Poate că unele parfumuri nu ne întorc la oamenii pe care i-am iubit, ci la toate lucrurile pe care le-am făcut ca să fim iubiți.
– Ia-l tu. Eu nu-l mai suport.
Mi-a întins o sticlă de parfum aproape plină.
– Nu-ți mai place?
– Ba da. Dar ne-am certat.
– Tu și parfumul?
– Da. Și nu cred că ne mai împăcăm.
L-am încercat pe încheietură. Mirosea atât de bine, încât nu înțelegeam ce avea cu el.
– Și ce ți-a făcut?
– Parfumul? Nimic. Dar de când cu Andrei, nu-l mai pot purta.
– Păi îl aveai dinainte de Andrei.
– Exact! Și asta mă enervează cel mai tare.
Câteva zile mai târziu, când ne-am văzut din nou, purtam parfumul ei.
– Doamne, ce bine miroși! Ce parfum e?
– Al tău.
– Care al meu?
– Ăla de care ai divorțat săptămâna trecută.
S-a apropiat să mă miroasă încă o dată și a început să râdă.
– Nu pot să cred! Pe tine miroase genial!
– Și pe tine ce are?
– Mă apucă nervii când îl simt.
– De ce?
– Îmi amintesc cum stăteam ca proasta cu ochii pe telefon, așteptând să-mi scrie Andrei.
– Dar acum nu-l mai aștepți.
– Normal că nu. Dar nici nu vreau să-mi amintesc cât l-am așteptat.
Știam relația ei cu parfumul ăsta. Mi-a povestit că-l descoperise cu câțiva ani în urmă, la o femeie pe care o întâlnise întâmplător. O întrebase imediat de el, apoi îl căutase prin parfumerii și pe internet. Nu era deloc ieftin și nici ușor de găsit. Până la urmă îl comandase din străinătate și așteptase aproape trei săptămâni să ajungă. Îl purtase aproape zilnic, cu mult înainte să apară Andrei în viața ei, și continuase să-l poarte în cei doi ani cât fuseseră împreună. După despărțire, într-o dimineață, se parfumase din obișnuință, apoi încercase să scape de miros spălându-se pe gât și schimbându-și bluza.
– Ți-era dor de el… de Andrei?, o întrebasem atunci.
– Nici vorbă. Mă enerva că îl simțeam peste tot.
– Și acum, când îl simți pe mine?
– Acum îmi place. Chiar foarte mult. Dar să nu mi-l dai înapoi.
– Stai puțin. Nu ești tu aia care a căutat parfumul ăsta o lună întreagă după ce l-a simțit pe o tipă?
– Ba da. Și am dat și o avere pe el.
– Și acum mi-l faci cadou?
– Bucură-te și nu mai pune atâtea întrebări.
M-am bucurat. Dar mi-a rămas în minte un amănunt: prima dată când simțise parfumul, pe o necunoscută, făcuse tot posibilul să-l aibă. Acum, când îl simțea pe mine, făcea tot posibilul să nu-l mai aibă. Între cele două întâmplări nu se schimbase parfumul. Se schimbase povestea ei.
Tot efortul acela ca să placi cuiva
Imaginează-ți o întâlnire pentru care cineva se pregătește cu multă grijă. Haine răvășite prin cameră, cămașa perfectă, gesturi repetate în oglindă. Zâmbetul. Apoi încearcă să simți dorința lui ca totul să iasă bine. Efortul acela pe care îl faci când îți dorești atât de tare să placi cuiva, încât chiar și „totul” pare insuficient. Și-apoi scena asta: la ani distanță, te afli într-un loc în care nimeni nu vine să-și reviziteze viața sentimentală și un miros te aruncă înapoi, în camera aia în care repetai ca să impresionezi.
„Omul nu iubește sau urăște un ingredient, ci momentul pe care îl poartă”
Ei bine, scena asta mi-a povestit-o Gabriel, fondatorul casei românești de parfumuri Goa, când l-am întrebat dacă i s-a întâmplat să-i spună cineva că nu mai suportă un parfum pe care îl iubea: „Mi s-a întâmplat la unul dintre workshop-urile noastre. Un participant a simțit nota de tonka și a spus că îl duce instant înapoi în timp. A văzut chiar imaginea: cum se pregătea pentru o întâlnire, cât efort punea să iasă bine. Povestea nu i-a venit natural, iar relația nu a ținut”. Dar ceea ce îi revenise în minte nu era persoana pe care încercase să o cucerească. „Mirosul îi adusese înapoi tocmai efortul acela, nu persoana”, mi-a spus Gabriel.
M-am gândit la prietena mea, la telefonul pe care îl verifica din cinci în cinci minute și la nervii pe care îi avea acum amintindu-și cât așteptase un mesaj de la Andrei. Poate că unele parfumuri nu ne întorc la oamenii pe care i-am iubit, ci la toate lucrurile pe care le-am făcut ca să fim iubiți. „Omul nu iubește sau urăște un ingredient, ci momentul pe care îl poartă”, mai spune Gabriel.
Femeia care iubește mirosul de sconcs
Rachel Herz iubește mirosul de sconcs. Da, sconcsul acela celebru pentru duhoarea cu care își alungă dușmanii. Herz, cercetătoare în neuroștiințe, care și-a dedicat o mare parte din carieră studiului mirosurilor, are o explicație cât se poate de serioasă pentru această preferință neobișnuită.
Explicația începe cu o fetiță de vreo cinci ani, pe bancheta din spate a unei mașini. Era o zi frumoasă de vară. Geamurile erau coborâte, mama ei se afla pe unul din locurile din față, iar la un moment dat un miros a pătruns în mașină. Mama ei a exclamat încântată că îi place.
Fetița nu știa ce era acel miros. Știa doar că era o zi minunată, că își iubea mama și că mama tocmai spusese că mirosul acela era minunat. Așa că i-a plăcut și ei. Câțiva ani mai târziu, pe un teren de joacă, a simțit din nou acel miros și și-a exprimat entuziasmul. Ceilalți copii au privit-o îngroziți. Era miros de sconcs. Cum putea să-i placă așa ceva? Atunci a aflat Rachel Herz că preferința ei olfactivă nu era tocmai una pe care să o anunțe în public. Dar nici reacția celorlalți copii nu a făcut-o să deteste mirosul.
Când simțim un parfum, moleculele lui pătrund în nas și sunt detectate de celule specializate, care trimit semnale către creier
Povestea, relatată de cercetătoare într-un interviu pentru MoMA Magazine, spune ceva fascinant despre felul în care ajungem să iubim sau să respingem o aromă: nu ne naștem cu toate aceste preferințe gata stabilite. Le învățăm, în parte, din experiențele noastre și din reacțiile oamenilor din jur. Herz spune că mediul cultural influențează felul în care interpretăm mirosurile, dar experiențele personale pot cântări mai mult. Mai ales primele întâlniri cu o aromă, când aceasta începe să capete o semnificație emoțională. Pentru ceilalți copii, sconcsul era ceva dezgustător. Pentru ea, mirosea a vară, a drum cu mașina și a bucuria de a fi lângă mama ei.
Aici povestea cercetătoarei se întâlnește, într-un mod neașteptat, cu cea a prietenei mele. Un miros considerat respingător de aproape toată lumea poate deveni unul iubit. Tot așa, un parfum căutat săptămâni întregi, cumpărat cu o avere și purtat ani la rând poate ajunge, la un moment dat, de nesuportat.
Dar Herz mai spune ceva care mi-a atras atenția. Noi avem obiceiul să tratăm mirosul ca pe o rudă mai puțin importantă a văzului și auzului. Ne bazăm pe ochi ca să recunoaștem oamenii, pe urechi ca să le recunoaștem vocile și ne amintim de nas mai ales când cineva se parfumează prea mult în metrou.
Numai că nasul are o relație privilegiată cu memoria și emoțiile noastre. Când simțim un parfum, moleculele lui pătrund în nas și sunt detectate de celule specializate, care trimit semnale către creier. Iar informația olfactivă ajunge, prin conexiuni foarte directe, în zone implicate în emoții și în formarea amintirilor. Printre ele se numără amigdala și hipocampul, două structuri cerebrale importante pentru felul în care trăim și păstrăm experiențele.
Asta nu înseamnă că mirosul ocolește rațiunea sau că nasul ia decizii în locul nostru. Dar ajută să înțelegem de ce o aromă poate face ceva ce o fotografie nu reușește întotdeauna: să ne readucă nu doar imaginea unei întâmplări, ci și ceva din emoția cu care am trăit-o.
Mi se pare extraordinar că un lucru atât de banal precum deschiderea unei sticle de parfum poate pune în mișcare un mecanism atât de intim. Tu crezi că verifici dacă îți mai place un miros. Iar memoria are, uneori, cu totul alte planuri.
Odată cu mirosul, poate reveni și ceva din ceea ce simțeai atunci, precum neliniștea cu care așteptai un mesaj
Mai există o observație savuroasă în interviul ei: mirosul contribuie enorm și la ceea ce numim, în mod obișnuit, gust. Fără miros, o prăjitură cu ciocolată și-ar pierde o mare parte din complexitatea aromei; am percepe în principal dulceața. Nasul participă la experiențe pentru care obișnuim să-i dăm tot meritul limbii.
Când parfumul îți amintește că nu-ți place cine ai fost
Poți povesti o despărțire la o cafea, cu umor, cu detașare, eventual cu satisfacția că ai ieșit la timp dintr-o relație care nu-ți făcea bine. Și apoi intri într-un lift, cineva poartă parfumul din perioada aceea și, pentru câteva secunde, detașarea ta pare să fi rămas la parter. Nu pentru că ți-ai amintit brusc de fostul iubit. Ci pentru că, odată cu mirosul, poate reveni și ceva din ceea ce simțeai atunci. Neliniștea cu care așteptai un mesaj. Entuziasmul disproporționat când îl primeai. Sau senzația aceea neplăcută că buna ta dispoziție depindea de cineva care nici măcar nu știa cât îl aștepți. Sau efortul călcat în picioare ca totul să iasă bine.
Există cercetări care susțin această distincție. În 2002, psihologii Rachel Herz și Jonathan Schooler au publicat în The American Journal of Psychology un studiu în care au comparat felul în care oamenii își reamintesc experiențe personale atunci când sunt expuși la mirosuri sau la indicii vizuale. Amintirile trezite de mirosuri au fost însoțite de emoții mai puternice și de senzația mai intensă că participanții se întorceau în momentul respectiv.
Cu alte cuvinte, poți să știi foarte bine că o poveste s-a terminat. Asta nu împiedică un parfum să-ți amintească, pentru câteva clipe, cum era să fii încă în mijlocul ei.
Și mai interesant este că mirosurile pot readuce amintiri la care nu ne-am mai gândit de mult. Cercetările lui Maria Larsson și Johan Willander, publicate în 2009, arată că amintirile autobiografice declanșate de mirosuri tind să fi fost rememorate mai rar anterior decât cele provocate de alte indicii senzoriale. Asta explică de ce prietena mea nu se mai gândea la Andrei, dar parfumul îi readucea atât de repede în minte femeia care îl aștepta.
„Un parfum care ne amintește de o perioadă dificilă poate ajunge, în alte împrejurări, să fie asociat și cu emoții plăcute”
Există însă ceva ce studiile despre intensitatea amintirilor nu explică singure: de ce prietena mea nu devenea tristă când simțea parfumul, ci furioasă? De ce reacția ei nu era „ce frumos a fost”, nici măcar „ce rău îmi pare”, ci „cum am putut să stau atâta cu ochii pe telefon”? „Nu toate amintirile legate de o relație sunt despre iubire sau despre pierdere”, îmi explică psiholoaga Andreea Dumitru. „Unele sunt despre noi, despre felul în care ne-am comportat atunci. Iar dacă astăzi privim acea versiune a noastră cu regret sau cu iritare, mirosul asociat perioadei poate reactiva tocmai aceste emoții”, explică psiholoaga. „Furia poate apărea atunci când interpretăm retrospectiv propriul comportament ca pe ceva ce nu am mai accepta astăzi”, continuă explicația psiholoaga. „Nu este obligatoriu ca această reacție să indice sentimente nerezolvate față de fostul partener. Poate avea legătură cu evaluarea propriei experiențe și cu felul în care ne raportăm acum la noi înșine”.
Dacă într-o zi îți place din nou?
Pentru Rachel Herz, mirosul de sconcs a rămas legat de o zi fericită din copilărie. Pentru prietena mea, parfumul pe care îl iubise ani întregi ajunsese să însemne așteptare, nesiguranță și o versiune a ei pe care nu mai vrea să o întâlnească. Doar că nici sconcsul nu începuse să miroasă mai frumos decât înainte, și nici parfumul nu devenise mai urât. Se schimbase ceea ce fiecare dintre ele trezea în omul care îl simțea.
Întrebarea care mă macină acum este alta: odată ce un miros a devenit neplăcut, rămâne așa pentru totdeauna? Psiholoaga Andreea Dumitru spune că nu neapărat. „Asocierile pe care le formăm între un miros și o experiență nu sunt fixe. Ele se pot modifica atunci când apar experiențe noi. Un parfum care ne amintește astăzi de o perioadă dificilă poate ajunge, în alte împrejurări, să fie asociat și cu emoții plăcute. Asta nu înseamnă că amintirea inițială dispare, ci că nu mai este neapărat singura care se activează când simțim parfumul”. Există însă o diferență între posibilitatea de a construi o asociere nouă și dorința de a o face.
„Dacă evităm complet un miros, nu avem ocazia să trăim experiențe noi în prezența lui. Dar asta nu înseamnă că trebuie să ne forțăm să purtăm un parfum care ne provoacă disconfort. Reacțiile diferă de la persoană la persoană, iar schimbarea unei asocieri emoționale nu poate fi garantată”, explică psiholoaga.
Cuvântul pe care nu-l poți scoate dintr-un parfum
M-am uitat la sticla pe care mi-o dăruise prietena mea și m-am întrebat ce ar fi trebuit să dispară din ea ca să și-o dorească înapoi. O notă florală? Ceva lemnos? Poate ingredientul acela pe care nici nu știa să-l numească, dar care, odată ajuns pe pielea ei, o trimitea direct în serile în care aștepta mesajele lui Andrei.
I-am pus întrebarea lui Gabriel: poți scoate dintr-un parfum tocmai nota care a ajuns să-ți provoace o amintire neplăcută? „Dintr-un parfum gata făcut nu poți scoate o singură notă. E ca o frază: dacă scoți un cuvânt, nu mai e aceeași frază”, îmi explică. Mi-a plăcut comparația. Poate și pentru că, atunci când scrii, știi cât de mult poate schimba un singur cuvânt. Uneori îl înlocuiești și fraza respiră, în sfârșit. Alteori descoperi că tocmai cuvântul pe care voiai să-l elimini ținea totul laolaltă. Îl scoți și pierzi nu doar ceea ce te deranja, ci și ceva din frumusețea întregului.
Cu parfumurile, lucrurile sunt și mai complicate. Nu poți deschide sticla și pescui dinăuntru ingredientul care a devenit indezirabil. Dar poți începe de la zero. Gabriel îmi spune că în laborator pot compune un parfum complet nou. Unul care să păstreze spiritul și căldura celui vechi, fără nota care o ducea înapoi într-un loc în care nu mai vrea să ajungă. „Cel mai important e să-l întrebăm ce vrea să simtă de acum încolo și să construim spre asta”.
Mi-am dat seama că, până atunci, toate întrebările mele despre parfumul prietenei mele fuseseră despre trecut. De ce nu-l mai suportă? Ce îi amintește? Ce simțea atunci? Gabriel era primul care muta discuția în viitor. Nu o întreba ce ar vrea să uite. O întreba ce ar vrea să simtă.
Psihologia ne spune că amintirile asociate unui miros pot căpăta, în timp, o altă încărcătură emoțională. Parfumierul nu promite să schimbe amintirile. El poate crea un parfum nou, care să nu mai fie legat de aceeași poveste. Gabriel vorbește despre parfumuri ca despre niște locuri în care intrăm fără să ne mișcăm din locul în care suntem – India, Capul Verde, Parisul anilor ’50, o pădure din Bușteni. Dar doi oameni pot intra, prin același miros, în locuri complet diferite, spune el. „Cineva care a crescut într-o casă cu miros de lemn ars va lega mirosul acela de liniște. Altcuiva, același miros îi poate aduce o seară pe care ar vrea s-o uite. Un parfum nu spune ce să simți, ci deschide un loc în care fiecare își aduce propria poveste”.
Fotografii: Alamy / Profimedia
