Se spune că, după o anumită vârstă, prieteniile adevărate rămân doar cele din tinereţe. Să fie chiar aşa?
O privire personală despre prietenie şi ce se schimbă cu adevărat odată cu vârsta, cu o viziune din perspectiva psihologiei clinice.
De-a lungul vieţii, am tras de relaţiile de prietenie cu pasiune: să nu pierd vreo legătură din şcoala generală, din liceu, sau, Doamne fereşte, să-mi scape printre degete vreuna dintre puţinele relaţii apropiate pe care le-am cultivat în cadrul primei facultăţi. „La maturitate nu îţi mai poţi face prieteni”, îmi şoptea repetat vocea interioară.
O definiție a prieteniei
Dar ce înseamnă, de fapt, prietenia? Dicţionarul de Psihologie al American Psychological Association (APA) o defineşte ca fiind relaţia voluntară şi relativ durabilă între două sau mai multe persoane, bazată pe preocuparea reciprocă pentru nevoile şi interesele celuilalt, dar şi pe satisfacerea propriilor nevoi.
Nicăieri, în această definiţie, nu apare o limită de vârstă. Totuşi, preconcepţia că nu îmi mai pot face relaţii semnificative de prietenie la maturitate mi-a dat târcoale ani la rând, în timp ce recalibram legături personale, uneori trăgând cu dinţii de prietenii susţinute mai degrabă unilateral, dar la care nu eram pregătită să renunţ. Probabil că nu le puteam include în cutia amintirilor trecute din teama de singurătate, dar şi dintr-o loialitate prea cultivată. Auzisem de atât de multe ori acest aforism – că nu îţi mai poţi face prieteni noi după o anumită vârstă – încât ajusesem să îl iau ca pe un adevăr universal; asta până când am realizat că nu e chiar aşa de simplu şi au apărut tot mai multe semne de întrebare. Chiar nu se poate? Dar Ale, pe care am cunoscut-o când aveam 37 de ani şi alături de care mergem pe drumul celui de-al cincilea an de prietenie, nu e ea dovada că totuşi e posibil?
Preconcepţia că nu îmi mai pot face relaţii semnificative de prietenie la maturitate mi-a dat târcoale ani la rând
Deşi poate părea mai degrabă o preocupare a femeilor, prietenia nu ţine de gen, aşa cum am constatat într-o seară când le povesteam amicilor mei dobândiţi mai devreme sau mai târziu în viaţă despre subiectul ales pentru noul articol. L. este un bărbat de 38 de ani, cu o carieră în plină ascensiune şi, după ce am prezentat titlul materialului în lucru, a întărit ideea: „Aşa e, nu mai poţi să îţi faci prieteni noi, camaraderiile adevărate se fac la tinereţe”. I-am amintit, glumind, de Alexandru, prietenul pe care l-a cunoscut la sală acum doi ani. A râs: „Ok, poate mai există excepţii”. Dezvoltând structurat subiectul şi punând fiecare pe foaie relaţii vechi şi noi, concluzia serii a fost unanimă: pare că totuşi se poate.
Prietenia, ediţia adultă
„Oamenii tind să spună că îți faci prieteni mai greu la maturitate, însă nu cred că acest lucru are atât de mult legătură cu vârsta, cât cu personalitatea,” spune Silvia Bînţu, psiholog clinician şi fondatoare InMind.ro şi FuturePsy. „Persoanele extraverte, curioase și deschise la experiențe noi sunt mai predispuse să își facă prieteni, pentru că se pun în mod natural în contexte în care pot cunoaște oameni noi. În schimb, persoanele introverte tind să fie mai rezervate în interacțiunile sociale și își construiesc în general relațiile de prietenie mai lent, dezvoltând cercuri sociale mai restrânse atât în tinerețe, cât și la maturitate. Pe de altă parte, există și o explicație funcțională. La maturitate, mai ales în cazul persoanelor care aleg un parcurs de viață mai tradițional, timpul și energia sunt deja împărțite între familie, muncă și celelalte responsabilități cotidiene. În aceste condiții, devine dificil să faci loc unor relații noi și să investești în ele suficient timp pentru a se transforma în prietenii. Din această perspectivă, dificultatea nu ține atât de vârstă în sine, cât de etapa de viață și de resursele disponibile pentru a cultiva noi relații.”
Persoanele introverte tind să fie mai rezervate în interacțiunile sociale și își construiesc în general relațiile de prietenie mai lent
Ne putem face prieteni noi la maturitate? Da, dar altfel decât la 20 de ani
Prieteniile se schimbă, evoluează sau devin amintiri. Când eşti tânăr, te arunci cu capul înainte, e suficient un context, sunt de ajuns câteva preocupări comune, fie şi superficiale, pentru a începe formarea unei legături de suflet. La maturitate apar rutinele, obişnuinţele, nevoile împământenite, parcă eşti mai puţin deschis să împărtăşeşti. Am întrebat-o pe Silvia Bînţu de ce ni se pare mai greu să fim vulnerabili în faţa cuiva nou, mai ales dacă am fost răniţi înainte. „Din perspectivă psihologică, vulnerabilitatea ajunge să fie percepută tot mai puțin ca un risc, pe măsură ce crește maturitatea emoțională. Așadar, nu vârsta este variabila relevantă, ci felul în care ne-am procesat experiențele dificile. Dacă mi-am integrat și procesat rănile relaționale, cel mai probabil voi putea fi vulnerabil și într-o prietenie nouă. Dacă nu, este foarte posibil să rămân precaut în relațiile cu ceilalți, indiferent de vârsta pe care o am sau de comportamentul persoanei din fața mea.”
Maturitatea aduce şi un filtru mai bun, un discernământ mai clar – ştii mai repede cine merită efortul, nu mai investeşti în orice cunoştinţă doar din inerţie ori proximitate, cum se întâmpla la 20 de ani. Începem să alegem oamenii apropiaţi şi cu atenţie critică, astfel încât să descoperim acea persoană cu stofă de prieten, care ştie doar să asculte fără să judece, dar şi să fie acolo în orice moment al vieţii.
Prietenii bune, viaţă lungă
Studiul Harvard despre dezvoltarea adultului, unul dintre cele mai lungi studii din istoria psihologiei, iniţiat în urmă cu mai bine de 85 de ani şi aflat încă în desfăşurare, arată că relaţiile profunde la maturitate sunt direct legate de o viaţă mai lungă şi mai sănătoasă. Pe de altă parte, studiul din Journal of Adult Development, realizat pe 124 de participanţi împărţiţi între „maturitatea stabilită” (30-45 de ani) şi vârsta mijlocie (46-65 de ani) arată că prietenia are un loc central în vieţile celor de vârstă mijlocie, iar singurătatea este percepută mai ridicat în „maturitatea stabilită”, adică la 30-45 de ani, decât mai târziu.
La 42 de ani, după ce am pus pe foaie vechile şi noile relaţii, după cumpănire şi redactarea acestui material, ştiu un lucru: astăzi nu mai trag de relaţii şi înţeleg că o legătură pierdută nu face neapărat loc pentru una nouă; dar mai ştiu şi că viaţa continuă, iar o prietenie nu trebuie să fie neapărat veche, pentru a fi valoroasă.
