Cine este Jeanina Cîrstoiu, profesoara care transformă amintirile în bijuterii? Există povești care se spun cu cuvinte, și povești care se țes în tăcere, prin gesturi, culori și forme. Pentru Jeanina Cîrstoiu, profesoară de biologie și formator, podoabele au devenit limbajul prin care oamenii ajung să-și descopere sensul, bucuria și frumusețea proprie.
În atelierele sale, precum și cadrul proiectului lansat pe Facebook, femeile sunt invitate să-și construiască un colier-simbol al propriei vieți. Fiecare mărgea devine o amintire, o resursă, o dorință sau o speranță. Procesul de creare e mai mult decât un act artistic — e o formă de reflecție personală, un dialog între trecut, prezent și viitor, o călătorie spre sine ghidată de frumusețe și semnificație.
Jeanina Cîrstoiu, dacă ar fi să te descrii în trei cuvinte care nu au legătură cu profesia ta, care ar fi acelea?
Profesia mea de bază e cea de cadru didactic, la care se adaugă și cea de formator/trainer în lucrul cu adulții. Predau biologie la gimnaziu, am predat și la liceu, și la facultate, am lucrat și cu adulții, așa că, având în vedere toate cerințele profesiei, ar fi greu să găsesc trei cuvinte pe care să nu le am în fișa postului. Dacă mă gândesc la ceea ce fac în afara profesiei, la mărgelit, am susținut și pe tema asta ateliere, așa că automat niște competențe s-au transferat dintr-un spațiu în altul.
Pe de altă parte am formări în psihoterapie și chiar dacă acum nu mai practic, am fost modelată în acest sens. Chiar dacă aș încerca să țin separate viața profesională și cea personală, tot mi-ar fi greu să găsesc. Așa că îți mulțumesc pentru provocare și mai caut.
Care e prima amintire în care ai simțit că „creezi” ceva cu sens?
Mi-a plăcut întotdeauna lucrul de mână. Am făcut întotdeauna ceva cu mâinile, e una din modalitățile mele majore de exprimare. Totul a căpătat însă un plus de semnificație prin 2012, după primul an de dezvoltare personală (din formarea de bază în psihoterapie experiențială). Atunci am experimentat multe aspecte terapeutice creativ-expresive și am început să devin conștientă de semnificația a ceea ce lucram pentru mine și pentru alții. În grupa de formare aveam predominant colege, așa că mi-a fost ușor să exersez făcând mici podoabe și pentru ele și căutând împreună semnificația a ceea ce făceam. Încă nu îmi propusesem să fac podoabe personalizate, dar vedeam ceva special în fiecare răsucire de sârmă și în ordinea în care se înșirau mărgelele.
Jeanina Cîrstoiu: „Podoabe care spun povești”
Cum a ajuns un profesor de biologie să lucreze atât de profund cu simboluri și povești personale?
Ei, uite că am răspuns cumva și la asta, nu mă identific total cu profesia – de fapt nu mă identific cu toate etichetele pe care le pun oamenii când aud că lucrez în învățământ. În peste 30 de ani de lucru cu copii și tineri am luat contact cu multe povești personale – mai ales în primii ani când diferențele de vârstă între mine și elevii mei nu erau prea mari. Acum am vârsta mai mare decât a părinților lor așa că nu prea mai am acces la povești sincere. Dar și cele pe care le văd acum, dincolo de ce îmi spun ei, sunt impresionante.
Există ceva din biologie — poate observația, răbdarea — care te ajută în acest proces creativ?
Desigur. Un pic și observația, și răbdarea și mai presus de ele respectul față de viață și de exprimarea ei în toate formele. Uimirea în fața frumuseții și varietății, a modalităților prin care viața se arată în cel mai potrivit și în același timp surprinzător mod. Fiecare răsucire a unei plante are sens, există logică și emoție în fiecare mișcare a frunzei către soare și a rădăcinii spre sursa de apă. Animalele au emoții, gândesc și acționează după o logică ușor de asimilat logicii umane.
Povestește-mi momentul în care ți-a venit ideea: „oamenii îmi spun o poveste, iar eu o transform într-un obiect”.
A fost treptat. La început a fost: ,,dă-mi un vis și îți voi da o poveste”. Adică povești personalizate pentru adulți, metafore terapeutice. Apoi a fost conectarea cu terpiile creativ-expresive. În aceste forme de terapie oamenii în cabinetul terapeutului își transformă poveștile personale în desene, picturi, colaje, obiecte modelate, scene cu miniaturi și diverse construcții. Acestea uneori se păstrează, uneori nu trebuie, soarta lor depinde de dinamica procesului terapeutic. Există creații în care apar semnificați asupra cărora mai trebuie insistat și există creații cathartice, care sunt distruse după aceea.
Pe de altă parte unele obiecte pot deveni ancore ale stărilor bune, pot și merită să fie purtate cu noi ca niște amulete sau talismane ale succesului de moment. Așa că, de ce nu ne-am împodobi cu ele?
Și așa ar putea să fi apărut ideea de podoabă terapeutică… De fapt, rădăcinile acestui proiect sunt mai multe.
O rădăcină a povestii margelelor mele încă dansează cu femeile sălbatice… Clarisa Pinkola Estes în ,,Femei care aleargă cu lupii” povesteşte despre modul în care şi-a sintetizat într-un veşmânt istoria personală. Mi-am dorit să fac şi eu aşa ceva, doar că nu am răbdare să cos. Un asemenea travaliu poate dura o zi sau o lună – mult. Dar ideea a rămas şi s-a răsucit în jurul podoabelor, aşa cum şi la cumpărături, în orice magazin, tot la podoabe mă uit (dar asta e o altă poveste…).
Şi totuşi, lucrul meu cu mărgelele începuse deja, aşa că mi-a fost mult mai uşor să mă gândesc la poveşti cu mărgele. M-a cucerit Robin Atkins în ,,One Bead at a Time”, prima ei carte în care arată diferite piese brodate cu mărgele, piese în care îşi coase, mărgică cu mărgică, evenimente din viaţă, stări, experienţe. Mai aproape de ceea ce vreau eu, dar totuşi mult pentru timpul şi răbdarea de care dispun acum.
Apoi am găsit povestea unui proiect care încearcă să redea întreaga istorie a lumii în şiraguri de mărgele. Mult mai aproape de ceea ce mi se potriveşte. Aici nevoia de a condensa întreaga istorie a lumii într-o realitate materială observabilă dintr-o dată se apropie mai mult de nevoia mea de sinteză.
Şi între timp am aprofundat explorarea liniei timpului, tehnica mea preferată din toată istoria mea (de dezvoltare) personală…
Când cineva vine cu o poveste, ce auzi de fapt? Cuvintele sau emoția din spatele lor?
Și una și alta. Și, cu a treia ureche, și vibrația din spațiul dintre emoții și cuvinte. Am mare noroc cu educația și formarea de psihoterapeut, care mi-au antrenat această ureche muzicală și m-au învățat să separ ce aud de ce îmi imaginez. Altfel e foarte tentant pentru mintea mea să încerce să completeze poveștile, să adauge cuvinte în spațiul dintre cele spuse. Desigur, unele se pot potrivi, dar aș fi lipsită de respect și de etică să le adaug. Întotdeauna verific, cât de delicat pot, dacă ceea ce apare ca piesă de puzzle lipsă în poveste chiar e de acolo.
Uneori rețin tot ce aud, alteori îmi mai scapă una-alta. Dar, ca la croitorie, ne mai întâlnim pentru probe și atunci e loc de clarificări și de completări.
Jeanina Cîrstoiu, există o poveste care te-a schimbat și pe tine?
Din fiecare câte un pic. E ca un proces de șlefuire treptată. Și, desigur, propria mea poveste e în lucru atât cât voi trăi. Sper că am terminat cu balaurii și marile încercări și sper să mă bucur în continuare de aliați.
Cum știi că un obiect este „gata”? Există un moment în care simți că povestea s-a așezat în el?
Ca la puzzle, apare uneori o piesă care le leagă pe toate celelalte. Uneori obiectul este gata dacă pare că alătură în el în mod armonios elementele poveștii. Întotdeauna întreb proprietarul dacă ceea ce am făcut se potrivește cu povestea, iar dacă nu, stabilim împreună modificările de făcut.
Pare un proces foarte intim — cum construiești încrederea cu oamenii?
Este un proces foarte intim. Cu o parte din încredere vine de la început omul cu povestea lui. Eu primesc povestea și puiul de încredere și îl cresc. Chiar dacă nu e o situație terapeutică, cadrul creat e asemănător celui terapeutic: acceptare, conținere, respect, confidențialitate. Poate să vină și neîncrederea – ,,cum ar putea oare cineva să mă vadă așa cum doresc să fiu văzut dar nu îndrăznesc să mă arăt’’? Dar știu că neîncrederea e însoțită de dorință: cu toții vrem să fim văzuți, auziți, înțeleși. E un joc care sporește valoarea dorinței împlinite.
Ți s-a întâmplat ca cineva să descopere ceva nou despre sine în timp ce îi ascultai povestea?
Da, și tare mă bucură astfel de momente. În terapie ele sunt momentele de recadrare și resemnificare. Povestea e privită prin alți ochi, dintr-o perspectivă nouă. Pe de altă parte, poveștile personale sunt rulate mult timp în minte, fără a fi scoase și examinate la lumină. De multe ori, simplul fapt că povestim ceva ne face să vedem mai bine ceea ce povestim. Punem în lumină, punem în cuvinte – și asta poate fi eliberator.
Cine este Jeanina Cîrstoiu, profesoara care transformă amintirile în bijuterii
Ce reacții primești când oamenii văd obiectul final?
Până acum, majoritatea reacțiilor au fost de satisfacție și bucurie. Am însă și o situație (în lucru) în care persoana nu s-a recunoscut complet și colierul va fi refăcut. Sper să îl refac și pe acesta până la recunoașterea dorită.
Vorbești despre „aspecte ale feminității” — cum apar ele în poveștile pe care le primești?
În toate felurile! De la fetițe nou-născute la bătrâne înțelepte, indiferent de vârsta femeii din poveste. Cu înfloriri și ofiliri (iar daca floarea se simte ofilită, podoaba o va reprezenta înflorită, pentru a-și da seama de frumusețea ei reală și a-i da putere).
Crezi că purtăm cu toții nevoia de simboluri, chiar dacă nu o conștientizăm?
Purtăm în mintea, în emoțiile și în corpul nostru întreaga lume, trecutul personal și familial. Ca să o expprimăm avem nevoie de simboluri. Folosim metafore pentru a ne face mai ușor de înțeles când vorbim despre emoții mai greu de pus în cuvinte. Dar e important și să ne traducem apoi simbolurile în cuvinte de toate zilele. Să aducem în zona conștientă cât putem.
Obiectele tale sunt mai mult artă sau un fel de „ancore emoționale”?
Eu le creez ca ancore emoționale. Nu știu dacă ceea ce creez eu e artă, dar povestea conținută îi poate da această valoare. Rolul artei e de a trezi emoții și de a media sensuri, așa că dacă ceea ce fac reușește asta poate ar putea fi numit artă. Dar aici criticii de artă nu au voie să interpreteze ceea ce văd ☺.
Spui că aceste povești ar putea ajunge într-o carte — cum ți-o imaginezi? Ce ai vrea să simtă cineva care o citește?
Mi-o imaginam ca pe o carte de povești ilustrată, în care să pun imaginea obiectului creat, o parte din povestea purtătorului (atât cât mi-ar permite) și o parte din procesul de lucru în care să descriu modul în care am primit eu povestea, cum am ales materialele, variantele de lucru și reacția finală a celui care îl primește. Nu știu dacă voi ajunge să transform toate astea într-o carte, poveștile nu-s multe, iar pozele de până acum nu au calitatea necesară. Dar cred că proiectul acesta al meu poate fi un proiect de lungă durată, cine știe?
Mi-ar plăcea ca cel/ cea care o citește să se gândească mai mult la propria poveste. La cum ar scoate-o mai mult și mai des la suprafață, la cum s-ar arăta mai mult, la cum s-ar exprima mai clar, cum s-ar face mai bine văzut și mai cu drag.
Dacă ar fi să creezi un obiect simbolic pentru tine, în perioada asta a vieții, cum ar arăta?
Îmi creez și pentru mine din când în când podoabe simbolice care să ilustreze etape din viața mea sau încercări depășite. Perioada asta, de primăvară, are multe aspecte de germinație și înflorire, de săpat în straturile mai vechi ale sufletului și de plantat în cele noi.
Ce întrebare ți-ai dori să ți se pună mai des, dar nu ți se pune?
Desigur, să fiu întrebată: nu-I așa că vrei…? iată, primește! (aici se poate insera orice de la o sumă cu multe zerouri și altă cifră în fața lor la un an-doi de vacanță, la niște proiecte noi, etc.).
Glumesc, desigur, dar apreciez întrebarea, e extrem de generoasă. Și eu, ca orice om îmi doresc să mă arăt și să fiu văzută, ascultată (orice profesor înțelege aici ce vreau să spun ☺) așa că întrebările binevoitoare despre mine sunt binevenite.
Și, poate cel mai important: Jeanina Cîrstoiu, ce poveste spui tu, în tăcere, prin tot ceea ce faci?
Aici mă întind un pic pe spătarul scaunului, dacă aș fuma mi-aș aprinde o țigară de vorbă lungă, mi-aș turna un pahar/ cană cu ceva bun alături și aș începe: povestea mea…
Citește și: Din Republica Moldova, în Elveția. Violonista Alexandra Conunova: „Sunt un terapeut al sufletelor prin muzică”
Interviul face parte din proiect „Povestea mea” ❤️
Antonia Bogdan este trainer de limba română pentru expați și franceză, lingvist, traducător, Art lover, Fashion Addict, World traveler.
„Sunt Antonia și dintotdeauna am fost pasionată de limbi străine și de călătorii, fiind conștientă de importanța lor pentru toți, indiferent de cultura sau mediul în care trăim. Cred cu tărie că stăpânirea mai multor limbi deschide uși către noi oportunități și creează punți între culturi, facilitând comunicarea și înțelegerea reciprocă. Limba este nu doar un instrument de comunicare, ci și o cale de a înțelege gândirea, obiceiurile și perspectivele altor oameni.
În activitatea mea de trainer, îmi propun să transmit această pasiune și să arăt cursanților cum învățarea limbilor străine poate îmbogăți nu doar viața profesională, ci și experiențele personale. Fie că este vorba despre a învăța o limbă pentru muncă, călătorii sau dezvoltare personală, sunt dedicat să ajut fiecare persoană să își atingă obiectivele lingvistice și să descopere cât de important este să poți comunica eficient în mai multe limbi.
Pe lângă faptul că vorbesc mult în cadrul sesiunilor de training, îmi place să și scriu despre lucrurile care merită
Toată lumea are o poveste, ne lipsește doar imboldul să o împărtășim
Într-o lume care se află mereu în mișcare, îți oferim un loc în care să te bucuri de lucrurile și, mai ales, de oamenii care contează cu adevărat. Descoperim împreună povești incredibile de viață care să ne inspire înspre o viață mai bună. „Povestea mea” devine spațiul în care vorbim onest și deschis despre orice.
Fii parte din comunitatea LIFE.ro. Spune-ți povestea și lasă-ne să te cunoaștem, să învățăm împreună și să-i motivăm pe ceilalți să fie schimbarea de care avem nevoie.
Ai trăit câțiva ani în străinătate, acum te-ai întors și vrei să ne spui de ce. Ai învins o boală și acum vrei să fii inspirație pentru oamenii care se luptă cu aceeași situație. Ți-ai schimbat job-ul. Ai trecut printr-o despărțire sau trăiești o mare iubire. Spune-ne povestea ta în noul proiect LIFE.ro, „Povestea mea”.
