Căutare

Share this article

Ana-Maria Borca are 35 de ani, vine din Făgăraș și, în urmă cu 4 ani, a lansat în mediul online un proiect curajos, Ia călătoare, o călătorie virtuală și reală în locurile unde copii și adulți pot și își dorească să primească mesajul de iubire către bunica și către moștenirea ei din cufărul cu cămăși cusute.

Ce este Ia călătoare și de ce ai așezat-o tu la drum?

Mi-am propus ca prin acest proiect de suflet să îi îndemn pe cei care îşi ţin iile ascunse, părăsite şi încuiate sub lacătul nepăsării, să le scoată în lume, să arate că sunt păstrători de tradiţie, de frumos, că respectă munca bunicilor lor, truda şi migala cu care le-au lucrat. De asemenea, mi-am dorit să evidenţiez, în măsura în care eu pot, că avem o ţară frumoasă, că satele mici ascund oameni mari, frumoşi şi pasionaţi, să prezint obiectivele turistice din zona din care sunt, Ţara Făgăraşului, casele din satele noastre frumoase, elementele noastre definitorii încă păstrate pe la sate.

Am îmbrăcat iile cu mare drag şi le-am dus să vadă satele din jur, să fie văzute şi admirate, să li se descopere povestea şi să trezească interesul privitorilor pentru IA românească.

Am descoperit prima ie în beciul casei, în urmă cu câţiva ani, în timp ce căutam nişte acuarele. Am văzut-o într-o cutie veche. Mi-a fost ruşine, ruşine că păstrez aşa bogăţie în beci, că îmi păstrez istoria şi legătura cu bunicii şi străbunicii mei la întuneric. Am dus rapid ia în casă, am spălat-o, şi am pus-o pe un umeraş, singură, evidenţiată în dulapul meu, să îmi amintească cine sunt şi de unde provin.

Prima ie este ia mea din copilărie, de la bunica din satul Mândra, judeţul Braşov.

Ana Borca, „Ia călătoare”

Cum ți-a venit ideea? Care era contextul de viață când a apărut acest proiect în sufletul tău?

Călătoria mea a început dintr-o curiozitate.  Am încercat să descifrez un mesaj pe care l-am primit de la o doamnă extraordinară, care provine din zona noastră, mai precis din Viştea de Sus, Iulia Gorneanu, directorul artistic al galeriei de artă contemporană Galateea din Bucureşti .

Mesajul ei a fost simplu, dar plin de mister și de înțelesuri ascunse: „IA nu este un veşmânt, este o stare!“.

Am cunoscut-o cu ocazia unei vizite la galerie şi atunci mi-a povestit despre fiecare ie expusă, despre zona din care provine, despre purtătoare, despre semnele de pe ie, despre evenimentele unde era purtată. Şi atunci mi-am dat seama că este o lume ascunsă în spatele iei şi că, de fapt, atâţia ani am privit-o doar ca pe un element al costumului popular femeiesc, dar nu am înţeles mesajul şi semnificaţia pe care le poartă.

Primul pas în cunoaşterea iei a fost timid, la nivel personal. Pur şi simplu am rugat un prieten de familie, care tocmai îşi cumpărase un aparat foto profesional, să îmi facă o serie de fotografii pe dealurile din jurul Făgăraşului, la final de vară, să surprindem frumuseţea acestui anotimp.

Gândindu-mă la ce aş putea îmbrăca, astfel încât acest moment să nu fie doar o banală şedinţă foto, mi-am amintit de ia din dulap, ia de la bunica mea. M-am gândit că ar fi o ocazie extraordinară să o scot la aer, să îi ofer o a două şansă. Îmi cumpărasem, atunci când am făcut pozele, şi o fustă albastră şi mi s-a părut că amândouă, ia şi fusta fac o echipă perfectă, vechi şi nou, alb-negru şi albastru, ambele materiale delicate, perfectă combinaţie cromatică.

Mi-am dat seama, după realizarea fotografiilor, că într-adevăr e ceva special în această ie şi că îmi doresc să o înţeleg mai bine, să caut iile din neamul meu şi să îmi întregesc colecţia.

Mi-am dorit să călătoresc în zonele din Ţara Făgăraşului şi să înţeleg portul popular de aici, să îl surprind în fotografii şi să arăt lumii întregi că acest port este identitatea noastră, zestrea noastră culturală şi că aş vrea să îl salvăm şi să îl ducem mai departe împreună.  Astfel am început seria de mici călătorii în satele din jurul Făgăraşului, îmbrăcată în ii pe care fie le-am primit de la rude, fie le-am achiziţionat de pe internet.

Unul din avantajele majore ale călătoriilor este faptul că întâlnesc mereu oameni minunaţi, de la care învăţ mereu lucruri utile despre noi ca popor, despre tradiţii, despre costumul popular.

M-am bucurat că am putut şi am avut onoarea să îmi satisfac curiozitatea de a cunoaşte costumul popular în intimitatea lui, nu doar în fotografii sau pe manechine. Îl pot îmbrăca, îi pot simţi mirosul, îl pot înţelege, îl pot percepe mai profund.

Ana Borca, „Ia călătoare”

Prin fotografii promovez ia pe internet, elementele de costum popular din locurile unde călătorim, specificul zonei, tradiţiile pe care avem bucuria şi onoarea să le mai cunoaștem și noi. Încurajez şi pe cei care îşi ţin iile, dar nu numai, uitate sub valul nepăsării, să le scoată la lumină, la soare, să le preţuiască, să păstreze vie acea parte a României lăsată de străbunii noştri, să călătorească cu ia prin lume şi să povestească despre ea, despre noi, despre semnele ei.

Legenda spune că orice ie ori țesătură tradițională din inima noastră se leagă de o bunică ireal de bună, blândă, înțeleaptă și creativă. La tine a funcționat legenda?

Fiecare ie îmi dă o stare diferită, o emoţie mereu altfel. Am început să le descopăr încet şi identităţile, să înţeleg că fiecare are personalitatea ei, compusă din gândurile persoanei care a cusut-o, din rugăciunile spuse înainte de a începe să o coasă, aşa cum fac femeile înainte de a-şi începe lucrul, din personalitatea celei care a purtat-o şi, bineînţeles, din energia tuturor celor care au îmbrăcat-o înaintea mea.

Iile au adus un suflu nou în viaţa mea, o nouă cunoaştere, călătorii şi oameni foarte interesanţi. Am îmbrăcat iile şi am simţit că merg de mână cu bunicile mele, cu străbunicile mele, cu mama, în toate locurile frumoase, unde am descoperit elemente autentice de folclor românesc, lăzi de zestre, alte ii, costume populare.

Iile sunt paşaportul meu spre o lume în care, până acum, poate nu aveam curajul sau disponibilitatea să păşesc. Am curaj atunci când îmbrac iile, este mereu o lecţie de autodepăşire pentru mine.

Eu aș spune că legenda a funcționat, în sensul că iile mă pun în legătură cu străbunicile mele.

Ana Borca, „Ia călătoare”

Dacă ne-am întoarce în copilăria ta, ce povești despre ie, sat, viață spirituală sănătoasă am afla?

Copilăria mea este plină de joacă, de mers duminica și de sărbători la biserică, de vacanțe la străbunici și rude. Singurul moment de care îmi amintesc să fi purtat ia a fost în decembrie 1989, la o fotografie de grup a Cetei de feciori și fete din satul Mândra. În ceată erau și unchiul meu, și mătușa mea, așa că bunica mea a găsit de cuviință să mă gătească fain-frumos cum spunem noi, și să mă așeze în primul rând la fotografie. Tot ce îmi amintesc este că aveam niște cizmulițe de piele pictate manual, extrem de frumoase, dar cu un număr mai mic, împrumutate de prin sat. Mă strângeau foarte tare și am răbdat pentru că scopul era nobil și eu, nu-știu-cum, înțelegeam asta.

Purtam ia țesută la razboi, cu bujorii specifici zonei de Mîndra, cretințe negre și fustița –poale albă, pe care o păstrez cu mare drag și astăzi.

Am fost tare mândră să pot fi în fotografie, dar de emoție, de timiditate și bineînțeles, deoarece mă strângeau ciubotele, am uitat să zâmbesc.

Satul a rămas, sub orice denumire a lui, locul meu preferat ca destinație de weekend. Am copilărit în sate frumoase, pe dealuri, la munte, la râu, iar gustul acelor zile frumoase nu s-a pierdut.

Caut în continuare acest gust în orice sat nou descopăr în călătoriile mele și sunt foarte îndrăgostită de natură, de iarbă, de copaci, de cer, de mersul desculță și de lucrurile simple, autentice și cu suflet.

Bunica mea m-a dus mult la biserică, m-a învățat rugăciunile, m-a învățat să mă rog și să mă închin, să dau Slavă lui Dumnezeu pentru tot ce am primit în viața mea. Ea mi-a sădit în suflet o dragoste și o asemenea încredere, încât am căutat această dragoste Divină în orice colț de lume m-am aflat.

Mereu duminica, fie că am fost în Polonia, în Germania sau Italia, a însemnat pentru mine Sfânta Liturghie dimineața. Așa am simțit că sufletul meu găsește alinarea, așa cum simt că atunci când îmbrac o ie veche, autentică, mă încarc cu o energie din trecut.

Ia călătoare este un proiect pasiune. Când va deveni el sustenabil, astfel încât să poți renunța la tot ce faci acum și să te dedici totalmente acestui proiect?

IA Călătoare va rămâne mereu un proiect pasiune. Am primit deseori această întrebare și am răspuns că atunci când voi fi nevoită să fac un lucru pentru că trebuie și nu pentru că așa simt, se va pierde pasiunea.

Totuși, ca să îi acordăm o latură și practică acestui proiect, am înființat Asociația IA Călătoare, care a început în 2017, prin șezătoarea de la Șoarș, unde am cunoscut-o pe Anca Bâtiu, cea care este acum vice-președintele nostru.

Activitățile pe care le desfășurăm sunt pentru a răspândi cultura pur românească moștenitorilor tradițiilor, respectiv copiilor, cât și pentru a le oferi posibilitățile de a ajunge cât mai departe cu ele.

Șezătoare cu Ana Borca

Cum îl vezi/cui îl lași peste 20 de ani?

Din fericire, proiectul a prins rădăcini în sufletele celor cu care am intrat în contact, direct sau indirect. Sunt oameni pe care i-am încurajat să își constituie mici colecții personale din iile și costumele populare pe care le dețin, să le prezinte lumii și să le păstreze cu sfințenie.

Revin la Iulia Gorneanu, de la care am învățat că salvarea iilor înseamnă salvarea unei părți din  România. Cred că acest lucru este satisfacția mea, când cineva vine la mine sau îmi scrie că și-a cumpărat o iie veche sau mai multe, fie de pe internet sau de prin satele unde a călătorit și a făcut acest lucru pentru că s-a simțit încurajat de postările mele referitoare la ie, inspirat de călătoriile mele sau de fotografiile mele.

Este un lucru extraordinar să știu că o parte din semințele pe care am încercat cu atâta efort să le sădesc timp de 5 ani, acum rodesc în sufletele deschise și frumoase ale românilor. Iar dragostea nu are granițe.

Prietena mea Liana, care locuiește în Los Angeles, va organiza o șezătoare cu româncele care locuiesc acolo , tocmai pentru că Ia Călătoare i-a insuflat această speranță și dragoste.

Proiectul meu poate va mai exista, poate nu peste 20 de ani. Dar cred că vor exista efectele lui asupra celor care au văzut Ia Călătoare.

Bucuria mea este ca fiul meu, Matei, să își amintească cu mult drag de zilele în care îl îmbrăcam frumos în costumul popular pe care i l-a dăruit tata, cu brâul de la bunicul și cu pălăria de paie pe care i-am cumpărat-o eu. Zilele acelea în care l-am dus cu mine la biserică, la șezători, la spectacole , la evenimentele organizate de Asociația Ia Călătoare, în satele pe care le-am descoperit împreună. Aceasta este bucuria unui semănător, ca semințele lui să rodească pe pământ bun si roditor.

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO