Aveam senzația că elevii din oraș sunt toți olimpici. (râde) Dar am aflat că nu sunt olimpici doar într-un loc. E drept, situația mea este una izolată, iar faptul că părinții mei au reușit să-mi ofere toate condițiile de care am avut nevoie, faptul că am învățat într-o școală în care profesorii s-au implicat, au dus învățământul rural la standardele celui urban, a făcut diferența, dar știm cu toții că este foarte greu să ții pasul. De aceea foarte mulți copii care merg la un liceu în oraș ajung să renunțe la școală din pricina presiunii.

Acum, naveta a devenit parte din rutina mea, chiar dacă nu îmi place deloc, mai ales acum când s-a răcit afară. E greu, mă trezesc mai devreme, vin mai obosită, schimb autobuzele, stau în stații, deci există niște piedici, dar cred că totul depinde de situația familiei, de felul în care te susțin părinții și de ce vrei tu.

Cum crezi că te va ajuta experiența din World Vision când vei ajunge la facultate?

Roxana Asavei: Cred că mă va ajuta experiența în toate aspectele vieții. Cred că mă ajută și în dialogul pe care îl am acum, cu tine, în faptul că pot vorbi fără să tremur toată, să mă înroșesc sau să mă gândesc de sute de ori înainte să scot o vorbă. Cred că mi-am dat seama că pot mai mult decât am sentimentul că pot face.