„Am dus un buchet de flori și le-am mulțumit că m-au dat la centru”. Cine spune asta? Ciprian Mihalcea, un om pe care viața nu l-a întrebat niciodată dacă e pregătit. A trebuit doar să fie.
Ciprian Mihalcea a crescut în sistemul de protecție și, contrar tuturor stereotipurilor, spune cu o sinceritate dezarmantă că „în centru mi-a fost bine”. Nu pentru că i-ar fi lipsit durerea, ci pentru că acolo a învățat ce înseamnă educația, nu cea cu note, ci cea de viață: cum să te ridici, cum să nu te vinzi ieftin și cum să nu aștepți validare de la părinți care te caută abia după ce ți-au golit contul de alocație.
În acest interviu răvășitor, Ciprian Mihalcea povestește despre cum a fost singurul copil din familia lui lăsat în grija statului, despre cum a reușit să conducă o asociație, să construiască case pentru alții și să-și păstreze sufletul întreg, chiar dacă inima a fost ciobită de absențe.
Vei citi despre părinți care își revendică copiii doar când „sângele” se transformă în „bani”, despre educatori care devin familie și despre decizii imposibile luate cu o maturitate care nu ar fi trebuit să fie necesară la 14 ani.
Ciprian Mihalcea nu cere milă. Nici nu o vinde. El oferă. Direcție. Putere. Speranță. Și o lecție pe care n-ai s-o uiți ușor: uneori, viața te lasă pe margine, ca să înveți cum e să fii sprijin pentru alții.
Ciprian, lucrezi la asociația Grupul Zâmbetul Nostru?
Da. Sunt directorul asociației.
Ai fondat-o tu?
Nu, este o asociație fondată de altcineva, dar între timp am preluat noi activitatea. Eu sunt acum vicepreședinte, iar o colegă este președinte.
Ce frumos! Câți ani de activitate aveți?
Ciprian Mihalcea: Anul acesta facem 31 de ani.
Impresionant! Și în fiecare an faceți tabere pentru copii, nu?
Ciprian Mihalcea: Da, în fiecare an. Într-un an am avut chiar aproape o mie de copii – între 900 și 1000.
Toți din Iași? De ce doar din județul Iași și nu din toată țara?
Pentru că activitatea noastră este concentrată aici, la nivel local. Ne ocupăm de toți copiii din județul Iași, nu doar dintr-un singur centru.
Și cât durează tabăra?
Cinci zile.
Ciprian Mihalcea fost singurul copil din familie lăsat în grija statului
Toți odată sau pe rând?
Pe serii, ca să putem gestiona totul cât mai bine.
Povestește-mi puțin despre activitatea organizației. Cum funcționați voi?
Activitatea noastră e una mai nonconformistă. Nu avem un plan rigid, ne adaptăm nevoilor și momentului. De exemplu, acum o lună, deși aveam taberele planificate încă din ianuarie, au fost inundațiile de la Suceava. Am reacționat imediat – am fost printre puținele ONG-uri din Iași care au dus un tir întreg de donații acolo. Am colectat de la oameni și firme, am strâns bani și am contribuit și la construcția unei case.
Foarte frumos. Dar activitatea principală rămâne cea cu copiii, nu?
Da, copiii sunt centrul a tot ce facem. Visul meu, de când eram copil, a fost să pot ajuta măcar 5-10 copii. Acum reușim să sprijinim mii. Dorințele și nevoile au crescut de la lună la lună, dar și puterea noastră de a face bine.
Câți copii sunt acum în sistemul DGASPC Iași?
Sunt în jur de 400 și ceva în sistemul rezidențial – cel de tip familial, cum se numește acum – și peste 14.000 în asistență maternală.
Orfelinatele, în sensul clasic, mai există?
Ciprian Mihalcea: Nu. Practic, nu mai avem orfelinate în adevăratul sens al cuvântului. Acum două săptămâni s-a închis și ultimul centru din Iași – Centrul Bucium. Copiii de acolo au fost mutați în patru case de tip familial.
Și ți se pare ok schimbarea asta?
Da, cred că era ceva care trebuia să se întâmple de mult. În zona Moldovei, am fost printre ultimii care am închis centrele mari. Copiii au acum parte de o familie, iar asta e cel mai important. Oricât ai încerca să oferi unui copil în sistem, locul unei mame nu-l poate lua nimeni.
Ai spus mai devreme, Ciprian, că de când ai plecat din centru ți-ai dorit să faci și tu ceva pentru câțiva copii. M-a intrigat acel „și tu”. Pentru tine a fost cineva care a făcut ceva?
Ciprian Mihalcea: Da. Am avut mai multe exemple după care m-am ghidat. Au fost câteva ONG-uri care au făcut lucruri frumoase pentru mine. Când am împlinit 18 ani și a trebuit să plec din centru, nu existau legile și sprijinul care sunt acum. Atunci trebuia să plecăm, pur și simplu, indiferent dacă aveai sau nu bani.
A existat o organizație mare, încă activă, care se ocupă și de închiderea sistemului rezidențial, Hope and Homes for Children, sigur ați auzit de ei. Cu ajutorul lor am intrat într-un program de trei luni în care ne-au oferit plata chiriei și un sprijin minim ca să putem începe o viață pe cont propriu. A fost prin 2017 sau 2018, nu mai știu exact.
Atunci am aflat prima dată ce înseamnă un ONG. Nu știam cum funcționează, ce presupune. După ce am ieșit din sistem, m-am angajat. Ultimul meu job a fost la McDonald’s.
Serios?
Ciprian Mihalcea: Da! Am avut un manager extraordinar, care mi-a permis să lucrez doar patru ore, ca să pot face și voluntariat. În restul timpului mergeam la un ONG, iar acolo am învățat foarte mult. Am stat aproape doi ani ca voluntar, până am prins curaj și am simțit că pot face mai mult.
După aceea am ajuns la Asociația Grupul Zâmbetul Nostru. Când am fost angajat ca director, am pus o singură condiție: să pot veni cu echipa mea și cu tot ce am învățat.
Când am ajuns, asociația era înființată din 2017, dar până în septembrie 2021 nu avusese nicio sponsorizare. Avea câteva activități, dar totul se făcea din banii fostului președinte, care își dădea din salariu ca să țină organizația în viață.
Eu am spus atunci că nu trebuie să mai facem asta. Dacă aducem bani de acasă, ne facem nouă rău. Și când ție îți e rău, nu poți face bine altora. Nu poți face pe nimeni fericit dacă tu nu ești bine.
Normal.
Ciprian Mihalcea: Și atunci am încercat să găsim soluții. Soluția era echipa.
Echipa care trebuie să facă ceva. Nu doar că trebuie, ci chiar trebuie să facă. Adică nu doar să vină la serviciu.
Și atunci am schimbat un pic toată organizarea asociației. Am schimbat toată echipa. I-am dat pe toți afară. Și, în jumătate de an – din septembrie până în decembrie – am reușit să adunăm fonduri de 100.000 de euro doar din sponsorizări și activități de strângere de fonduri. Fără să avem vreun partener sau vreun proiect mare.
Doar din telefon în telefon: „Suna-l pe X”, „dă-i mesaj lui Y”, 500 de lei, 100 de lei, 200 de lei… și tot așa. Și asta m-a făcut să cred că, poate, pentru asta sunt făcut. Să pot convinge oamenii. Să pot face lucruri mari. Și poți să faci lucruri mari chiar și fără să te cunoască nimeni.
Și chiar să le faci, nu doar să vorbești. Pentru că, din păcate, în România, 30-40% dintre oameni nu fac ce spun că fac. Și e frustrant, pentru că se pierd bani la anumite firme. Bani care, în loc să ajungă, nu știu… să plătești un om care face activități extraordinare, ajung altundeva.
Poți plăti o bursă pentru un copil dintr-un centru. Sau un after-school pentru un copil de la țară, ai cărui părinți nu pot sta cu el. Că preferă să facă naveta sau să plece la muncă, să aducă un ban acasă. Și asta m-a determinat să vreau și mai mult.
Eu sunt recunoscător lui Doamne-Doamne. Și cred că, în fiecare zi, îmi dă înțelepciune să pot merge mai departe. E greu. Trăim vremuri foarte grele acum. Și încercăm să supraviețuim.
La 18 ani ai plecat de acolo. Primul tău job a fost la McDonald’s sau ai mai avut și altele?
Ciprian Mihalcea: Nu, nu, nu. Am avut joburi la diverse magazine.
Dar ți-a fost greu să te angajezi?
Mi-a fost greu să plec de la centru, nu să mă angajez. Că de angajat, aveam două variante: ori muncești și îți plătești chiria, ori te apuci de alte lucruri… neortodoxe. Așa că am ales să muncesc.
Dar de ce ți-a fost greu să pleci de la centru?
Îți dai seama… am stat acolo 17, 18 ani. Nici nu mai știu exact cât. Mulți ani, oricum. Și când te obișnuiești acolo… era ca acasă.
Cum e când te superi pe mama și pe tata, dar tot acasă te duci. Era locul meu.
Bine, poate că tu plecai la o prietenă, să vă mutați împreună, să vă împărțiți costurile…
Eu nu plecam așa. Plecam undeva unde nu știam ce mă așteaptă. Într-un necunoscut total.
Am înțeles. Ești unul dintre copiii din sistem care își cunosc părinții, sau nu?
Da, da. Sunt unul dintre copiii care își cunosc părinții.
Zic eu că îi ajut doar când trebuie, nu când vor. Pentru că, din păcate, 70-80% dintre părinții colegilor mei – sau ai foștilor colegi din centru – își caută copiii doar când au de câștigat ceva. Când sunt beneficii.
Adică atunci când au bani. Sau când copiii din centru au bani – alocațiile li se pun în conturi, știi? Și e trist. Copiii își pun sufletul în relația cu părinții, și părinții… când nu mai e niciun ban, nu-i mai caută.
E un subiect în România despre care nu se vorbește. Nu știu de ce. Dar asta e realitatea. Foarte mulți părinți sunt așa…
Stai un pic, da. Uite, eu n-am știut chestia asta. Hai să-l discutăm noi acum. Hai să luăm cazul tău concret. De unde știi de ei?
Mie mi-a fost foarte greu să accept. Eu eram foarte… cum să zic… foarte „de centru”. Eram copilul centrului. Acolo era casa mea. Făceam activități, mergeam la școală…
Adică ție ți-a fost bine în centru.
Mie mi-a fost foarte bine, da. În centru chiar mi-a fost bine.
Și la un moment dat, ei – adică asistenții, psihologii – încercau să mă pregătească pentru reintegrarea în familie. Și mă trimiteau acasă. Mă duceau. Stăteam un pic, apoi sunam să vină să mă ia. Nu voiam să mai rămân acolo.
Asta se întâmpla la ce vârstă?
Ciprian Mihalcea: pe la 14-15 ani, cred. Pentru că ei (părinții) mai veneau să mă viziteze, dar nu erau… nu știu cum să zic… Eu mi-am dat seama că am fost norocos că am fost la centru.
Pentru că dacă eram acasă… nu aveam nici educație financiară, nici altfel de educație. Nici nu cred că mergeam la școală regulat. Nu cred.
Adică… care e profilul părinților tăi?
Alocații, ajutor social și, din păcate… mai trimiteau și copiii la cerșit.
Astăzi, Ciprian Mihalcea conduce o asociație și ridică case pentru oameni care nu mai au nimic
Au mai mulți copii?
Da, suntem mai mulți frați. Vreo cinci sau șase. Nici nu mai știu exact.
Și ei au stat acasă și tu în centru, sau au fost cu cineva?
Eu sunt singurul care a stat în centru.
Dar de ce?
Nu știu. Nu știu povestea reală. Nici nu m-am interesat, nici nu i-am judecat. Cred că le-am mulțumit. Le-am dus un buchet de flori când am împlinit 18 ani și le-am mulțumit că m-au dus la centru.
Pentru că, din ce știu eu, mama trecea printr-o despărțire de tatăl meu biologic și m-au lăsat la spital. De acolo m-a preluat o asociație creștină. Eu am crescut la un centru particular, iar după ce s-a desființat, am fost mutat la stat.
Dar nu s-a pus niciodată problema să fii adoptat? Sau nu erai adoptabil?
Nu au fost de acord. Când s-a desființat centrul, cam 99% dintre copii au fost ori luați în asistență maternală, ori adoptați.
Nu au mai ajuns în centru. Eu cred că am fost singurul care a ajuns în centru. Pentru că părinții mei nu au fost de acord să mă dea.
Ai spus că fiind în centru, ai avut parte de educație. Când spui „educație”, la ce te referi? Până unde ai mers cu școala? Cât de sus?
Am terminat studiile postliceale. Nu am făcut facultate, pentru că simțeam că mi-am atins țelul. Țelul meu era să conduc o asociație. Și am zis că nu mai are sens.
Pentru mine, personal, nu am pus accent pe diplome. Când vorbesc despre educație, mă refer la cum să te dezvolți. Educația de viață. Educația asta plus relația pe care o am și acum cu foștii mei educatori.
Ținem legătura și mi se pare foarte important. Pentru că, îți dai seama… și acum, când ai o problemă, nu prea mai ai cui să-i spui.
Aș vrea să ne întoarcem puțin la subiectul acela, că n-aș vrea să-l trecem cu vederea. Vorbeai despre părinții care își caută copiii pentru bani. Copiii pe care i-au abandonat la un moment dat. Ai mai multe exemple sau ți s-a întâmplat și ție asta?
Asta o simți pe pielea ta. Eu o să vorbesc doar despre cazul meu, nu despre alții.
Eu, de exemplu, am un mod al meu de a vedea lucrurile. Știu că undeva în Biblie scrie să îți ajuți mama și tatăl. Dar, aici, e cu dus-întors.
Cred că a ajuta pe cineva e important – dar contează cum îl ajuți. Ori îl înveți să devină dependent de ajutor, cum, din păcate, facem cu mulți oameni prin ONG-uri… ori îl ajuți doar atunci când chiar are nevoie.
Eu încerc să ajut atunci când trebuie. Când e o situație limită. Altfel, la telefon nu le răspund decât dacă știu cum vreau să le răspund. Nu pentru că am ajuns la un nivel unde nu mai vorbesc cu oricine.
Dar trebuie să înțelegi că orice ban se face prin muncă. Și eu, din punctul ăsta de vedere, îi pun la respect. Pentru că știu că nu m-au sunat niciodată să-mi spună „la mulți ani”.
Nici acum.
Nu că aș avea vreo așteptare să-mi zică cineva „la mulți ani”. Dar, în adâncul sufletului, pentru că suntem oameni și avem inimă, e important să o auzi. Dacă nu vor să o spună, nu-i oblig și nu cerșesc milă sau atenție de la nimeni.
Și atunci… tu nu știi să spui „la mulți ani”, dar vrei să… eu să te ajut? Ce datorie am eu față de tine? Pentru că nu tu m-ai crescut. M-a crescut statul român. Tu n-ai contribuit nici măcar cu un leu la asta.
Așa că nu-i judec, dar îi ajut doar când e cu adevărat nevoie.
Iar partea asta cu părinții și copiii… e dureroasă. Dar e reală.
Dar ei cer? Cer să-i…?
Ciprian Mihalcea: Da, da. Ei te primesc, pentru că, știi cum se zice, sângele apă nu se face.
Copiii, când pleacă din centru, sunt primiți acasă. Bucurie mare, ca o mamă și-un tată. Dar, din experiența mea – și cunosc minim 10 tineri în situația asta – când li s-au terminat banii din cont, au fost dați afară din casă.
Și tot pe noi ne-au sunat. Să-i ajutăm cu chiria, cu găsirea unui loc de muncă…
Adică, în momentul în care fac 18 ani, toată alocația din copilărie e într-un cont?
Da, așa este acum, da.
Deci sunt bani serioși, dacă stai să-i aduni…
Da, da, da.
Dar depinde de la caz la caz. Nu toți copiii au avut măsură de protecție de la vârste mici. Sau, dacă ai fost în asistență maternală, banii se duceau la asistentul maternal, nu în contul copilului. Totul depinde de măsura de protecție și de câți ani ai petrecut în sistem.
Citește și: A fost martor al unor chinuri şi abuzuri cumplite. Abandonat la naştere, crescut în spital și apoi într-unul dintre orfelinatele groazei, Valentin Căldăraş şi-a dedicat viaţa celor greu încercaţi de soartă
Cum ești tu astăzi? Locuiești singur, mă gândesc?
Da. Astăzi locuiesc în chirie.
Deși construim case – avem patru case construite în fiecare an –, am ceva personal, un fel de promisiune de început de an: să construim o casă pentru o familie.
Până acum, avem patru case construite. Eu, azi, mă consider un om împlinit sufletește. Am chirie, am un job de luni până vineri, am și o firmă și lucrez și acolo. Activitatea firmei e tot în zona socială.
Cred că… eu chiar cred că sunt un om împlinit. Dacă mă mai și însor și fac un copil, pot să zic că pot să mor liniștit.
Ce drăguț!
Ciprian Mihalcea: Încerc… Dumnezeu le așează pe toate.
Și încerc să ofer timp și pentru relații, dar, din păcate, muncesc foarte mult. Lucrez la asociație din luni până duminică, fără zile libere.
E foarte stresant, pentru că sunt director și trebuie să mă ocup de toate problemele. Avem multe activități. Uite, de exemplu, abia am terminat etapa cu înscrierile și deja am intrat în campania cu ghiozdane – împărțim ghiozdane.
Și ne pregătim și pentru un eveniment mare în decembrie, o gală importantă, cu oameni de afaceri. E foarte complexă din punct de vedere artistic și logistic.
Mie îmi place ca, atunci când fac ceva, să fie calitativ, nu cantitativ. Și asta cere timp, efort, implicare.
Dar trebuie să-ți mai dai și timp pentru tine. Pentru că, dacă nu îți dai timp pentru tine, nu poți să faci nimic. Din păcate, în ultimii ani nu mi-am dat timp pentru mine și am plătit scump pentru asta.
Dar o să schimb lucrul ăsta.
