Ani la rând ni s-a spus că putem deveni orice ne dorim. Între timp, promisiunea s-a transformat într-o obligație: să fim permanent mai bune, mai vindecate și mai eficiente. Dar dacă nu mai vrem să ne tratăm ca pe niște proiecte neterminate?
Am 51 de ani, o fiică de 19 ani care tocmai a intrat la facultate, un divorț încheiat și o viață pe care am reconstruit-o fără să-i spun astfel. Nu m-am trezit la cinci dimineața ca să meditez. Nu mi-am făcut un vision board. Nu mi-am notat în fiecare seară trei motive de recunoștință și nici nu mi-am „manifestat” noua existență. Am mers la serviciu, am crescut un copil, am plătit facturi, am luat decizii bune și proaste și am continuat.
Acum, când lucrurile încep să se așeze, descopăr că nu mi se permite pur și simplu să trăiesc. Ar trebui să folosesc această nouă etapă pentru a mă reinventa. Aș putea să-mi schimb corpul, obiceiurile, cariera, relațiile, felul în care gândesc și, desigur, diminețile. Aș putea deveni „cea mai bună versiune a mea”. Expresia aceasta mă neliniștește. Ce facem cu toate versiunile anterioare, cele care au dus greul? Le concediem pentru lipsă de performanță?
Când dezvoltarea personală devine nemulțumire personală
Nu am nimic împotriva schimbării. Am schimbat destule în viața mea și unele schimbări m-au salvat. Am plecat din locuri în care nu-mi mai era bine, am înțeles lucruri despre mine, am greșit, am reparat ce s-a putut și am luat-o de la capăt. Știu că există momente în care avem nevoie de ajutor și răni pe care nu este suficient să le acoperim cu fraze motivaționale. Dar între dorința firească de a trăi mai bine și obligația de a deveni permanent altcineva s-a instalat, aproape pe nesimțite, o industrie întreagă.
Nu mai citim o carte pentru plăcerea de a citi, ci ca să învățăm ceva util. Nu mai mergem pe jos ca să ne limpezim mintea, ci ca să bifăm zece mii de pași. Nu ne mai odihnim, ci practicăm „recuperarea”. Nu stăm degeaba, ci ne reglăm nivelul de cortizol. Până și liniștea trebuie să producă un rezultat. Ni se spune că merităm mai mult, dar mesajul ascuns este că, în forma actuală, nu suntem suficiente. Mai există un curs, un podcast, o metodă, o rutină sau un specialist care ne poate conduce spre femeia care am putea deveni dacă ne-am strădui puțin mai mult. Am putea fi mai slabe, mai calme, mai prospere, mai feminine, mai hotărâte și mai bine organizate. Am putea avea relații mai conștiente, copii mai echilibrați și case în care sertarele se închid fără să le împingem cu genunchiul. Tot ce trebuie să facem este să muncim neîncetat la noi.
La un moment dat, dezvoltarea personală începe să semene suspect de mult cu nemulțumirea personală. Nu este doar impresia mea.
O meta-analiză publicată în Psychological Bulletin, construită pe 164 de eșantioane și 41.641 de studenți din Statele Unite, Canada și Marea Britanie, a urmărit evoluția perfecționismului între 1989 și 2016. Au crescut toate cele trei forme analizate: pretențiile față de sine, pretențiile față de ceilalți și, cel mai puternic, senzația că ceilalți așteaptă de la noi să fim perfecți. Autorii leagă această evoluție de o cultură tot mai competitivă, în care omul este împins să se perfecționeze pe sine și să-și expună o viață reușită. Cu alte cuvinte, vocea care ne spune că n-am făcut destul nu este întotdeauna numai a noastră. Uneori vorbește cu vocabularul epocii.
„Acceptarea nu spune «nu se mai poate face nimic», ci «nu trebuie să mă resping pe mine până când reușesc să fac ceva»”
Am dus revolta la psiholog
Pentru că trăim într-o vreme în care până și refuzul dezvoltării personale pare să aibă nevoie de validarea unui specialist, am dus întrebarea mea la psiholog: de unde știu că mă accept și nu doar m-am resemnat? Când spun „îmi este bine așa”, este liniște sau evitare?
„Acceptarea de sine și resemnarea pot arăta la fel din exterior, pentru că în ambele situații omul încetează să mai lupte. Diferența este ceea ce rămâne înăuntru. În resemnare există neputință, frustrare și sentimentul că nu ai de ales. În acceptare există libertate: aș putea să schimb acest lucru, dar nu mai cred că valoarea mea depinde de schimbarea lui. Acceptarea nu spune «nu se mai poate face nimic», ci «nu trebuie să mă resping pe mine până când reușesc să fac ceva»”, îmi explică Andreea Dumitru, psiholog.
Eu insist: există, din punct de vedere psihologic, obligația de a deveni mereu mai bună?
„Dacă spui că îți este bine și viața ta are sens, relații, curiozitate și bucurie, nu avem de ce să inventăm o problemă numai pentru că nu urmărești următoarea transformare. Uneori nu te-ai oprit din frică. Uneori chiar ai ajuns într-un loc în care îți este bine”, îmi răspunde psiholoaga.

Răspunsul acesta este esențial, fiindcă nu vreau să transform „așa sunt eu” într-un paravan pentru orice îmi face rău mie sau altora. Dar nici nu vreau să pornesc de la prezumția că liniștea mea ascunde obligatoriu o problemă. Dacă nu alerg, nu înseamnă neapărat că mi-e frică de destinație. Poate am ajuns unde voiam.
Capitalismul are această delicatețe: mai întâi te obosește, apoi îți vinde odihna. Până și ieșirea din cursă poate fi cumpărată în rate
Mai întâi ne-au învățat să măsurăm totul. Acum ne vând anti-optimizarea
Dimineața, telefonul îmi poate spune înainte de prima cafea că ar trebui să-mi reduc inflamația, să-mi cresc veniturile, să-mi vindec copilul interior, să-mi activez energia feminină și să fac exerciții pentru planșeul pelvin. Până termin cafeaua, am deja program de lucru pentru următorii trei ani.
Există aplicații care ne numără pașii, caloriile și orele de somn, ceasuri care ne comunică dacă ne-am odihnit bine înainte să apucăm să ne întrebăm singure cum ne simțim și programe care transformă câteva minute de respirație într-un abonament. The New Yorker a surprins perfect absurdul într-o satiră scrisă ca o despărțire de aplicația de meditație. Utilizatoarea respiră, se conectează la propriile nevoi și descoperă că 98,99 de dolari pe an înseamnă, totuși, foarte multe sandvișuri.
Am râs și apoi m-am gândit câte servicii ne taxează lunar ca să ne învețe să stăm câteva minute fără servicii.
Între timp, piața a simțit oboseala produsă de optimizare. Un articol publicat de Vogue vorbește deja despre apariția unui curent de „anti-optimizare”: mai puțină măsurare, mai puțină presiune, mai multă prezență. Numai că și această eliberare vine însoțită de produse, aplicații și branduri.
Capitalismul are această delicatețe: mai întâi te obosește, apoi îți vinde odihna. Te convinge să măsori totul, apoi îți oferă obiectul care te ajută să nu mai măsori. Până și ieșirea din cursă poate fi cumpărată în rate.
Femeia e epuizată. I se recomandă o baie cu sare
Presiunea nu cade întâmplător atât de greu asupra femeilor. Ni se cere în continuare să muncim, să îngrijim, să anticipăm nevoile celorlalți și să ținem minte lucrurile invizibile care fac o casă și o familie să funcționeze. Peste toate acestea s-a adăugat obligația de a ne administra impecabil și starea de bine.
Dacă o femeie este epuizată pentru că muncește, crește un copil, are grijă de părinți și încearcă să nu piardă financiar terenul, răspunsul oferit prea des nu este redistribuirea muncii. Este o baie cu sare, o lumânare parfumată și zece minute de respirație. Condițiile rămân neschimbate. Femeia primește încă o sarcină: să gestioneze mai eficient efectele lor.
Într-o analiză amplă despre felul în care industria wellness se adresează femeilor, The Guardian scria despre riscul de a „seda” femeile cu self-care: probleme care țin de muncă, acces la servicii medicale, inegalitate sau lipsa sprijinului sunt împinse înapoi spre individ. Nu se schimbă ceea ce produce epuizarea; femeia este învățată să suporte mai conștient.
Nu contest plăcerea unei băi și nici efectul unei plimbări. Contest momentul în care gestul individual este prezentat ca soluție suficientă la o problemă pe care individul n-a creat-o. Uneori nu avem nevoie să ne reglăm reacția la nedreptate. Avem nevoie ca nedreptatea să înceteze.
Nu tot ce doare este patologie. Unele lucruri dor pentru că au contat.
Poate că nu totul este o traumă
Odată cu răspândirea limbajului terapeutic, am devenit foarte pricepuți la a căuta explicații sofisticate pentru reacții omenești.
Dacă refuz ceva, am o frică. Dacă nu vreau o relație, evit intimitatea. Dacă mă deranjează comportamentul cuiva, proiectez. Dacă prefer să stau singură, ridic ziduri. Dacă nu vreau să iert, nu m-am vindecat. Dacă mă enervez, trebuie să caut în copilărie momentul în care am fost rănită.
Dar poate că uneori refuz pentru că nu vreau. Poate că nu caut o relație fiindcă viața mea este întreagă și fără ea. Poate că mă deranjează comportamentul cuiva pentru că omul acela se poartă urât. Poate că aleg singurătatea fiindcă îmi place. Și poate că nu iert încă deoarece ceea ce s-a întâmplat continuă să doară.
Nu orice limită este un zid. Nu orice furie este o disfuncție. Nu orice tristețe trebuie eliminată. Emoțiile neplăcute nu sunt erori de sistem, iar o viață psihic sănătoasă nu este una în care reușim să fim senine indiferent ce ni se întâmplă. O analiză a 59 de lucrări despre „pozitivitatea toxică” o descrie drept o normă socială care ne cere să urmărim și să afișăm fericirea în orice situație. Consecințele discutate în literatura analizată includ suprimarea și invalidarea emoțiilor, optimismul nerealist și afișarea unei stări care nu corespunde cu ceea ce simțim.
Psiholoaga pune punctul pe i: „Furia, de exemplu, nu este doar o emoție pe care trebuie să învățăm s-o reglăm. Uneori este informația că ne-a fost încălcată o limită. Tristețea nu dovedește că gestionăm prost o pierdere, iar nevoia de singurătate nu înseamnă automat că fugim de intimitate. O emoție devine îngrijorătoare nu pentru că este neplăcută, ci atunci când ne blochează viața, persistă fără să se modifice, ne izolează sau ne face să repetăm situații care ne rănesc. Nu tot ce doare este patologie. Unele lucruri dor pentru că au contat”.
Uneori, furia nu vine să-mi arate ce trebuie să repar în mine, ci ce nu mai sunt dispusă să accept în jurul meu. Aici începe revolta din titlu.
Nu vreau să găsesc o lecție în fiecare nenorocire
Mă revolt împotriva obligației de a transforma fiecare pierdere într-o oportunitate. Unele experiențe nu sunt daruri deghizate. Sunt nedreptăți, despărțiri sau perioade grele din care ieșim cum putem. Faptul că am supraviețuit nu înseamnă că trebuia să mi se întâmple.
Mă revolt împotriva ideii că succesul este exclusiv o chestiune de mentalitate. Gândurile pozitive nu plătesc facturile și nu anulează boala, epuizarea ori lipsa de oportunități.
Mă revolt împotriva presiunii de a transforma orice pasiune într-o sursă de venit și orice oră liberă într-o investiție. Dacă îmi place să fac ceva prost, fără să monetizez, să performez sau să postez rezultatul, poate rămâne pur și simplu o bucurie.
Mă revolt împotriva formulei „cea mai bună versiune a ta”. Cea care a trecut prin toate, s-a descurcat cum a putut și încă se ridică dimineața nu merită puțină considerație înainte de a fi înlocuită?
Nu vreau să mă abandonez pe mine în goana după femeia despre care alții spun că aș putea fi.
Acceptarea nu înseamnă că renunț la mine
Obiecția apare repede: dacă ne acceptăm așa cum suntem, nu riscăm să ne complacem? Nu transformăm iubirea de sine într-o scuză pentru a evita efortul? Cercetarea contrazice ideea că trebuie să fim aspre cu noi pentru a progresa.
În patru experimente realizate de cercetătoarele Juliana Breines și Serena Chen, participanții încurajați să-și privească greșelile cu autocompasiune au manifestat o motivație mai mare de a-și îndrepta slăbiciunile și greșelile. După un eșec la un test, au petrecut mai mult timp învățând pentru următorul. Acceptarea nu i-a făcut pasivi; i-a ajutat să suporte adevărul despre propriul eșec fără să fie striviți de el.
Există o diferență uriașă între „nu pot schimba nimic” și „nu trebuie să schimb totul”. Să mă accept nu înseamnă să pretind că toate alegerile mele sunt bune. Înseamnă să nu mă urăsc în timp ce încerc să fac una mai bună. Nu înseamnă să rămân într-o situație care mă rănește, ci să nu cred că am ajuns acolo fiindcă sunt defectă.
„Acceptarea creează un spațiu mai sigur pentru schimbare: pot să văd ce nu funcționează fără să mă declar defectă. Pot să renunț la un obicei fără să-mi disprețuiesc versiunea care a avut nevoie de el. Și există perioade sănătoase în care scopul nu este să creștem, ci să consolidăm ceea ce am construit, să ne odihnim sau, pur și simplu, să locuim în propria viață. Psihicul nu este o companie obligată să raporteze dezvoltare în fiecare trimestru”, spune Andreea Dumitru.
Pot să schimb ceva fără să declar război persoanei care sunt acum. Poate că transformările care rezistă nu cresc din dispreț, ci din grijă: mă opresc pentru că sunt obosită, plec pentru că nu-mi mai este bine, cer ajutor fiindcă nu trebuie să duc totul singură. Iar dacă într-o anumită perioadă nu vreau să repar, să optimizez sau să depășesc nimic, poate că și aceasta este o alegere legitimă.
Nu mai vreau să mă dezvolt la comandă. Vreau să mă revolt împotriva ideii că trebuie să termin de lucrat la mine înainte de a avea voie să trăiesc
Am voie să-mi fie bine fără să merit prin efort?
Aceasta mi se pare întrebarea cea mai grea. Nu dacă am voie să rămân așa cum sunt, ci dacă am voie să-mi fie bine fără să demonstrez că muncesc la mine.
Suntem obișnuite să câștigăm totul: odihna după ce terminăm treaba, mâncarea după ce am fost „cuminți”, bucuria după ce am atins obiectivul, respectul după ce am arătat cât putem duce. Chiar și acceptarea de sine riscă să devină o competență pentru care primim teme.
Pentru mine, să-mi fie bine nu arată spectaculos. Înseamnă să-mi beau cafeaua fără să stabilesc intenția zilei. Să muncesc fără să transform fiecare articol într-o etapă dintr-un plan de carieră pe cinci ani. Să vorbesc cu fiica mea, care începe acum propria viață, fără să transform desprinderea ei într-un curs despre reinventarea mamei după plecarea copilului la facultate. Să stau seara cu pisica și cu un serial fără să numesc asta „practică de reglare a sistemului nervos”. Uneori este doar marți.
Poate că mâine voi dori să schimb ceva. Voi merge la terapie, voi începe un proiect, voi renunța la un obicei sau voi învăța un lucru pe care astăzi nu-l pot face. Dar aș vrea ca schimbarea să vină dintr-o nevoie reală, nu din spaima că rămân în urmă.
Astăzi nu vreau să devin cea mai bună versiune a mea. Vreau să-i acord versiunii de acum drept de ședere: imperfectă, uneori obosită, alteori furioasă, suficient de lucidă încât să știe ce nu mai acceptă și suficient de împăcată încât să nu se grăbească spre următoarea transformare.
Nu mai vreau să mă dezvolt la comandă. Vreau să mă revolt împotriva ideii că trebuie să termin de lucrat la mine înainte de a avea voie să trăiesc. Pentru că nu voi termina niciodată. Și pentru că viața a început deja.