Ana Covalciuc traversează o perioadă în care viața personală și cea profesională se întâlnesc mai direct ca niciodată. Pe scena Teatrului Metropolis, în spectacolele „30+” și „(the) Woman”, joacă două femei foarte diferite, dar care au în comun o intensitate emoțională pe care actrița o recunoaște și în propriul parcurs. Pentru ea, rolurile nu mai sunt doar exerciții de actorie, ci moduri de a pune în formă întrebări și experiențe care au devenit personale.
În ultimii ani, maternitatea, relația cu actorul Alex Călin și propriile procese de introspecție au schimbat felul în care Ana Covalciuc își privește profesia. A devenit mai atentă la proiectele pe care le alege și la sensul pe care acestea îl pot avea pentru cei care le privesc. „Motivația de la 20 de ani sigur nu mai e aceeași la 40”, spune Ana Covalciuc, vorbind despre o etapă de recalibrare în care contează mai mult miza poveștilor și întâlnirea cu oameni care împărtășesc aceleași valori.
În acest moment al carierei, vulnerabilitatea nu mai este ceva de ascuns, ci un instrument de lucru. Ana Covalciuc vorbește deschis despre felul în care experiențele personale – inclusiv maternitatea, anxietățile sau terapia – au devenit material artistic. Actoria, spune Ana Covalciuc, presupune să folosești tot ce ai trăit și tot ce ai înțeles despre oameni.
Dincolo de scenă, viața ei se împarte între repetiții, copii, proiecte noi și încercarea de a rămâne prezentă în toate aceste roluri. Iar poate cea mai importantă întrebare care o însoțește acum pentru Ana Covalciuc este una simplă: pentru cine și de ce contează munca pe care o face.
Joci în două spectacole foarte diferite pe scena Teatrului Metropolis — 30+ și (the) Woman. Ce ți-a adus fiecare rol în plan artistic și uman?
Cu Nina (din „30+”) am avut două feluri de noroc: unul — să lucrez cu prietenele mele (și aș fi jucat orice în distribuția aia) și doi — să mi se încredințeze o femeie mai sexy și mai sigură pe ea, mai cinică și mai liberă decât eram eu când am cunoscut-o. Am învățat mult din ambele perspective!
Uman, a fost minunat să mă pot sprijini pe prietenia cu celelalte colege din scenă. Când ai plasa asta de siguranță a relațiilor din viața reală, îți permiți mult mai mult să fii curajos și în scenă. Eu simt că acolo unde oamenii au avut încredere în mine, asta a devenit o trambulină. Eu sunt mult mai vulnerabilă decât Nina. Cred că am învățat câte ceva și de la ea.
Iar în „(the) Woman”, lucrurile au pornit diferit — de la experiența proprie, în care am tot săpat, până am dat de limitele ei și atunci am căutat limitele personajului. Am tratat-o pe M cu foarte multă empatie. Am ales să o văd, să o ascult, să o cred, ca pe o femeie reală. Experiența maternității m-a dus aproape de foarte multe femei care au trăit ce trăiește M — poate nu tot deodată, poate nu toate aspectele, dar ele sunt cu siguranță reale. Am construit-o cu gândul la persoane care au trăit fie înstrăinarea de soț, fie repoziționarea față de muncă, fie spitalizările copilului care distorsionează definitiv relația cu timpul, munca, propriul corp. Nevoia ei de individualizare, confuzia, criza identitară.
La „(the) Woman” m-am apucat să lucrez din necesitate — și a mea, ca actriță, de a pune într-o formă ceva ce trăisem ca femeie — dar mai ales cu un fel de responsabilitate socială, de a aduce în discuție subiecte delicate care ne privesc pe toți.
Ana Covalciuc și „Rolurile ajung să te schimbe”: despre personajele din „30+” și „(the) Woman”
Cum ai descrie, în câteva cuvinte, perioada ta profesională de acum? Este un moment de consolidare, de explorare sau de schimbare?
Este un moment de recalibrare, cred — de integrare a părților, a rolurilor pe care le trăiesc. Aleg atent în ce mă bag, caut texte puternice, curajoase, relevante. Mi se pare chiar sănătos să ne mai întrebăm din când în când de ce facem ce facem. Pentru ce? Pentru cine? Motivația de la 20 de ani sigur nu mai e aceeași la 40.
Îmi plac mult provocările, atât în teatru, cât și în film. Știu că atunci când mă implic o fac cu totul — mă prinde energia, adrenalina, plăcerea de a căuta, de a propune — dar contează tare proiectul în ansamblu, miza lui, motivațiile echipei cu care lucrez, dacă ne întâlnim, dacă împărtășim aceleași valori.
Pentru acum mă urmărește întrebarea: ce nevoie are lumea de munca mea? Pentru cine contează, pe cine ajută?
Când ai simțit prima dată că scena e locul tău? Ai avut un moment declanșator sau a fost un drum firesc, construit treptat?
Am avut un moment când am simțit că „în sfârșit pot să respir”. Eram prin clasa a 9-a, pe scena liceului de Artă din Iași, tocmai făcusem o schimbare radicală — trecusem de la pian profesionist la teatru. Era prima hotărâre din viața mea luată de mine, prin revoltă adolescentină pură. Dar eram un copil timid, cu toate nesiguranțele aferente. Încă nu reușeam să mențin contactul vizual cu cineva, nici nu puteam să deschid gura prea bine când vorbeam, aveam maxilarul mereu încleștat.
La pian eram absolut terorizată de public. Iar învățatul era „tocit” pur — performanță în sine, fără scop, fără plăcere, doar memorizare fără logică — iar așa ceva nu e sustenabil. Orice ființă vie va căuta ceva viu până la urmă.
La serbarea aceea din clasa a 9-a am simțit pentru prima oară ce înseamnă să fii pe scenă și să nu fii terorizat. Am înțeles că nu e despre mine, ci despre celălalt — fie el partener de scenă, sau public. Am reușit să mut „spotul” de pe mine, pe ei. Am înțeles empiric ce minunat e să te conectezi cu cineva, să nu mai fii singur, iar ceea ce faci să transmită real ceva cuiva. E extrem de eliberator. Deodată viața era colorată și frumoasă, nu gri și greoaie ca un munte care te strivește.
Apoi a mai fost un moment când am văzut „Unchiul Vania” al lui Yury Kordonsky, de la Bulandra — erau în turneu la Iași. L-am văzut de undeva de sus, de la balcon, sprijinită pe o balustradă de unde nu m-am mișcat tot spectacolul. Nici nu-ți venea să respiri, ca să nu strici magia. Atunci a intrat „microbul”, definitiv — mi-am zis că dacă aș putea și eu să creez așa ceva pentru alți oameni, atunci merită orice efort, orice îți cere drumul ăsta.
Ce parte din tine se vede cel mai mult în personajele pe care le joci acum? Și ce parte rămâne doar a ta, protejată?
Cea mai sinceră parte din mine e în M — am intrat în ea prin propriile experiențe de maternitate, prin furie și confuzie pe care nu le folosisem înainte pe scenă. Nina e mai liberă decât mine, mai cinică — am învățat de la ea. Maria (din Carousel, de la Bulandra) e mai romantică, inocentă.
Dacă există un numitor comun al tuturor trei: o mare poftă de viață, de iubire, de a fi văzute și iubite așa cum sunt. Și asta, da, e și a mea.
Teoretic, mi se pare că treaba actorului e să folosească TOT — tot ce cunoaște, tot ce a trăit, el sau cei din jur, tot ce e omenesc devine material. Dar poate că la un nivel inconștient mă protejez și eu pe undeva — poate există mecanisme psihologice care țin de supraviețuire și care ne limitează cumva expansiunea pe care o căutăm. Cert e că prin actorie am căpătat mult mai mult curaj și libertate. Uneori simt că în viață îmi pun mai multe limite decât în scenă.
Ana Covalciuc și viața cu Alex Călin: cum arată un cuplu în care ambii parteneri sunt actori
Viața ta personală este strâns legată de lumea actoriei. Cum funcționează dinamica dintre tine și Alex Călin atunci când doi actori împart și scena, și viața?
Pentru noi a funcționat foarte bine, pentru că știm ce efort presupune crearea unui rol, știm prin ce trece celălalt când construiește un spectacol nou sau lucrează la un film. Și amândoi ținem cu celălalt — efectiv îmi doresc ca el să reușească. Mindsetul a fost să fim mereu împreună, aproape — unul stă cu bebelușul când celălalt filmează sau joacă, dar ne regrupăm la sfârșitul zilei. Asta e ceva foarte liniștitor.
Din fericire, în primii doi ani ai primului copil, proiectele au venit pe rând. Apoi a fost mai complicat — la al doilea copil deja s-au suprapus și nevoile și proiectele — dar am căutat alte variante de ajutor, am implicat mai mult bunicii, prietenii. Suntem destul de selectivi cu proiectele, oricum. Ne place mult să îi luăm amândoi de la școală și grădiniță, când nu avem spectacole seara. Și încercăm — cu greu — să ne facem și timp doar noi doi, în cuplu, dar asta solicită și mai multă organizare.
Pe scurt: ținem în continuare unul cu celălalt (we root for each other, cum zice englezul), dar pe măsură ce s-a mărit familia, am devenit tot mai organizați și mai „deliberați” în ce facem.
Cum arată „acasă” pentru voi doi — dincolo de repetiții, premiere, energie scenică? Ce reușiți să faceți pentru voi și pentru relația voastră?
E „în lucru”. Nu e chiar ușor să delimitezi unde se termină relația de părinți și unde începe cea de iubiți, mai ales că noi am devenit între timp și cei mai buni prieteni — și ne pasionează real și teatrul și filmul și atelierele. Când unul din noi lucrează ceva, vine acasă cu un val de energie nouă. Ne place să stăm mult la povești, să disecăm procesul, să ne minunăm de ce apare. Trăim amândoi fiecare proiect.
Din când în când ne tragem de mânecă să mai facem și lucruri noi — un muzeu, o expoziție, sau pur și simplu o dimineață rezervată în calendar în care să fim doar noi și o cafea bună, să nu facem nimic ieșit din comun. E minunat să fii cu cineva pur și simplu, fără o agendă. S-a păstrat asta.
Frica mea cea mai mare e să nu îl iau pe celălalt „de-a gata”. Mi-am promis că nu o să stau niciodată într-o relație doar din obișnuință. Pentru mine „a iubi” e egal și cu „a alege” (să stai cu cineva) — ne încurajăm în gesturile mici care ne ajută să îl alegem pe celălalt în fiecare zi. Nu e perfect. Dar suntem prezenți unul cu celălalt.
De când ați devenit părinți, ce perspective ți s-au schimbat? Ce ți-a adus maternitatea în registrul emoțional și în cel profesional?
Multe. Foarte multe. Timpul e mult mai prețios — asta ne face să alegem mai bine proiectele în care ne implicăm. Chiar și la repetiții, m-am surprins că nu mai am răbdare să „ne acomodăm”. Sunt mult mai eficientă, mai directă și implicit mai curajoasă. Când propun ceva, o fac mai în plin. No more bullshit.
Emoțional, s-a deschis lumea tuturor posibilităților. Am învățat să accept părți din mine pe care nu le toleram când eram mai tânără — în primul rând pentru că vreau ca cei mici să se accepte cu toate emoțiile lor. Nu vreau să dau perfecționismul mai departe. Exersez împreună cu ei un mindset flexibil, care recompensează efortul, reziliența, alegerea. Îmi doresc pentru ei să se iubească și când stau, pur și simplu pentru că există — așa cum îi iubesc eu. Prin urmare sunt nevoită să practic și eu asta: să mă plac și între proiecte.
Profesional, am și o latură antreprenorială care s-a dezvoltat mult post-maternitate. Atelierele și trainingurile facilitate împreună cu ceilalți colegi de la Acting Works m-au pasionat în perioada asta — mi-au dat sens, scop, adrenalină și practică pe actorie în perioade în care timpul meu a fost foarte limitat. Când ai un bebeluș, e mult mai greu să îți asumi un serial de exemplu, care să te ține departe de el 10-12 ore pe zi. Dar în programele de training mă puteam implica plecând doar 4-5 ore de acasă, ajutând alți oameni să comunice și să relaționeze mai bine — prin jocuri de rol sau teatru forum. Multe se schimbă.
Ana Covalciuc și momentul de recalibrare: cum se schimbă profesia de actor după 30 și 40 de ani
Cum gestionezi tensiunea dintre vulnerabilitate și expunerea publică? Există limite pe care le-ai învățat să le setezi în timp?
Eu sunt o persoană vulnerabilă — am acceptat asta. Toți suntem vulnerabili într-o anumită măsură, dar cred că unii aleg să ascundă asta. Eu nu simt nevoia să fac asta, și nici nu cred că mi-ar ieși, dacă aș încerca. Mi se pare un consum de energie inutil. Maturizarea a venit cu acceptarea că tot ce trăiesc eu e uman, recognoscibil, acceptabil social — și pe măsură ce îmi permit să fiu tot mai sinceră, mă și conectez cu oamenii mai ușor. Mă văd cum sunt, iar relațiile sunt oneste de la început. E destul de simplu, de fapt. Să mai lași jos scutul ăla care era menit să te protejeze, dar care de fapt făcea să nu fii văzut. Nu poți fi nici iubit, dacă nu te lași văzut, nu-i așa?
Nu mă simt neapărat o „persoană publică” — sau poate pur și simplu nu mă gândesc la asta. Probabil cel mai clar se văd limitele în raport cu copiii: nu îi expun pe rețele sociale, nu îi duc la evenimente publice, sau la filmări, dacă simt că nu le-ar face bine. Îmi doresc pentru ei vieți cât mai normale, cât mai deschise spre alte posibilități.
Nu prea am răbdare cu evenimentele publice în general. Îmi place mai mult la repetiții decât la „gală”. Dar dacă e pentru ceva important, mă mobilizez și pentru aia.
Ana Covalciuc, ai vorbit în mai multe interviuri despre importanța terapiei. Ce înseamnă pentru tine igiena emoțională și cum ai include-o în definiția unei vieți echilibrate?
Eu cred tare în trăitul conștient. Într-un proces de analiză pe care ni-l facem constant — să vedem ce gânduri apar și de unde, de ce. În actorie asta e baza: să afli care e mobilul personajului tău, ce nevoi are, de ce face ce face. Învățăm din anul I să prindem fluxul gândirii prin exerciții de tip „dicteu” — scrii brut, fără să editezi sau cenzurezi, orice vine, cât mai aproape de viteza gândurilor. Gândurile sunt tot acțiuni, dar mentale.
Dacă vedem că anumite reacții nu ne mulțumesc și vrem să le schimbăm, actoria ne învață că mai întâi observăm și schimbăm gândurile — iar asta schimbă direct și comportamentele.
E esențial să îți faci constant aceste auto-analize — fie în context terapeutic, fie printr-o practică personală: scris într-un jurnal, împărtășit cu prieteni apropiați. Aici apare zona aia de distanță, umor și libertate — când poți să râzi tu de tine, când poți să alegi să o iei pe altă „cărare” data viitoare. Cred că neuroplasticitatea chiar ne dă ocazia să ne schimbăm viețile, începând cu gândurile și micro-alegerile noastre.
Asta am învățat și de la actorie: fiecare personaj, în fiecare moment, optează. Din milioane de posibilități de reacție, ia o decizie. Ca actori facem asta conștient. Eu cred că așa facem și noi, oamenii, în fiecare zi. E multă putere în a alege — dar primul pas e conștientizarea.
A existat un moment în care ai simțit că terapia ți-a schimbat concret un mod de a reacționa, de a relaționa sau de a te raporta la tine?
Absolut. Sunt mai multe.
A fost un moment când am avut un blocaj legat de terminarea lucrării de doctorat și somatizam fizic destul de rău. Terapia m-a ajutat să înțeleg că blocajul era cauzat de niște lucruri nerezolvate cu o persoană din familia de origine care își dorea foarte mult acel doctorat pentru mine. M-a ajutat să separ și să lămuresc lucrurile. Iar când l-am terminat, am făcut-o pentru că am ales eu ce înseamnă pentru mine.
Apoi au fost tipare relaționale în cuplu pe care le-am identificat la timp — reacții în care alunecam amândoi inconștient (din tipare moștenite), care odată ce le-am văzut, au devenit repere de „așa nu”, și am putut alege conștient ce și cum punem în relația noastră.
Un alt teritoriu în care efectiv m-a salvat terapia: aveam atacuri de panică provocate de niște probleme de sănătate ale copilului, ceea ce ducea la un conflict puternic intern când era vorba să merg la muncă. Practic m-a ajutat să împac rolurile de „mamă” și „actriță”, să integrez părțile, să pot deveni un om funcțional — să nu cad pradă anxietății sau vinovăției. Eu sunt un om hipersensibil, care trăiește totul foarte intens. Pentru mine e esențial să am niște repere și oglinziri sănătoase.
Ce mit despre terapie ți-ai dori să dispară, mai ales într-o societate în care subiectul încă poartă timiditate?
Că ar fi doar pentru oameni „bolnavi”, că ajungi acolo doar dacă e ceva foarte grav. Eu cred că dimpotrivă — e sănătos să te duci la timp, înainte să devină grav. Pentru că procesul presupune multă atenție și lucru voluntar și conștient. Tu lucrezi acolo, psihoterapeutul e doar ghid — sursă de repere, de întrebări sănătoase, de feedback — dar munca și curajul tot ale tale sunt.
Ceea ce ne duce la o altă prejudecată: „cum să știe altcineva ce e în capul meu?” Tocmai că nu știe, dar te poate ajuta să afli tu. Să verifici dacă ce faci sau cum trăiești e în acord cu valorile tale. Să vezi dacă vocea ta interioară te sprijină sau te sabotează.
Mie psihicul uman mi se pare absolut fascinant. Mă uit în interior cu multă curiozitate — fac asta și cu personajele mele, și cu oamenii pe care îi întâlnesc. Nu văd cum ar putea să nu te facă măcar curios să afli ce e în spatele „programului pe care îl rulezi în fiecare zi”.
Citește și: Un accident i-a schimbat viața. Victoria Răileanu: „Nu cred în ideea de a-ți „reface viața”, pentru că odată cu un divorț nu cred că se strică ceva ca să repari. Este doar finalul unei relații. Doar că ai de făcut în plus un drum la notar”
Care sunt ritualurile tale mici, zilnice sau săptămânale, care te ajută să rămâi conectată la tine?
Scriu. Nu chiar zilnic, dar e o formă de decantare, de clarificare. Fie în format „dicteu”, ca să scap de „zgomot” când am mintea încărcată. Fie îmi organizez timpul și bugetul în avans — îmi place să mă uit și să aleg cum îmi consum resursele, sau să analizez cum le-am consumat în luna care a trecut. Iar când văd lacune, la anumite capitole, schimb ceva luna viitoare.
De exemplu, în zona de prieteni am rămas în urmă — trece timpul cu muncă, cu familia, și sunt multe luni în care nu apuc să mă văd cu o prietenă. Sunt mereu pe fugă și asta nu e sănătos. Dar pot să mă uit la calendar și să aloc conștient timp pentru asta. Cred că relațiile de prietenie sunt extrem de importante — cei mai vechi prieteni ne cunosc așa cum suntem cu adevărat, poate de dinainte să devenim „adulți responsabili”. Avem nevoie de oglindirea aia, de racordul la o latură mai liberă, mai cu umor, mai cu prezență. E la mine o parte care s-a rarefiat de când am devenit mamă, dar care acum îmi cere să o prioritizez.
Ai o carieră în care fiecare rol vine cu o încărcătură emoțională. Cum îți reglezi energia între scenă și viața personală, astfel încât una să nu o „înghită” pe cealaltă?
Nu cred că lucrurile sunt chiar separabile. Omul e un întreg. Dacă nu dormi o noapte că ai copilul bolnav, oboseala aia vine și la muncă. Iar când scoți o premieră și ești plin de adrenalină, se simte și acasă, prin toți porii.
Eu nu fac efortul de a le separa — nu cred că e necesar. De obicei îi anunț pe ceilalți pe unde sunt, emoțional, și construim de acolo. Azi, aici, acum. Asta e valabil și în teatru, și acasă.
Pe de altă parte, când un spectacol e bine construit, el se consumă acolo — are un „closure” pentru toată lumea. Iar acasă te așteaptă cele mai concrete mânuțe și mașinuțe, care îți cer prezență și acolo. Poate că avantajul de a fi prezent pe scenă e un exercițiu și pentru viața reală.
Singurul lucru care mă afectează și pe care îl car cu mine e când se întâmplă ceva între oamenii cu care lucrez. Țin mult la ei și mă poate destabiliza când se întâmplă ceva cu unul dintre ei.
Dacă ai putea trimite un mesaj Anei de la 20 de ani, ce i-ai spune despre profesie, despre iubire și despre grijă de sine?
Respiră. Ai răbdare. Joacă-te mai mult. Ține cu tine, nu te mai certa așa rău. Fă ca tine, nu mai căuta să îi mulțumești pe toți. Chiar dacă ar fi să dezamăgești pe cineva — e treaba lor să decidă singuri ce fac, sunt adulți. Nu mai trebuie să ai tu grijă de toată lumea. Ești liberă! Și singurul om căruia îi dai socoteală.
Chiar dacă nu ești sigură de anumite alegeri — let it go. Trăiește în prezent: azi, aici, acum.
Ana Covalciuc, ce ți-ai dori să descopere publicul despre tine și despre munca ta atunci când vine să te vadă în spectacolele de acum?
Mi-aș dori să se descopere pe ei, nu pe mine. Nu e despre mine — eu am deja privilegiul de a trăi și de a lucra ce lucrez. Mi-aș dori să se vadă pe ei, să vadă părți din ei sau situații care să îi provoace, să îi facă să discute, să caute, să iubească, să fie mai buni cu ei și cu cei din jur.
Despre actor — eu cred că pe măsură ce crește în meșteșug, se vede mai puțin. Cum spune Yoshi Oida în „The Invisible Actor”: „Scopul actorului nu este de a arăta luna, ci de a face publicul să vadă luna. Actorul trebuie să dispară”. Dacă actorul își subliniază tehnica, emoția, mișcarea — publicul vede degetul, nu luna. Asta aș vrea și eu tot mai mult: să fiu un medium care pune toate talentele în slujba unui tip de înțelegere și acceptare, dincolo de ce se vede.
Cât despre cum pleacă publicul: mi-ar plăcea să plece cu o mai mare poftă de a iubi viața și de a trăi în prezent.
