Tristețea care apare după întoarcerea din concediu nu e un moft, ci un indicator al felului în care ne trăim viața de zi cu zi.
Însă ce spune această emoție despre autonomie, ritm, responsabilitate și spațiul personal? Și mai ales, ce putem schimba ca să nu depindem de două săptămâni pe an ca să ne simțim vii?
Tristețea post-concediu arată cât spațiu real avem pentru noi în viața de zi cu zi.
În care dintre scenariile următoare te regăsești?
Scenariul I. Muncești peste program câteva săptămâni ca să lași totul în ordine pentru perioada mult așteptată a concediului. În zilele libere ești totuși disponibilă la telefon și pe mail pentru că nu știi ce urgență poate apărea în lipsa ta. Cu două zile înainte să se termine concediul, te apucă groaza cu gândul la inboxul plin și la programul încărcat pe care o să-l ai. În prima zi de lucru ești deja copleșită de întâlniri și de mailuri și ai uitat aproape instant cum se simțea în corp relaxarea. Muncești iarăși peste program vreo două săptămâni ca să ajungi la zi și visezi la următorul concediu.
Scenariul II. În vacanță ai simțit cum se relaxează corpul: nu te-ai trezit cu nod în stomac, nu ai avut tensiune în umeri, nu ai simțit presiunea constantă. În prima zi de lucru, toate senzațiile revin instant. Realizezi că nu e despre inbox, ci despre mediul în care lucrezi: șeful, ritmul, așteptările, cultura.
Scenariul III. Pleci în concediu cu copilul. Vacanța e frumoasă, dar nu e odihnitoare, și te întorci acasă mai obosită decât ai plecat. În primele zile de lucru simți că nu ai avut nicio pauză reală, doar o schimbare de decor. Ești tristă pentru că n-ai spațiu pentru recuperare, nici acasă, nici la job, și că nu există un moment în care corpul tău să se oprească cu adevărat.
Scenariul IV. Ai un job stabil, bine plătit, dar extrem de solicitant. Concediul devine singurul moment în care simți că trăiești pentru tine. În vacanță ești alt om: dormi, citești, ai idei, ai energie. Când te întorci, ai senzația că intri într-o altă identitate, una care funcționează pe pilot automat, și că viața de zi cu zi nu îți lasă loc pentru tine.
În prima zi de lucru ești deja copleșită de întâlniri și de mailuri și ai uitat aproape instant cum se simțea în corp relaxarea
În oricare dintre scenariile de mai sus te-ai regăsit, cel mai probabil simți un anumit grad de tristețe. Am vrut să vedem ce spune melancolia de la întoarcerea din concediu despre viața pe care o trăim, ce ritualuri ar face tranziția mai lină între vacanță și muncă și ce ar însemna redefinirea ritmului de lucru.
Ne-a ghidat în acest proces Andra Pintican, una dintre cele mai vizibile specialiste în HR, psihologia muncii și dezvoltare profesională din România. Lucrează de peste un deceniu în zona de people management, are formări multiple în psihologie organizațională, coaching, consiliere vocațională, leadership, analiză comportamentală, metode de învățare pentru adulți, design de programe de training, precum și certificări internaționale în instrumente de evaluare și dezvoltare profesională. Este cunoscută pentru abordarea ei integrată: combină instrumente din HR clasic cu tehnici din psihologie, coaching, neuroștiințe și wellbeing.
A dezvoltat, printre altele, proiectul ROST, unde oamenii învață să își înțeleagă tiparele de muncă, limitele, nevoile, valorile și modul în care pot construi o carieră care nu îi epuizează.
Ce emoții observi cel mai des la angajați după întoarcerea din concediu? Ce spune tristețea post-concediu despre felul în care ne organizăm munca?
Văd la oamenii care se întorc din concediu tristețe, iritabilitate, lipsă de chef, oboseală, dificultate de concentrare și anxietate anticipatorie, care uneori începe chiar înainte să se termine concediul. Știi că peste două zile te întorci și deja o parte din tine este la muncă.
Eu aș asculta tristețea înainte să încerc să scap de ea, ca o informație despre viața mea.
Există tristețea care spune „mi-a fost foarte bine și îmi pare rău că s-a terminat” și care este normală. Timp de câteva zile sau săptămâni ai avut mai multă autonomie asupra propriului timp. Poate te-ai trezit fără alarmă, ai mâncat când ți-a fost foame, ai stat mai mult cu oamenii pe care îi iubești, ai mers, ai înotat, ai dormit, ai privit marea fără să trebuiască să produci nimic. Apoi, într-o zi, alarma sună din nou și reintri într-o viață organizată în jurul programului, deadline-urilor, traficului, copiilor, mail-urilor și responsabilităților. E firesc ca organismul să înregistreze diferența. Uneori avem pur și simplu nevoie de câteva zile de tranziție.
Dar există și tristețea care spune „singurele două săptămâni în care simt că viața mea îmi aparține sunt cele în care sunt în concediu”. Dacă trăiesc unsprezece luni așteptând două săptămâni în care, în sfârșit, să mă simt vie, problema nu mai este tristețea post-vacanță. Contrastul dintre cine suntem în vacanță și cine trebuie să devenim în viața de zi cu zi ne arată ceva important despre autonomie, ritm, relația cu munca, responsabilitățile pe care le-am acumulat și cât spațiu a mai rămas, de fapt, pentru noi. Această tristețe merită investigată pentru că devine informație despre felul în care mi-am construit restul vieții.
Contrastul dintre cine suntem în vacanță și cine trebuie să devenim în viața de zi cu zi ne arată ceva important
Cum influențează cultura muncii din România această tranziție?
Cred că în România tranziția este îngreunată și de faptul că avem încă o cultură a muncii construită foarte mult în jurul rezistenței: muncești mult, te descurci, nu te plângi, tragi de tine, ești disponibil, rezolvi. Iar dacă ești într-o poziție cu responsabilitate mare, cu atât mai mult se presupune că poți duce.
Peste asta s-a așezat cultura mai nouă a performanței, care nu a înlocuit vechiul model, ci mai degrabă s-a adăugat peste el. Acum nu mai trebuie doar să muncești mult, trebuie să fii și performant, agil, pasionat de ceea ce faci, preocupat de dezvoltarea ta, disponibil pentru schimbare și, ideal, să ai și o viață personală împlinită.
Pentru multe femei se adaugă și munca invizibilă de acasă. Concediul nu înseamnă neapărat absența responsabilității, mai ales când pleci cu familia. Uneori femeia care „a fost în vacanță” a planificat vacanța, a făcut bagajele copiilor, s-a gândit unde mănâncă toată lumea, ce activități fac, ce trebuie cumpărat și apoi se întoarce acasă unde o așteaptă despachetatul, spălatul și pregătirea pentru revenirea la școală sau la muncă.
Și mai avem o problemă: felul în care facem revenirea. În multe organizații, te întorci luni dimineața și la 9:05 trebuie să funcționezi exact ca înainte să pleci. Ai zeci sau sute de mailuri, ședințe puse din prima zi și senzația că trebuie să recuperezi imediat tot ce s-a întâmplat în absența ta. Uneori plătim zilele de odihnă printr-o suprasolicitare înainte de concediu și alta după concediu.
Aici cred că organizațiile ar putea învăța ceva foarte simplu despre ființa umană: tranzițiile au nevoie de spațiu. Nu trecem instantaneu dintr-un ritm în altul doar pentru că în calendar scrie că s-a terminat concediul.
Dar aș avea grijă să nu transformăm nici asta într-o nouă obligație pentru angajat: să mai învețe niște tehnici ca să se „regleze” mai repede și să redevină productiv. Uneori problema nu este că omul nu știe să facă tranziția suficient de bine. Problema este mediul în care i se cere să revină.
De aceea, tristețea de după concediu poate fi și o oglindă organizațională. Nu ne spune doar ceva despre angajat, ci și despre cultura în care acel angajat trebuie să se întoarcă.
Uneori problema nu este că omul nu știe să facă tranziția suficient de bine. Problema este mediul în care i se cere să revină
Ce greșeli fac angajații când își planifică revenirea la job?
1. Ne planificăm foarte bine plecarea în concediu, dar aproape deloc întoarcerea. Stoarcem vacanța până în ultima zi, ne întoarcem duminică seara târziu și luni dimineața vrem să fim din nou la capacitate maximă. Practic, trecem de la șezlong direct în ședința de la 9.
Dacă îți permiți, e foarte util să lași măcar o zi între întoarcerea acasă și revenirea la muncă. Nu ca să mai înghesui încă zece activități în ea, ci tocmai ca să existe o tranziție: să desfaci bagajele, să dormi, să-ți pui puțin viața în ordine și să lași corpul și mintea să schimbe ritmul.
2. A doua greșeală este să încerci să recuperezi totul în prima zi. Deschizi inboxul, vezi 300 de mailuri și apare senzația că toate sunt urgente. De cele mai multe ori, nu sunt. Eu aș trata prima zi mai degrabă ca pe o zi de reorientare: ce s-a întâmplat cât am lipsit, ce necesită cu adevărat atenția mea, ce poate aștepta și ce nici măcar nu mai este relevant.
3. Înainte să plecăm, muncim până la epuizare ca să „lăsăm totul în ordine”, iar când ne întoarcem muncim din nou excesiv ca să recuperăm. În felul acesta ajungem să punem concediul între două perioade de suprasolicitare și apoi ne mirăm că efectul odihnei dispare foarte repede.
4. Considerăm că scopul revenirii este să reintrăm cât mai repede în exact același ritm din care am avut nevoie să ieșim.
Concediul poate fi și un mic punct de observație. Poate ai descoperit că dormi prea puțin în restul anului. Că nu mai stai aproape deloc afară. Că nu ai timp să mănânci în liniște. Că îți lipsește timpul cu partenerul, cu copiii sau pur și simplu timpul în care nu trebuie să fii utilă nimănui.
Nu putem transforma viața de zi cu zi într-o vacanță permanentă și nici nu cred că acesta ar trebui să fie scopul. Dar putem să ne întrebăm, la întoarcere: ce anume mi-a făcut atât de bine în concediu și din acel lucru ce pot aduce, într-o formă realistă, în viața mea obișnuită?
Altfel, riscăm să ne petrecem viața recuperând după muncă și muncind ca să ne permitem următoarea perioadă în care să recuperăm după muncă.
Cum poate fi redus contrastul emoțional dintre libertatea din concediu și ritmul de lucru de după? Ce înseamnă o revenire sănătoasă la job?
Cred că primul lucru pe care ar trebui să-l punem sub semnul întrebării este însăși ideea că putem trăi unsprezece luni într-un ritm de extracție și apoi să ne „recuperăm” în două săptămâni de concediu. Fiziologic și psihologic, nu funcționăm așa. Nu putem acumula luni întregi de oboseală, stres, lipsă de somn, presiune și suprastimulare și să presupunem că două săptămâni la mare vor reseta totul.
Mai ales că, de multe ori, plătim chiar și pentru acele două săptămâni cu foarte multă muncă: înainte de concediu muncim suplimentar ca să terminăm tot, iar după concediu muncim suplimentar ca să recuperăm ce s-a adunat. E un sistem destul de absurd dacă îl privim din afară.
De aceea, pentru mine, o revenire sănătoasă la job începe cu mult înainte de concediu. Începe cu felul în care ne organizăm recuperarea pe parcursul întregului an.
Avem nevoie de recuperare periodică și conștientă, nu doar de vacanțe. Și nu mă refer la încă un set de practici de wellbeing pe care trebuie să le executăm corect. Recuperarea poate însemna weekenduri în care chiar nu muncim, seri în care nu mai răspundem la mailuri, zile libere distribuite de-a lungul anului, timp petrecut afară, mișcare, somn, relații, joacă, perioade fără obiective și fără nevoia de a produce ceva.
Cred că una dintre întrebările importante după concediu este: ce anume am numit eu „libertate” în aceste două săptămâni?
Poate libertatea a fost să nu am program. Poate a fost faptul că am stat mai mult afară. Poate am avut mai mult timp cu oamenii mei. Poate nu a trebuit să iau o sută de decizii într-o zi. Poate, pur și simplu, nimeni nu a avut nevoie de ceva de la mine câteva ore la rând.
Acolo este informația valoroasă.
Nu putem elimina complet contrastul dintre concediu și muncă și nici nu cred că trebuie. Munca presupune responsabilități, iar viața nu poate fi o vacanță continuă. Dar putem construi o viață în care libertatea, odihna, plăcerea și timpul care ne aparține nu există exclusiv în cele două săptămâni pentru care am muncit tot anul.
Iar la revenire, aș evita trecerea de la zero la o sută: o zi de tranziție dacă este posibil, mai puține întâlniri în primele zile, prioritizarea reală a lucrurilor care s-au acumulat și renunțarea la ideea că trebuie să recuperăm instantaneu tot.
Pentru mine, acesta este poate cel mai bun indicator al unei reveniri sănătoase: nu cât de repede reușești să uiți concediul și să redevii productiv, ci dacă te poți întoarce la o viață din care nu simți permanent nevoia să evadezi.
Poate nu a trebuit să iau o sută de decizii într-o zi. Poate, pur și simplu, nimeni nu a avut nevoie de ceva de la mine câteva ore la rând
Ce pot face companiile pentru a diminua diferența de stare dintre perioada de vacanță și perioada de lucru?
Cred că organizațiile ar trebui, înainte de toate, să nu mai trateze recuperarea ca pe responsabilitatea exclusivă a angajatului. Nu poți construi un sistem care consumă oamenii și apoi să le oferi un webinar despre wellbeing în care îi înveți cum să respire ca să facă față mai bine sistemului.
Dacă oamenii se întorc constant din concediu cu senzația că au revenit într-un loc care îi stoarce de energie, merită să ne uităm și la felul în care este organizată munca: volumul, numărul de ședințe, fragmentarea atenției, disponibilitatea permanentă, lipsa autonomiei, relația cu managerul, orele suplimentare și cât de realist sunt distribuite responsabilitățile.
Apoi, foarte concret, companiile pot crea o cultură în care concediul chiar este concediu. Fără mailuri „doar dacă ai un minut”, fără telefoane pentru că numai tu știi unde este documentul, fără așteptarea implicită să verifici din când în când ce se întâmplă. Asta presupune procese suficient de bune încât organizația să poată funcționa și când un om lipsește.
La revenire, ar ajuta enorm să normalizăm o perioadă scurtă de reintrare în ritm. Să nu umplem prima zi de ședințe, să existe timp pentru prioritizare și pentru a înțelege ce s-a întâmplat în absența omului și, mai ales, să nu transformăm concediul într-o datorie pe care angajatul trebuie apoi să o plătească prin supramuncă.
Recuperarea trebuie să existe în însăși arhitectura muncii. Asta poate însemna pauze reale, respectarea timpului personal, posibilitatea de a avea perioade cu intensitate diferită, autonomie, flexibilitate, zile libere distribuite inteligent și, foarte important, manageri care nu glorifică suprasolicitarea.
În plus, aș întreba oamenii. Nu toate echipele au nevoie de aceleași lucruri și nu toate formele de muncă permit aceleași soluții. În loc să inventăm încă un program universal de wellbeing, putem întreba foarte concret: ce anume din felul în care muncim aici vă împiedică să vă recuperați?
Uneori răspunsul nu va fi încă o aplicație de mindfulness. Va fi o ședință inutilă, un manager care scrie la 11 noaptea sau munca a trei oameni pusă în fișa unuia singur.
Ce micro-evadări putem integra în timpul anului ca să nu depindem doar de concediu?
Fiecare om are propria rețetă de recuperare și e important să nu transformăm și odihna într-o listă de lucruri pe care trebuie să le facem corect. Pentru cineva recuperare înseamnă să plece două zile singur la munte, pentru altcineva să gătească împreună cu prietenii, să doarmă până târziu sau să petreacă o după-amiază fără să vorbească cu nimeni.
Dar dacă am ajuns atât de deconectați de propriile nevoi încât nici nu mai știm ce ne face bine, putem începe prin experimentare.
Putem încerca weekenduri în care nu planificăm nimic, o zi pe lună fără obligații, excursii de o zi în locuri apropiate, o noapte petrecută în altă parte chiar dacă este la 30 de kilometri de casă, seri fără telefon și fără muncă, o după-amiază petrecută în natură, mese lungi cu prietenii, mers pe jos fără destinație, dans, grădinărit, citit câteva ore, înot, bicicletă, un concert, o zi în care nu producem nimic sau pur și simplu câteva ore în care nu suntem disponibili pentru nimeni.
Și cred că merită să recuperăm și joaca. Ca adulți, am ajuns să ne organizăm aproape tot timpul în jurul utilității: muncim, administrăm casa, avem grijă de copii, facem sport pentru sănătate, citim pentru dezvoltare, mergem la cursuri ca să învățăm ceva. Până și odihna riscă să devină o activitate cu obiective. Uneori avem nevoie să facem ceva doar pentru că ne place și fără să obținem nimic din asta.
Aș experimenta și cu micro-recuperarea din timpul unei zile obișnuite. Nu orice formă de odihnă are nevoie de un weekend liber. Uneori poate însemna să mănânci prânzul fără laptop, să ieși 20 de minute afară, să nu umpli fiecare pauză cu telefonul sau să creezi o delimitare reală între momentul în care se termină munca și începe restul vieții.
Important este să observăm efectul, nu să bifăm activitatea. După ce fac lucrul acesta, mă simt mai prezentă, mai vie, mai conectată cu mine sau cu ceilalți?
De acolo putem începe să ne construim propria rețetă.
Scopul nu este să introducem suficiente „micro-evadări” încât să putem suporta o viață care ne face rău. Este să nu mai construim o viață în care recuperarea, libertatea, joaca și plăcerea sunt permise doar atunci când suntem oficial în concediu.
Foto principală: Olga Solo / Pexels
