Voluntarul anului : cum a reușit o fostă corporatistă să transforme tragedia pierderii mamei într-un plan de a ajuta. Si cum adună bani pentru copiii olimpici urcând cele Șapte Vârfuri.

Eliza Nițescu a lucrat toată viața ei în corporație. Și nu doar a lucrat, corporația era viața ei, motiv pentru care a ajuns să-și neglijeze propria viață și chiar părinții. S-a trezit în 2010 când în câteva secunde medicul ce-i consultase mama i-a spus că suferă de cancer și trebuie să se pregătească pentru că o va pierde în câteva săptămâni, lucru care s-a și întâmplat.

Eliza Nițescu s-a așezat atunci și a început să-și pună întrebări despre viața ei, despre cine este ea și ce-și dorește să fie.

Primul pas pe care l-a făcut a fost să meargă o dată la Institutul Oncologic Fundeni. După această vizită, chiar de a doua zi avea deja adresa de email la asociația PAVEL și s-a apucat să facă campanii pentru a ajuta copiii bolnavi de cancer. Și a făcut asta câțiva ani de zile până ce a realizat că viața de corporatistă nu mai este pentru ea și că sunt multe altele de făcut pe lume.

S-a apucat de cățărat pe munți, iar planul ei pentru această viață este să cucerească cele șapte vârfuri ale proiectului Seven Summits. A cucerit trei până acum, dar la cum merg lucrurile, probabil le va urca mai repede decât și-a imaginat. Din toate aceste expediții a adunat o mulțime de bani pe care i-a donat copiilor cu tot felul de probleme.

La finalul anului trecut, Eliza Nițescu și-a luat cumva la revedere de la mama sa, după mai bine de opt ani de la moartea ei și și-a propus ca de aici înainte să-și urmeze propriile valori. Așa că s-a implicat tot mai tare în propria asociația, „Totul este posibil” prin care încearcă să sprijine performerii, copiii care excelează în tot felul de domenii.

Săptămânile trecute, Eliza Nițescu a adunat o serie de copii olimpici din Tulcea și i-a dus într-o tabără dedicată lor, iar acesta este doar unul dintre proiectele în care se implică. Ea spune că timpul liber pe care îl are l-ar putea folosi ca să citească mai mult, să se plimbe sau să vadă mai multe filme, însă simte că prin voluntariat găsește mai mult sens răspunsurilor la întrebările pe care și le-a pus atunci când și-a pierdut mama.

A fost numită de două ori la rând voluntarul anului în cadrul Galei Voluntarilor.

Cu ce te ocupi tu azi?

Dacă ar fi să folosesc un singur cuvânt, sunt freelancer. Mi-am dorit foarte mult să mă retrag din zona corporatistă care am simțit că mă îndepărtează de esența mea. Foarte multă vreme nu am realizat că se întâmplă lucrul acesta…

O perioadă foarte lungă însemnând?

Însemnând până prin 2010 când a murit mama și atunci am primit un șoc foarte puternic care m-a făcut să mă întreb „ce sunt eu, cine sunt eu, ce-mi doresc eu și ce-mi mai rămâne când am pierdut un lucru foarte valoros din viața mea?”. Acela a fost momentul în care am început să mă gândesc și la ceilalți și să-mi doresc să contribui la binele din viețile lor. Recunosc că dacă nu se ducea mama nu aș fi ajuns niciodată să înțeleg ce înseamnă voluntariatul și să devin eu voluntar.

Citește și:

Adina Săniuță, tânăra care a renunțat la un job de mii de euro în străinătate pentru a fi „voluntar de profesie” în România

Cât timp ai lucrat în corporație?

Am lucrat până în 2015. Perioada asta de transfer despre care îți vorbesc a durat destul de mult, pentru că noi dorim să trăim foarte mult ancorați în dorința de a avea o siguranță legată de ziua de mâine. În 2013 am decis propriu-zis să fac schimbarea, am început să fac niște cursuri de comunicare și de vorbit în public, în 2014 am înființat împreună cu un prieten de-al meu foarte bun o companie de vorbit în public, iar în 2015 am luat decizia definitivă de a renunța la corporație.

Dar însumat, câți ani ai petrecut în corporație?

12 ani am stat la ultimul job, însă, practic, imediat după facultate m-am angajat într-un mediu de business. De fapt, am lucrat și pe timpul facultății într-o corporație.

Și cum s-a întâmplat cu mama ta?

Pe 17 august am aflat la modul foarte direct de la medici că este bolnavă de cancer. Mi-au dat vestea în câteva secunde. Și pe 30 septembrie a murit. Am avut o lună la dispoziție, nu știu dacă să ne dăm seama ce se întâmplă, pentru că nu am realizat ce se întâmplă.

Și după evenimentul acesta?

După asta a urmat așa o perioadă în care mă simțeam în derivă. Simțeam că am pierdut un stâlp foarte important din viața mea, aveam și tot felul de sentimente de remușcare deoarece eu am acordat foarte mult timp activității mele profesionale și nu pot să spun că am fost fiica ideală. Eu nu mă duceam să o văd pe mama foarte des, nici măcar nu o sunam foarte des, iar când ea mă suna și încerca să-mi povestească lucruri, încercam să limitez conversația explicându-i cât sunt eu de ocupată. Și acum consider că am comunicat mult mai bine cu ea după ce nu a mai fost, adică, în mintea mea, e mult mai prezentă acum și simt că mă ghidează tot timpul. Paradoxal și chiar dacă pare foarte nebunesc ce spun acum, cumva cred că oamenii pot comunica și dincolo de lucrurile acestea palpabile de care noi avem nevoie pentru a spune: „asta este realitatea”.

Și ai plecat din corporație bazându-te pe mica companie de vorbit în public?

Da.

Și voluntariatul când a venit?

Voluntariatul a venit în 2013. Am cunoscut într-o tabără de dezvoltare personală o persoană care lucra la Institutul Fundeni care mi-a povestit ce face acolo și am vrut să văd exact ce se întâmplă acolo. Când m-am dus acolo mi-am dat seama că nu ai cum să te duci o singură dată și să spui: „da, am văzut, mulțumesc, descurcați-vă voi”. Pur și simplu era ca un fel de magnet care te atrăgea în locul respectiv și te făcea să spui: „aici poate fi și contribuția mea și sunt datoare față de copiii aceștia să fac și eu ceva”.

Pe cine ai văzut prima dată acolo?

Am văzut un băiețel care se numește Dragoș..

Trăiește?

Da. Și am mai văzut un băiețel care, din păcate, nu mai trăiește. Îl chema Leo. Pe ei doi i-am văzut, pe Leo mi-l amintesc primul, însă l-am menționat pe Dragoș deoarece cu el încă țin legătura. Leo era destul de slăbuț și se lupta cu un fel de umflătură pe umărul stâng, ulterior i-au tăiat mâna și a început să ia niște medicamente care l-au umflat foarte tare la față, atât de tare că nu-l mai recunoșteam. După ce a pierdut mâna, din păcate, a pierdut și lupta cu viața. Însă până atunci a fost extrem de optimist și spunea tot timpul că efectiv nu-l interesează că pierde o mână deoarece îi mai rămâne încă una și se va descurca foarte bine. Aceasta a fost una dintre chestiunile care m-au ajutat cel mai mult când mergeam la copii: puterea lor de a se descurca în tot felul de situații, puterea de a lupta și a-și încuraja părinții atunci când își pierdeau speranța în fața unui astfel de diagnostic. Copiii au o putere extraordinară și o maturitate impresionantă pe umerii lor foarte mici.

Ce ai început să faci la Fundeni?

În primul rând mi-am dorit să nu fiu un voluntar care ajunge acolo din joi în Paști. M-am implicat 100% de la început. Am intrat în asociația PAVEL, mi s-a făcut adresă de e-mail din prima zi și am început să fac campanii. Prima campanie pe care mi-o amintesc a fost una de Crăciun în care mi-am dorit foarte tare să existe o conexiune între copii și donatori, să știi către cine s-a îndreptat darul tău. Țin minte că a fost destul de dificil deoarece era nevoie să obținem acordurile părinților pentru a publica fotografiile copiilor, m-am dus să obține fotografiile și poveștile lor, dar și să aflu dorințele lor.

A fost dificil mai ales că și eu mi-am ales o fetiță care avea cinci ani și se numea Alina. M-a impresionat că era extrem de firavă, însă, în același timp delicatețea și fragilitatea ei erau dublate de o putere foarte mare și o maturitate de a gândi covârșitoare. Țin minte că nu era disponibilă atunci când am mers eu cu cadoul pentru că, m-am dus seara, după serviciu, însă colegii de la PAVEL mi-au spus să las cadoul pe masă. Știu că m-am întors după două zile, cadoul era încă acolo și când am întrebat de ce, din pauza lăsată mi-am dat seama ce se întâmplase.

Asta e o perioadă despre care toată lumea mă întreabă. Lucrurile acestea le vedeam aproape zilnic, dar pentru mine a fost una dintre cele mai frumoase perioade din viață. Dacă fiecare om ar gândi la modul de a se proteja pe el de suferință, pe copiii aceia nu i-ar fi vizitat nimeni.

Am făcut foarte multe campanii printre care sărbătorirea zilei de naștere în spital, la campanii de Crăciun, de școală – pentru că foarte mulți copii pierdeau contactul cu școala cât stăteau în spital, li se oferea posibilitatea să recupereze și reușeam să le aducem tot ce aveau nevoie.

Deci, în primii ani ai fost la Fundeni și te-ai implicat în asociația PAVEL…

Da. Asociația PAVEL a fost fondată în 1996, este una dintre cele mai vechi din România și a fost fondată de o mamă care a avut un copil bolnav de cancer și care și-a propus ca nici o mamă să nu mai treacă prin ce a trecut ea. De acum 20 de ani au și o casă a părinților cu copii bolnavi de cancer, lucrează cu copiii în spital, cu profesori, îi trimit pe copii în tabere…

Tu unde ai fost în tabără cu copiii și ce copii ai luat cu tine săptămânile trecute?

Am dus copii olimpici din Tulcea la Sinaia. Am început din Cheile Dâmbovicioarei pentru că acolo există un drum al haiducilor de odinioară. Copiii au mers pe drumul respectiv și au avut tot felul de probe, printre care i-am rugat să strângă toate ambalajele produselor consumate, iar din acestea i-am rugat să facă obiecte ce pot fi considerate ca noi. Copiii sunt foarte creativi și au ieșit niște lucruri absolut spectaculoase.

Am ales copiii olimpici pentru a primi o recunoaștere palpabilă a eforturilor lor.

Hai să ne întoarcem la PAVEL și la celelalte acțiuni ale tale. Cum ai ajuns să te cațări pe munți?

M-am cățărat mai de mult. Primul a fost Mont Blanc în 2014 și a fost prima campanie mai mare pe care am făcut-o. Pe Mont Blanc mi-am dorit să nu ajung doar pentru mine, așa că am încercat să fac mai mult de atât.

O prietenă foarte bună mergea în expediții și vedeam tot timpul în ochii ei schimbarea după ce se întorcea, așa că i-am zis că vreau să merg și eu în următoarea expediție.

În martie 2014 m-a sunat să-mi spună că vor pleca în Mont Blanc în iulie și am zis că o să vin și eu. M-am pregătit la modul că am avut câteva trasee pe munte, însă consider că am fost total nepregătită și am aflat la fața locului ce înseamnă asta. A fost un șoc pentru mine acea expediție, am reușit să o duc la capăt, dar a lăsat niște traume foarte mari. Mi-am dat seama că oamenii sunt foarte protectivi la adresa propriei persoane. Noi am fost 10 oameni care au urcat, șapte s-au dus în față și trei am rămas în spate. Nu s-a întors nimeni după noi, am ajuns noaptea la refugiu și am avut un moment în care m-am întrebat de ce își mai doresc oamenii să urce pe munți și să-și depășească condiția, dacă ei nu reușesc să-și păstreze condiția de om, poate cea mai importantă dintre ele.

Urcarea aceasta a fost sponsorizată?

Nu, nici o expediție nu a fost sponsorizată. O singură dată am primit o pereche de bocanci de la o prietenă.

Dar ai strâns bani pentru copii?

Da. Sigur. Dar expediția în sine eu mi-am plătit-o.

Și apoi unde ai mai fost?

După ce m-am întors din Mont Blanc mi-am dat seama că vreau să continui. În 2015 am fost pe Kilimanjaro și după aceea, știind că face parte din proiectul Seven Summits, mi-am dorit să urc pe toate cele șapte vârfuri, cândva în viața asta. În 2016 am urcat pe următorul vârf, Elbrus, un munte din Rusia. În 2017 am fost pe Aconcagua, un munte foarte spectaculos și foarte dificil, cel mai înalt munte din lume în afara Asiei. În 2018 am ales să îmbin pasiunea pentru munte cu alegerile prietenului meu care are o pasiune pentru alergarea montană și am ales un munte tot din Europa, Grossglockner, din Austria. Iar anul acesta am fost pe cel mai înalt munte din Italia situat integral pe teritoriul acestei țări, Gran Paradiso.

Deci câți ai făcut din cei șapte?

Trei. Sunt cumva la jumătatea drumului. Dintr-un punct încolo devine extrem de costisitor și am evitat tot timpul să strâng sponsorizări pentru mine.

Dar pentru copii ai strâns, nu?

Da. Cel mai mult am strâns când am fost în Aconcagua, într-o campanie care s-a numit „Alocația pentru sănătate”. Atunci m-am gândit că așa cum primesc alocație copiii sănătoși, copiii bolnavi au nevoie cu atât mai mult de o alocație constantă, lunară.

Acum ai fundația ta?

Da, acum am ONG-ul meu. Se numește „Totul este posibil” și am fondat-o în 2017 împreună cu doi prieteni din Târgoviște. Ne-am dorit să facem ceva mai mult pentru orașul în care ne-am născut chiar dacă l-am părăsit. Mi se pare că peste tot pe unde am umblat în lumea asta m-am îmbogățit cu niște lucruri pe care vreau să le direcționez și către locul de unde îmi trag eu rădăcinile.

Și ce faci prin asociația asta?

Ne-am gândit care sunt primele trei lucruri prin care ne putem diferenția de ceilalți care se îndreaptă spre drame, sărăcie și abuzuri și de la un punct încolo mi-am dat seama că nu mai rezonez cu asta. De fapt, mi-am dat seama că prin ce am făcut cu copiii de la Fundeni, am găsit doar un mod de a mă vindeca de povestea cu mama. Așa că am considerat că-i pot păstra memoria demn făcând lucruri în direcția în care ea și-a trăit viața și am început să mă implic în proiecte educaționale, mama mea fiind învățătoare. Într-un punct am spus: „aceasta a fost alegerea ei, eu simt nevoia să mă întorc la valorile și principiile mele”. Și atunci, unul dintre punctele prin care vrem să ne diferențiem este acela că noi ne adresăm performerilor.

Mai ajuți acum copiii bolnavi?

Avem în asociație copii care sunt foarte buni la ceva și au și condiția unei sănătăți precare. Însă ei sunt excepții.

Și ce faceți voi concret?

Ne uităm la copiii care sunt foarte buni la învățătură, care excelează în sport, în zona de artă, sunt vârfuri în anumite domenii de care noi ne ocupăm.

Din ce trăiești azi?

Astăzi trăiesc din consultanță în comunicare. Eu sunt în continuare implicată în alte asociații de voluntariat, direcționez impozitul de pe firma mea la Hospice, am proiecte de free lancing…

Ce voiai să te faci când erai mică?

Foarte multe lucruri: medic, cântăreață… Asta cu cântăreața a durat o bună parte din copilăria mea și chiar am investit mult timp în lecții de canto. Până la urmă am urmat o facultate economică, am ales calea sigură.