Nu sufăr de insomnie. Pot să mă culc, știu că ar trebui să mă culc și totuși mai pornesc un episod.
Obiceiul acesta are un nume. I se spune „bedtime procrastination”, adică amânarea orei de culcare. A devenit însă mult mai interesant când numelui i s-a adăugat cuvântul „răzbunare”. Nu întâmplător. În orice răzbunare există și o mică satisfacție. Dar pe cine ne răzbunăm când ne furăm singuri orele de somn?
O descopăr pe Yijun Lin într-o dimineață în metrou, în timp ce încerc să-mi țin ochii deschiși. Mi-e atât de somn încât mă încearcă o ușoară senzație de greață, n-am apucat înainte să ies din casă decât să mă spăl pe dinți și mă gândesc obsesiv la prima cafea a zilei. Știu foarte bine de ce sunt în starea asta. Cu o seară înainte am refuzat, efectiv, să mă culc.
Nu aveam nimic urgent de făcut. Nu mă ținea trează vreo grijă și nici nu sufăr de insomnie. Pur și simplu am început un serial pe Netflix și am continuat episod după episod până când am terminat aproape un sezon. Știam cât e ceasul. Știam cum o să mă simt dimineață. Și totuși, de fiecare dată când se termina un episod, îl porneam pe următorul.
„Diseară nu mai fac așa”, îmi spun acum, în drum spre serviciu. Dar adevărul este că mi-a fost bine. Câteva ore n-am mai avut nimic de rezolvat, niciun task de bifat, niciun mesaj la care trebuia să răspund. M-am pierdut în povestea altora și, pentru câteva ore, am ieșit din a mea.
Acum citesc că Yijun Lin făcea același lucru. Numai că, fiind cercetătoare în psihologie la Universitatea din Florida, în loc să se limiteze la promisiunea că seara următoare se va culca mai devreme, s-a apucat să studieze de ce facem asta.
Ce este „revenge bedtime procrastination”
În literatura de specialitate apare ca bedtime procrastination, amânarea voluntară a orei de culcare. Nu înseamnă că nu poți să dormi și nici că te ține ceva treaz. Înseamnă că ai putea să te culci, intenționezi să te culci, știi că ai nevoie de somn și totuși amâni momentul. În ultimii ani i s-a lipit și un nume ceva mai spectaculos: revenge bedtime procrastination – amânarea somnului din răzbunare.
Lin nu era interesată doar de explicația simplă, aceea că unii oameni au mai puțin autocontrol decât alții. Într-un studiu cu aproximativ 400 de participanți, observase că tinerii între 18 și 25 de ani își depășeau cel mai mult ora la care intenționaseră să se culce. „Bufnițele de noapte” făceau asta mai des, la fel și oamenii cu un autocontrol mai scăzut. Explicația comodă ar fi fost, deci, că unii dintre noi pur și simplu nu suntem suficient de disciplinați.
Numai că pe Lin a interesat-o altceva. Oamenii îi spuneau că amână somnul pentru că nu au suficient timp pentru ei înșiși. Într-un interviu publicat de University of Florida, ea povestește că observă același mecanism și la ea: dacă lucrează până la ora de culcare, simte nevoia să mai petreacă încă două ore pe telefon; dacă își face timp pentru propriile activități mai devreme, îi este mai ușor să încheie ziua.
Împreună cu alți cercetători de la University of Florida, Lin a dus ideea mai departe într-un proiect prezentat în 2021 sub titlul „Taking Back Control”. Întrebarea lor era dacă lipsa autonomiei din timpul zilei ne face să recuperăm noaptea timpul personal pe care simțim că nu l-am avut. Proiectul a fost prezentat ca propunere de cercetare, nu ca studiu cu rezultate publicate.
Mi-am zis că asta schimbă lucrurile. Salvez articolul – vorbește despre problema mea – și îl pun deoparte pentru mai târziu. Acum trebuie să cobor, să schimb metroul, să ajung la timp.
Întrebarea nu este doar de ce nu mă culc, deși mi-e somn, ci de ce simt că trebuie să fur din somn ca să mai rămână puțin timp și pentru mine?
De ce „furăm” din nopțile noastre
Cuvântul „revenge” mi se pare extrem de potrivit. În orice răzbunare există o mică satisfacție: senzația că ai luat ceva înapoi. Că ai restabilit, măcar pentru moment, un echilibru. Că, în sfârșit, tu hotărăști.
Numai că aici răzbunarea are ceva pervers. Ziua mi-a luat tot timpul, iar noaptea decid să mi-l iau înapoi. Somnul pare singurul lucru negociabil dintr-o zi în care aproape toate celelalte au o oră, un termen sau pe cineva care așteaptă ceva de la noi. Nimeni nu ne scrie la 23:30 să ne întrebe de ce nu ne-am culcat. Nu dezamăgim pe nimeni dacă mai pornim un episod. La miezul nopții, schimbul poate părea perfect rezonabil. Cele două ore nu trebuie să producă nimic. Nu trebuie să termin serialul, nu rezolv nimic și nu bifez nimic de pe o listă. Pot chiar să-mi fac rău mâine, dacă asta aleg. În momentul acela, până și decizia proastă îmi aparține.
„Da, pentru că uneori satisfacția nu vine din ceea ce alegem, ci din faptul că putem alege. Dacă o zi ai răspuns la cerințe – ale jobului, ale familiei, ale celorlalți, chiar și la propriile obligații – seara poate apărea nevoia de a recupera sentimentul că tu decizi ce se întâmplă cu timpul tău”, spune psiholoaga Andreea Dumitru.
Aici apare paradoxul: pot să știu foarte bine că decizia mea de acum îi va face viața mai grea versiunii mele de mâine și totuși să o prefer
Ea spune că tocmai de aceea n-ar numi comportamentul pur și simplu lipsă de disciplină. I-ar spune, mai degrabă „o formă foarte costisitoare de autonomie”: îmi iau libertatea de unde mai pot, chiar dacă o plătesc eu însămi dimineață.
Sunt iar în metrou. M-am tot gândit la răzbunarea asta. Mă uit la fețele obosite din jur și mă întreb câți dintre oamenii ăștia au mai furat și ei aseară o oră sau două din somn. Dar oare asta înseamnă că ne detestăm cu toții zilele, joburile, viețile?
„Pentru că a-ți plăcea ceea ce faci și a simți că timpul îți aparține sunt două lucruri diferite. Poți să-ți iubești meseria și totuși să lucrezi după termene stabilite de altcineva. Poți să-ți iubești copilul și totuși să nu fi ales tu ora la care are nevoie de tine. Poți să mergi la o cină la care chiar îți dorești să mergi și totuși să fie încă un lucru înscris într-un program.
Nu cred că ne epuizează numai lucrurile neplăcute. Ne poate obosi și faptul că trecem toată ziua dintr-un lucru în altul fără să existe un interval în care întrebarea «ce fac acum?» să aibă cu adevărat răspunsul «orice vreau»”, spune Andreea.
Asta explică de ce oricine poate ajunge la miezul nopții, chiar și după o zi bună, și să nu vrea încă să o încheie. Nu încearcă neapărat să evadeze dintr-o viață care nu-i place. Poate încerca doar să găsească un loc în acea viață în care nimeni, nici măcar propriul program, nu îi spune ce urmează.
Somnul este doar moneda cu care plătești pentru câteva ore în care nu datorezi nimănui nimic
Revenge bedtime procrastination devine mai interesant decât un obicei prost de somn. Dacă libertatea începe după ce toți ceilalți au încetat să mai ceară ceva de la tine, poate că nu te răzbuni pe somn. Somnul este doar moneda cu care plătești pentru câteva ore în care nu datorezi nimănui nimic. Nota de plată vine dimineața. Și îți aparține tot ție.
Ce căutăm, de fapt, în nopțile pe care le prelungim
Serialul nu este problema propriu-zisă. Este doar una dintre căile foarte accesibile prin care, după o zi în care am stat permanent pornită, reușesc să cobor din ea. La persoane cu insomnie, cercetătorii n-au tratat procrastinarea pur și simplu ca pe un comportament prost. Au încercat să afle ce funcție are. Aproape jumătate dintre participanți o foloseau pentru reglarea emoțiilor, 14,3% ca recompensă pentru sine, iar alții pentru a se liniști înainte de somn. Autorii spun explicit că fenomenul ar putea fi privit mai nuanțat decât ca simplu eșec de autocontrol. Cu alte cuvinte, uneori nu mai stăm treji fiindcă n-avem suficientă voință să închidem ecranul. Stăm pentru că ceea ce facem în timpul acela ne ajută, măcar pe moment, să coborâm din ziua pe care tocmai am trăit-o.
Nu vreau să aflu ce-mi face lipsa somnului. Știu deja că patru-cinci ore de somn mă fac să mă simt îngrozitor. Nu am nevoie de cineva care să-mi spună să închid TV-ul, să nu mai încep încă un episod și să mă culc la o oră rezonabilă. Problema mea nu este că nu știu ce ar trebui să fac…
Mă interesează altceva din proiectul lui Yijun Lin. Dacă are dreptate și uneori furăm din somn pentru că n-am avut suficient timp care să fie al nostru, ce s-ar întâmpla dacă mi-aș lua timpul ăsta înainte să vină noaptea?
Nu e suficient să-mi spun „culcă-te!”
Așa că am încercat ceva. Nu mi-am propus să mă culc mai devreme. Mi-am propus ca timp de o săptămână să-mi rezerv în fiecare zi o oră în care să nu fac nimic din ce „trebuia” făcut. Pare ridicol de simplu până când încerci. Pentru că imediat ce apare o oră liberă în timpul zilei, există ceva care știe cum să-l ocupe. Un e-mail la care aș putea răspunde acum. Ceva de cumpărat. Un telefon. Un articol pe care aș putea să-l mai citesc puțin. Lucruri mici, perfect rezonabile, care au un talent extraordinar de a ocupa timpul liber. Am vrut să văd ce se întâmplă dacă, măcar pentru o săptămână, nu mai las timpul acela disponibil pentru altceva. Dacă reușesc să îl iau înainte să trebuiască să-l fur.
O oră liberă la mijlocul unei zile nu seamănă cu o oră liberă la miezul nopții. Ziua trebuie s-o aperi. De ceilalți, dar mai ales de tine.
Și, pentru o vreme, a mers.
Nu spectaculos. Nu m-am transformat într-unul dintre oamenii aceia care la zece seara își lasă telefonul deoparte, își beau ceaiul și se îndreaptă senini spre cele opt ore regulamentare de somn. Dar în serile în care reușeam să-mi păstrez ora aceea, observam că nu mai aveam aceeași disperare să prelungesc noaptea. Uneori mă culcam mai devreme fără să-mi propun. Alteori tot mai vedeam un episod, doar că nu mai simțeam nevoia să-l urmez cu încă trei. O intervenție comportamentală pentru procrastinarea somnului a redus amânarea cu aproximativ 46 de minute pe zi, iar analiza cercetătorilor a arătat că funcția dominantă a comportamentului era reglarea emoțiilor.
Mai greu a fost să-mi apăr ora. Pentru că o oră liberă la mijlocul unei zile nu seamănă deloc cu o oră liberă la miezul nopții. Ziua trebuie s-o aperi. De ceilalți, dar mai ales de tine. E foarte greu să stai degeaba când știi că ai un e-mail la care ai putea răspunde. Că ai putea termina ceva acum și mâine ți-ar fi mai ușor. Că lista există undeva și, chiar dacă nu te uiți la ea, știi ce scrie pe ea.
„Psihologic, o oră liberă la șase seara rămâne înconjurată de lucrurile care ar putea fi făcute: mesajul la care ai putea răspunde, cumpărăturile, rufele, ceva pentru mâine. Posibilitățile acestea au un fel de prezență mentală chiar și atunci când alegi să le ignori. La miezul nopții se schimbă ceva. Ziua s-a închis. Multe dintre lucrurile pe care «ar trebui» să le faci nu mai pot fi făcute sau devine social acceptabil să le amâni până mâine. Nu mai ești între două obligații. Ești după ele”, spune psiholoaga.
Două ore identice pe ceas pot fi trăite complet diferit. La șase seara, timpul liber poate fi simțit ca timp pe care încă l-aș putea folosi productiv. La miezul nopții, devine pentru prima dată timp inutilizabil pentru ceilalți. Și tocmai inutilitatea asta îl face să pară cu adevărat al meu.
Până când viața a intrat din nou peste timpul meu
Experimentul meu n-a ținut o săptămână, ci doar câteva zile. Au fost zile în care nu l-am mai găsit nicăieri. Și am observat că exact atunci reapărea vechiul meu obicei. Se făcea târziu, eram obosită, știam foarte bine ce ar trebui să fac și tot nu voiam să mă culc.
Gândindu-mă la zilele din care încercam să recuperez noaptea câteva ore, mi-am dat seama de ceva care mă liniștește puțin: nu mă trezesc dimineața urându-mi jobul și nu-mi petrec zilele făcând lucruri pe care nu vreau să le fac. Îmi place să scriu. Îmi place să găsesc o poveste, să trag de un fir până văd unde duce, să descopăr o cercetătoare care încearcă să înțeleagă de ce nu ne culcăm la timp și să ajung, câteva zile mai târziu, să scriu tocmai despre asta. Doar că, dacă aș putea, nu m-aș uita la lista de deadline-uri înainte să hotărăsc ce poveste vreau să urmăresc astăzi.
Nu sunt încă acolo. Și poate că tocmai de aceea îmi este atât de greu uneori să închid Netflix.
Pentru că omul din serial nu trebuie să se culce ca să fie în formă mâine dimineață. Nu trebuie să răspundă la e-mailurile mele, să termine articolul meu sau să ajungă la timp în locul meu. Timp de câteva ore îi dau lui toate lucrurile astea. Îl las să trăiască, iar eu doar mă uit.
Credeam că îmi fur două ore de somn ca să am două ore pentru mine. Acum știu că uneori fur două ore de somn doar ca să am două ore în care nimeni nu mai cere nimic de la mine.
Foto: Antonio Guillen Fernández / Panthermedia / Profimedia
