Uneori știi că bărbatul de lângă tine nu este bine cu mult înainte să afli ce are. Vezi distanța, iritarea, orele în plus petrecute la muncă sau în fața unui ecran, apropierea pe care o cere ori pe care începe să o evite. Și, inevitabil, traduci toate acestea din locul în care te afli tu: nu mă mai dorește, nu-i mai pasă, de ce nu vorbește cu mine?
Dar cum arată aceeași poveste dinăuntrul lui? Doi bărbați care au trecut prin terapie au acceptat să povestească ce au înțeles acolo despre ei. Într-unul dintre cazuri, psihoterapeuta care a lucrat cu amândoi ne arată și ce se întâmpla, în același timp, de partea cealaltă a cuplului.
Actorul Vlad Drăgulin a povestit că a făcut terapie timp de doi ani. Ultimul, spune el, a fost „oribil ca muncă”. Nu a mers acolo pentru ca psihologul să-i rezolve problemele, ci pentru a se cunoaște și „măcar să-mi întâlnesc demonii, dacă nu pot să-i înfrâng”. Damian Drăghici vorbește despre aproape douăzeci de ani de terapie în care a încercat să înțeleagă ce lăsase în el abandonul mamei. Iar comediantul George Bonea a găsit probabil cea mai românească unitate de măsură pentru prețul unei ședințe: „vreo 15 beri”. Unii merg la psiholog, observa el, alții cred că se pot drege cu cele 15 beri.
Fiecare vorbește despre altă suferință și despre alt drum către ajutor. Împreună însă, vocile lor fac vizibil ceva despre care bărbații vorbesc astăzi mai des decât o făceau generațiile dinaintea lor. Ce se întâmplă însă înainte ca un bărbat să poată spune ce are?
Andrei și problema pe care nu o putea rezolva singur
Îi voi spune Andrei, pentru că a acceptat să-mi povestească despre căsnicia și terapia lui cu condiția de a-i proteja identitatea. Răspunsurile lui au venit mai târziu decât ar fi făcut-o altădată. Știu asta pentru că el mi-a spus-o. În trecut, mi-ar fi răspuns în cel mult o zi, probabil mult mai scurt și mai la obiect. Nu pentru că ar fi avut mai mult timp sau pentru că întrebările mele ar fi cerut un răspuns urgent, ci pentru că un mesaj lăsat fără răspuns ar fi pornit în mintea lui o întreagă poveste: dacă voi crede că este neserios? Dacă nu voi mai dori să vorbesc cu el? Dacă, data viitoare, îl voi evita?
De data aceasta, nu s-a grăbit să împiedice toate aceste posibilități imaginare. Și-a văzut de familie, de noul loc de muncă și de problemele casei. A răspuns când a avut timp să se așeze în fața întrebărilor mele și să se gândească la ele. Pare un detaliu mic, aproape administrativ. Pentru el este însă una dintre urmele pe care terapia le-a lăsat în viața de fiecare zi. „Am învățat că răbdarea și prioritizarea sunt importante. Mă concentrez pe lucrurile importante – familie, job, probleme de rezolvat pentru familie și casă – pe termen scurt și, în timp, va veni și momentul pentru celelalte. Am învățat că este în regulă să mă prioritizez pe mine și nevoile mele și că nu trebuie să mă gândesc mereu: «Oare ce va zice X că mi-a scris și nu i-am răspuns în cinci minute? O să creadă că sunt neserios și nu va mai dori să vorbească cu mine? Oare o să mă evite pe viitor?»”
Citindu-i răspunsul, am înțeles că nu vorbeam cu un bărbat care descoperise la psiholog existența emoțiilor și nici cu unul care se opusese ani întregi ideii de terapie. Știa deja să se observe și să vorbească despre el. Trecuse, în perioade diferite, prin cabinetele a trei terapeuți înainte să ajungă în cabinetul psihoterapeutei Ramona Ivan. De fiecare dată plecase cu ceva important: capacitatea de a pune în cuvinte ceea ce până atunci se petrecea numai în mintea lui, permisiunea de a-și asculta gândurile și înțelegerea că ele nu trebuie alungate doar pentru că sunt incomode. „Terapia m-a ajutat de fiecare dată să verbalizez problemele cu care mă confruntam în gândurile mele și am plecat din acele procese cu lucruri importante pe care le-am înțeles despre mine”, spune azi.
Dar în relația lui cu terapia apărea mereu același moment. Ajungea până la un punct, apoi bătea pasul pe loc. Uneori simțea că el nu mai putea merge mai adânc, alteori că terapeutul nu îl mai ajuta să înainteze. Atunci pleca. După câteva luni, reapărea nevoia de a vorbi cu cineva.
Terapia de cuplu care i-a salvat de la divorț
La Ramona nu a ajuns singur, ci împreună cu soția. Erau părinți de trei ani și nu mai știau foarte bine cum să fie, în același timp, părinții copilului lor și cuplul care fuseseră înainte. Cercetătorii numesc această tensiune „conflict între roluri”: părintele ocupă atât de mult loc, încât partenerul și iubitul rămân în urmă. Un studiu recent, realizat pe 196 de cupluri aflate la primul copil, a asociat acest conflict cu o viață sexuală mai puțin satisfăcătoare pentru ambii parteneri. Nu au intrat în terapie spunând că aveau o căsnicie defectă care trebuia reparată. Simțeau doar că unele lucruri deveniseră prea greu de gestionat între ei și că nu aveau niciun ghid pentru ceea ce li se întâmplase după apariția copilului.
Mi se pare important felul în care vorbește despre acel moment. Nu plasează problema nici la soția lui, nici în venirea copilului, nici într-o ceartă care ar fi schimbat totul. Vorbește despre doi oameni care deveniseră părinți și care nu mai reușeau să ajungă singuri unul la celălalt.
„Aveam nevoie de un spațiu în care să putem vorbi deschis, cu ajutorul unei persoane din exterior. Cred că pe amândoi ne-a ajutat faptul că aveam fiecare experiența terapiei individuale. Am putut accepta mai ușor că trebuie să vorbim despre problema noastră și, în cele din urmă, terapia ne-a și salvat de la divorț. Am ajuns să vorbim foarte clar despre asta, dar, cu ajutorul Ramonei, am putut să ne reconfigurăm ca iubiți, cuplu și soți și să ne dăm mai mult din atenția cuvenită”.
Au rămas în terapia de cuplu aproximativ un an și jumătate și încă lucrează la apropierea dintre ei.
Cum să fii tată fără să fi avut un model
Neliniștea, frustrarea, nesiguranța și tendința de a analiza excesiv ceea ce se întâmpla nu mai erau doar reacții la ceea ce făcea sau nu făcea soția. Unele dintre lucrurile pe care le considera probleme de cuplu începeau în altă parte: în felul în care își măsura propria valoare, în nevoia de confirmare din partea celorlalți și în standardele după care încerca să fie bărbatul potrivit, soțul potrivit și tatăl potrivit. Numai că nu avusese de unde să învețe cum arată vreunul dintre aceste roluri. Tatăl lui nu fusese prezent, iar printre ceilalți bărbați și tați pe care îi cunoscuse nu găsise un model cu care să rezoneze. Încerca să fie un tată bun fără să fi știut, din propria copilărie, cum se simte prezența unui asemenea tată. Trebuia să-și construiască singur modelul, chiar în timp ce îl trăia.
Tatăl lui nu fusese prezent, iar printre ceilalți bărbați pe care îi cunoscuse nu găsise un model cu care să rezoneze
Prima lui reacție fusese să trateze și această dificultate ca pe orice altă problemă: să o înțeleagă, să o descompună și să găsească soluția. Cât mai repede și, dacă se putea, fără să-i împovăreze pe ceilalți. „Sunt genul de persoană care încearcă să înțeleagă o problemă, să o analizeze și să găsească o soluție. Am făcut același lucru și cu lucrurile emoționale, doar că am descoperit că nu totul poate fi rezolvat prin analiză sau voință”.
Aici mi s-a părut că se află una dintre diferențele dintre limbajul în care fusese obișnuit să se raporteze la el și cel pe care îl învăța acum. O problemă cere o soluție. O nevoie nu poate fi întotdeauna rezolvată. Uneori trebuie recunoscută, ascultată și suportată fără promisiunea că va dispărea. „Trebuie mai întâi să înțelegi ce simți, de unde vine acel lucru – din trecut sau dintr-o nevoie actuală neîndeplinită. Iar în unele cazuri trebuie să accept că voi trăi cu acest neajuns și să-i dau mai multă atenție atunci când o cere, ca să liniștesc sau să satisfac acea nevoie”. L-am întrebat care fusese lucrul cel mai greu de spus cu voce tare. Mă așteptam poate la un episod ascuns, la ceva ce nu mai spusese nimănui. Dar răspunsul lui nu conținea o asemenea dezvăluire. Greu fusese să se vadă pe el fără explicațiile convenabile pe care ni le construim cu toții despre propriile reacții. „Că uneori am nevoie de validarea celorlalți mai mult decât aș vrea să recunosc, că anumite nesiguranțe îmi influențează comportamentul și că, în anumite situații, reacțiile mele nu sunt doar despre ceea ce se întâmplă în prezent, ci și despre lucruri mai vechi din mine”.
Probabil aveam o idee preconcepută despre bărbatul care trebuie să se descurce singur, să fie puternic și să găsească singur soluțiile
„Să accept că și eu pot avea nevoie de ajutor”
Prejudecata lui despre psihoterapie era mai subtilă decât crezusem. Nu terapia era problema, ci ideea că el însuși ar putea avea nevoie de ea. „Probabil aveam o idee preconcepută despre bărbatul care trebuie să se descurce singur, să fie puternic și să găsească singur soluțiile. Cred că, pentru mine, dificultatea a fost să accept că și eu pot avea nevoie de ajutor și să-l cer. Și să lucrez cu soția, să ne coordonăm ca să ne sprijinim unul pe celălalt în treburile de zi cu zi și în nevoile emoționale”.
Cum se vede povestea lui din partea ei
Până aici, povestea căsniciei lor s-a văzut prin ochii lui Andrei. Ramona Ivan îi cunoscuse însă pe amândoi în terapia de cuplu, iar din locul soției lui dificultatea arăta diferit. „Era o femeie foarte autonomă, obișnuită să conducă, să organizeze și să țină lucrurile sub control. Avea tendința de a prelua responsabilitatea pentru aproape tot și îi era greu să lase spațiu celuilalt”, spune psihoterapeuta. Inclusiv apropierea pe care Andrei o cerea putea ajunge să fie trăită de ea ca încă o solicitare. Dacă el își dorea, de exemplu, să ia prânzul împreună, ea putea simți că trebuie să întrerupă munca și să mai răspundă unei nevoi. „Mintea ei era foarte mult în zona de responsabilitate, echipă, obiective, lucruri de implementat. El căuta conexiune, iar ea simțea că trebuie să mai gestioneze încă o nevoie”.
Nici reflexul ei de a munci, de a controla și de a rezolva nu începuse în această căsnicie. În familia în care crescuse, spune Ramona Ivan, munca ocupa foarte mult spațiu. Se muncea de dimineața până seara, iar pauza, joaca sau timpul petrecut împreună fără un scop nu făcuseră prea mult parte din modelul ei familial. „Paradoxal, ceea ce îl făcea pe el să se simtă neglijat o ajuta pe ea să se simtă în siguranță: să muncească, să controleze, să rezolve, să nu depindă de nimeni”.
Paradoxal, ceea ce îl făcea pe el să se simtă neglijat o ajuta pe ea să se simtă în siguranță: să muncească, să controleze, să rezolve, să nu depindă de nimeni
Numai că această siguranță avea un preț. Când se simțea permanent responsabilă și împovărată, îi era tot mai greu să intre în spațiul de cuplu, de relaxare și de intimitate. Inclusiv sexualitatea avea de suferit, nu pentru că nu și-ar fi dorit partenerul, explică psihoterapeuta, ci pentru că dorința apărea greu „într-un corp și într-o minte care funcționau aproape permanent în modul «trebuie să mă ocup de ceva»”.
Terapia nu a lucrat, așadar, numai cu nevoia lui Andrei de apropiere. A lucrat și cu nevoia ei de a nu mai duce singură totul. Ea a început să împartă responsabilitatea și controlul cu soțul ei. El a avut de învățat că apropierea nu înseamnă numai să ceri confirmare, ci și să devii un partener pe care celălalt se poate sprijini. „Au început să se întâlnească într-un loc mai echilibrat: el să nu mai fie doar cel care cere conexiune, iar ea să nu mai fie doar cea care gestionează totul”, spune Ramona Ivan.
Mihai și locul în care nu trebuia să fie puternic
Al doilea bărbat care a acceptat să-mi răspundă vorbește despre o problemă mult mai greu de recunoscut într-un cuplu. Îi voi spune Mihai, deși nici acesta nu este numele lui. Multă vreme, consumul de pornografie nu i s-a părut o problemă. Era un obicei privat și, presupunea el, controlabil. Granița s-a mutat încet: mai mult timp petrecut online, mai puțin somn, mai puțină atenție pentru facultate și relație, nevoia unui conținut tot mai specific sau mai intens. A înțeles că nu mai era doar un obicei în momentul în care a încercat să renunțe.
„Am încercat să mă opresc și nu am reușit. Consumul a început să-mi ia din timpul pentru facultate, somn, relație sau sex. Aveam nevoie de pornografie tot mai des sau de conținut tot mai specific, mai intens. Nu mai alegeam eu, parcă se întâmpla automat”. Ultima propoziție spune mai mult despre problema lui decât toate etichetele pe care încercase să și le pună.
Cu toate acestea, înainte de terapie, explicațiile lui rămâneau în zona defectelor personale pe care un bărbat ar trebui să le poată corecta singur: „Credeam că am prea multă dorință sexuală, că nu am suficient autocontrol, că sunt leneș, că sunt dependent de telefon”.
Dacă problema este lipsa de disciplină, soluția trebuie să fie mai multă disciplină. Dacă este un obicei prost, ar trebui să-l poată opri. Faptul că nu reușea nu îl făcea să se întrebe de ce avea nevoie de acel comportament, ci îi confirma că era ceva în neregulă cu el.
Când secretul a intrat în cuplu
Nu el a deschis discuția în cuplu. Partenera i-a descoperit consumul, iar secretul lui a devenit o problemă comună. Relația s-a deteriorat, viața lor sexuală a fost afectată și au apărut dificultăți de erecție și de atracție în momentele de intimitate. Pentru Mihai, a însemnat și pierderea locului în care își ascunsese rușinea.
Abia citindu-i toate răspunsurile am înțeles că pornografia nu fusese pentru el doar un secret. Îndeplinea și o altă funcție. „Foarte des simțeam că trebuie să mă descurc singur. Nu puteam să spun că mi-e frică, nu voiam să par slab, nu știam cum să spun ce simt. Pentru mine, pornografia a devenit un spațiu privat în care nu trebuia să performez, să fiu evaluat sau să fiu vulnerabil”. Contradicția este că un comportament asociat, privit din afară, cu dorința și plăcerea devenise pentru el tocmai un loc în care nu mai trebuia să performeze.
Singurătatea sau ce să faci să nu rămâi singur cu ceea ce simți
Când l-am întrebat cum arată singurătatea unui bărbat, nu mi-a descris un om izolat într-o cameră. Mi-a făcut, fără să vrea, portretul unui bărbat care poate continua să funcționeze și chiar să pară ocupat, sociabil sau amuzant, în timp ce se retrage din propria viață. „La mine arăta ca ore petrecute online, muncă excesivă, gaming, pornografie, alcool, retragere, iritabilitate, umor permanent… citit cărți”.
În lista lui, lucruri pe care le numim ușor vicii stau alături de unele pe care le admirăm: munca, umorul, cititul. Nu activitatea în sine pare să le unească, ci felul în care o folosea pentru a nu rămâne singur cu ceea ce simțea.
Povestea lui Mihai nu poate fi transformată într-o explicație pentru orice bărbat care consumă pornografie și nici consumul de pornografie nu înseamnă automat dependență. În cazul lui, însă, abia în terapie a început să înțeleagă ce căuta de fapt în acel comportament. „Pornografia nu era întotdeauna despre sex. Era despre calmare, control, recompensă, evadare, validare sau amorțirea unei stări interne”, spune el.
Experiența lui nu este singulară în literatura de specialitate. Cercetările privind consumul problematic de pornografie au analizat tocmai posibilitatea ca acesta să fie folosit, în anumite situații, pentru reglarea emoțiilor neplăcute sau pentru evitarea lor. Asta nu înseamnă că pornografia ascunde automat o suferință psihică și nici că orice consum este problematic. În cazul lui Mihai, legătura importantă a fost cea pe care a făcut-o el însuși: „Credeam că problema mea este pornografia. În terapie am început să înțeleg că pornografia era soluția pe care o găsisem pentru o problemă pe care nu știam să o gestionez altfel”.
„Trebuia să mă descurc singur”
Andrei și Mihai au ajuns la terapie cu probleme foarte diferite. În răspunsurile amândurora apare însă aceeași propoziție: „Trebuia să mă descurc singur”.
Am vrut să înțeleg dacă această obligație aparține numai poveștilor lor sau dacă există ceva în cultura în care au crescut care a făcut-o atât de ușor de interiorizat. De aceea l-am întrebat pe Daniel David, profesor de psihologie clinică și științe cognitive la Universitatea Babeș-Bolyai și membru al Academiei Române. În 2015, Daniel David a publicat „Psihologia poporului român. Profilul psihologic al românilor într-o monografie cognitiv-experimentală”, lucrare care sintetizează o cercetare desfășurată între 2005 și 2015 și analizează, prin comparație cu alte culturi, profilul psihologic și psihocultural al românilor. În anii ulteriori a urmărit felul în care acest profil se schimbă. Nu l-am întrebat ce se ascunde în spatele comportamentului lui Mihai sau ce se întâmplase în căsnicia lui Andrei. L-am întrebat despre lumea în care amândoi învățaseră că suferința trebuie administrată discret și, pe cât posibil, fără ajutor.
Răspunsul profesorului pornește nu de la masculinitate, ci de la tipul de societate în care aceasta este construită. În societățile colectiviste, mai tradiționale și cu un grad ridicat de religiozitate, explică psihologul, problemele emoționale sunt mai ușor interpretate drept semne de slăbiciune și pot deveni stigmatizante social. Fenomenul îi privește pe toți, dar poate fi mai pronunțat în cazul bărbaților.
Într-o asemenea cultură, rușinea nu rămâne numai a celui care suferă. Problema lui poate fi percepută ca o pată care se întinde asupra familiei, a oamenilor care l-au crescut și a grupului căruia îi aparține. Nu este amenințată doar imaginea lui despre sine, ci și locul lui între ceilalți. „În mintea lor, această «slăbiciune emoțională» poate face de râs și/sau marginaliza nu doar persoana care o are, ci și grupul colectivist din care face parte, familia extinsă. De aici apare în mod natural negarea sau ascunderea suferinței psihice și evitarea accesării serviciilor de psihologie”.
În mintea lor, această «slăbiciune emoțională» poate face de râs și/sau marginaliza nu doar persoana care o are, ci și grupul colectivist din care face parte, familia extinsă
Această explicație schimbă puțin felul în care privim refuzul ajutorului. Din afară poate părea încăpățânare, orgoliu sau nepăsare față de efectele pe care suferința lui le produce în relație. Din interior, cererea de ajutor poate fi trăită ca o recunoaștere publică a faptului că nu este bărbatul care ar fi trebuit să fie. Dacă a învățat că valoarea lui stă în capacitatea de a funcționa, de a controla și de a-i proteja pe ceilalți, simpla propoziție „nu mă descurc” pune în pericol mai mult decât reputația lui. Pune în discuție însăși identitatea pe care și-a construit-o.
De ce unele refugii sunt mai acceptabile decât suferința
Daniel David introduce aici o distincție importantă: nu toate problemele psihologice poartă aceeași stigmă. „Alte probleme psihologice, mai psihocomportamentale, cum este consumul de substanțe, nu au stigma asociată atât de clar, deoarece corespund unor valori/norme/axiome socioculturale acceptate”, spune psihologul. Altfel spus, recunoașterea anxietății, a tristeții sau a nevoii de ajutor poate fi, în anumite medii, mai greu de acceptat decât un comportament pe care grupul îl tolerează.
România între vechea regulă și autonomia individului
România nu a rămas însă nemișcată în acest model. Analiza publicată de Daniel David în 2023 arată că profilul autonom câștigă teren în fața celui colectivist. Între 2015 și 2023, scorul autonomiei individului a crescut de la 30 la 42, pe o scară de la 0 la 100. Pragul de 50 ar marca trecerea de la o societate colectivistă, în care individul trebuie să servească în primul rând grupul, la una în care grupul susține dezvoltarea și emanciparea individului. „Vestea bună este că, deși acest model încă domină în țară, statistic este la limită”, spune Daniel David.
Poate că tocmai în această tranziție se află bărbații despre care vorbim. Au crescut cu ideea că trebuie să se descurce singuri, dar trăiesc într-o lume în care terapia începe să nu mai fie incompatibilă cu puterea. Vechea regulă nu a dispărut; doar nu mai este singura disponibilă. Educația contează și ea: cu cât nivelul educațional este mai ridicat, spune psihologul, cu atât problemele psihologice tind să fie privite mai corect și cu mai puțin stigmat.
Ceea ce testele pot să nu surprindă
Nici diferențele dintre femei și bărbați nu trebuie transformate într-o explicație comodă. Unele tulburări depresive și anxioase sunt diagnosticate mai frecvent la femei, în timp ce dependențele de substanțe apar mai des la bărbați. Daniel David avertizează că aceste cifre pot reflecta nu doar diferențe reale de prevalență, ci și feluri diferite de a răspunde la întrebări ori limite ale instrumentelor de evaluare.
Un bărbat poate minimaliza ceea ce simte, iar testul poate să nu fie suficient adaptat acestor distorsiuni. Asta nu înseamnă însă că depresia masculină „se transformă” în furie, alcool, insomnie sau comportamente compulsive. Acestea nu pot fi declarate automat depresie ascunsă, chiar dacă uneori reprezintă problema vizibilă care îl aduce în cabinet.
Nu doar bărbații încearcă să se descurce singuri
Povestea soției lui Andrei complică însă orice împărțire simplă între felul în care suferă bărbații și femeile. Și ea se apăra prin muncă, autonomie, control și convingerea că trebuie să ducă totul singură. Numai că, în relația lor, mecanismele celor doi se loveau unul de celălalt: cu cât el cerea mai multă apropiere și confirmare, cu atât ea putea simți că mai are încă o nevoie de gestionat; cu cât ea se retrăgea în responsabilități, cu atât el se simțea mai puțin văzut.
A înțelege de unde vine un comportament nu înseamnă a-i șterge efectele. Suferința lui Mihai nu anulează ceea ce secretul lui a produs în relație. Istoria soției lui Andrei nu face ca nevoia lui de apropiere să fie mai puțin reală. Iar nesiguranțele lui nu fac ca povara pe care ea simțea că o duce să fie imaginară. Terapia nu a trebuit să stabilească cine avea dreptate, ci să facă vizibil ce aducea fiecare în relație și ce avea fiecare de schimbat.
Foto: Profimedia
