5 minciuni despre ciclism pe care le credem pe nepedalate

Privirea face un drum scurt: vitezometru. Drumul din faţă. Vitezometru. Drumul din faţă. Nu te uiţi la viteză însă, ci la cât mai ai de mers. 10, 20, 30 de kilometri?

E după-amiază şi în faţa ta e un drum nesfârşit, în oase uraniu îmbogăţit (l-am ales pentru greutatea atomică, nu pentru energia radiată), iar în minte o întrebare simplă şi dureroasă: nu mai bine eram eu acum în mall, la film? Cu punga de popcorn în braţe şi cola lângă?

Normal ca era mai bine, îţi spui. Pentru că încă îţi mai merge mintea, să-ţi spună ceva. Cam până la 120 de kilometri pe zi în cazul meu.

După, lucrurile încep să se înceţoşeze. Ţi se pare că stai pe acoperişul unei clădiri şi că picioarele sunt undeva, la subsol. Ţi-e greu să le mai dai vreun ordin, nici nu ştii dacă mai sunt acolo sau daca nu cumva au chemat pe cineva cu o targă să le ducă acasă.

Conştiinţa ta se opreşte la fund, care doare. Rău. Orizontul tău e următoarea respiraţie. Şi o ţii aşa până când nu mai poţi deloc. În cazul meu, asta înseamnă cam 160-170 de kilometri, într-o zi întreagă de pedalat.

Dar nu distanţa asta e uimitoare pentru un om care nu ştie domeniul (oboseşti şi cu maşina, d-apoi propulsat de tine însuţi!). Altceva e grav. Un lucru pe care fetele îl descoperă cu groază şi băieţii cu oarecare resemnare. Când te cântăreşti seara ai o mare surpriză.

Mitul numărul 1: Ciclismul slăbeşte.

Realitate: ciclismul nu slăbeşte. Cel puţin cel făcut serios: când faci măcar 50 de kilometri, foamea din timpul şi de după tură te împinge să înghiţi mai mult decât consumi.

Când eşti amator, asta înseamnă o ciocolată (dap, una întreagă) la fiecare 50 km, plus paste înainte şi ciorbă + felul doi când ajungi acasă, convins ca eşti un Amundsen al explorării pe două roţi şi-ai mânca şi-o focă întreagă.

Nu mai zic de cei mai experimentaţi, care trag tare cu batoane, geluri energizante, băuturi hipercalorice şi alte asemenea lemne de pus pe focul interior al locomotivei personale. Toate, dar absolut toate, aduc mai multă energie decât poţi consuma tu.

Exemplu: tura cu bicicleta la mare îmi cere cam 6000 de calorii/zi, timp de două zile. Iar eu consum vreo 8000 pe zi. Unde credeţi că se duce diferenţa? În rucsac?

Mitul numărul 2: Ciclismul te omoară

„Mi-e frică, sunt numai nebuni pe şosele, trebuie să fii tâmpit să ieşi cu bicla. Să se facă piste, da, atunci vin şi eu!”

Asta e scuza cea mai frecventă pe care o aud şi nu e în niciun fel susţinută de statistici. Într-o zi obişnuită, numărul de ciclişti ucişi pe bicicletă în Bucureşti şi împrejurimi e fix: zero. Într-o lună obişnuită, la fel. Cicliştii cad mai des singuri sau înfipţi în portiere de maşină şi, dacă nu sunt atenţi, poate-şi mai rup maxim o mână sau îşi dislocă clavicula.

Dar vorbim de un caz la o mie de plecări de acasă, provocat, cel mai des, de şoferi care deschid portiera dreaptă fără să se uite dacă nu cumva vine un ciclist din spate. În rest, pe şosele oamenii te ocolesc la distanţă. Nimeni n-are chef să ne omoare şi doar câţiva camionagii (din ce în ce mai puţini) mai strigă măscări pe geam la adresa fetelor din grup.

Piste? O să fiu prea bătrân când o să le facă cineva. Şi ştiţi ceva? Nici n-am nevoie de ele: eu vreau să pedalez acum! Nu pot să stau după primărie.

Mitul numărul 3: Ciclismul e sănătos

Realitate: Nu e.

„Dar… stai aşa, păi n-ai zis tu că nu te omoară? Nu te contrazici?” aţi putea spune. Nu, şi veţi vedea imediat de ce: Bucureştiul, ca şi celelalte mari oraşe româneşti (ok, ştiu, Ardealul e exceptat) au o atmosferă teribil de încărcată cu microparticule. Astea, la fel ca şi nesimţirea nesfârşită a constructorilor de pe marile şantiere, îţi stau în gât. Nu, nu e metaforă. Chiar stau acolo şi, după o zi de pedalat, îl irită de zici că l-ai frecat cu şmirghel.

Nu ştiu ce se întâmplă mai departe în plămâni, dar faptul că tuşesc câteodată până adorm după o tură prin oraş nu cred că e un indiciu bun. Imbecili cu basculante care ieşiţi din şantiere cu roţile pline de noroi, până la urmă am să vă prind şi să vă bat!

Îmi scuzaţi ieşirea. Să continuăm:

Practic, la o primă estimare, să pedalezi prin Bucureşti e ca şi cum ai fuma prin Bucureşti, încontinuu. M-am lăsat de ţigări demult. Dar n-am reuşit să mă las încă de biclă. N-am destulă voinţă!

Tocmai de-aia merg de 10 ani cu bicicleta departe, în afara oraşelor. Pentru că doar aşa reuşesc să îmbin două mari plăceri: pedalatul şi respiratul.

Mitul numărul 4. Ciclismul e ieftin.

Realitate: da, daca eşti milionar.

Ciclismul de lungă distanţă e ca pescuitul: vrei mereu o undiţă nouă. Coincidenţă: atât undiţa scumpă cât şi bicicleta scumpă sunt tot din carbon! Nu mai zic de mulinetă, adică de mecanism: sunt oameni care se duc în America să-şi cumpere un Shimano DuraAce sau XTR. Că e mai ieftin, adică îl iei pe la vreo mie de dolari.

„Câââât? O mieeee? O bicicletă?” o să strige cineva din publicul neavizat.

Stai calm, nu e o bicicletă. E doar mecanismul, bro! O bicicletă bună de şosea, de lungă distanţă, care îţi permite, în calitate de moş să te dai mare în faţa fetelor obosite pe MTB-uri (am un prieten care procedează aşa, nu-l ştiţi, nu e celebru) costă undeva începând de pe la 2.000 de euro. Iar, dacă vrei vârful de gamă de amatori de anul ăsta, trebuie să fii pregătit să decartezi 4.000. Tot euro.

Practic, o maşină la mâna a doua e mai ieftină decât o bicicletă nouă şi te va ţine mai mulţi kilometri decât ea!

Da, dar între ciclişti tu vei fi privit tot aşa cum e privit în Dorobanţi un proprietar de SLS AMG: cu invidia cea mai prost disimulată din lume. „Ia uite-l şi p-ăla cu Giant TCR Advanced!”

Mitul numărul 5. Ciclismul e pentru tineri.

Realitate: cluburile sunt pentru tineri.

Cicliştii sunt oamenii care au trecut prin toate plăcerile vieţii şi nu se mai pot atinge de ele că-s prea graşi sau prea însuraţi sau prea plictisiţi. Sigur, mai sunt şi tineri (asta în cartea mea înseamnă până în 30 de ani) care fac ture cu mine, cu bicicleta, dar aceştia nu ştiu ce pierd… :)))

Un exemplu notoriu este nea Marin Cenuşă, care a început ciclismul pe la 60 de ani, când a ieşit la pensie. Acum are 77 şi se plictiseşte cu noi la 20 km/h, pentru că mergem prea încet. În fiecare an face mai bine de 20.000 de kilometri cu bicla. Şi când te gândeşti că cei mai mulţi pensionari nu fac drumurile astea nici cu autobuzul! Deşi ambele sunt gratis!

Ciclismul nu ţine de vârstă, dar eu zic că acela de lungă distanţă este, la fel ca yachtingul, o chestie pe care o faci mai ales când simţi pe la tâmple o respiraţie grea şi sumbră. Doamna cu coasa ne mână pe cei mai mulţi din urmă: speranţa că vom rămâne, dacă nu tineri, măcar în putere. Sau poate doar asta e explicaţia mea…

Pauză dramatică, de efect

Deci, care e treaba cu ciclismul în România? Simplu: creşte. Nu e doar un moft de duminică. E un job pentru mii de oameni, care vând şi repară biciclete. Un sport pentru zeci, sute de mii de oameni, pe care îi vezi duminica pe şosea şi te enervezi şi nu încetineşti, deşi să ştii că aşa ar fi politicos. Şi e un mijloc de transport pentru alte câteva sute de mii, la ţară şi, tot mai des, la oraş.

Pe de altă parte, ciclismul e cel mai ieftin furnizor de „high”. Cunoscătorii mi-au spus că endorfinele pompate în sânge de la 100 de kilometri încolo sunt mai de bună calitate decât orice pastile. Şi-n plus, a doua zi dimineaţă nu te doare capul! Îndrăznesc o ipoteză aici: poate că distribuitorii de droguri îi controlează pe hoţii de biciclete? Că doar ele le fac concurenţă!

Un sfat, la final, pentru şoferii care ne văd în dreapta şi se întreabă ce căutam acolo şi dacă am plătit taxa de drum: daţi un pic geamul jos şi întrebaţi-l pe ciclistul ăla câţi cai putere are.

Şi poate, până la urmă, se va găsi unul să vă explice că omul e un pic mai deştept decât calul.