Roberto Pătrășcoiu a ajuns în lumea ONG-urilor în 2016, odată cu pasul curajos care l-a adus direct în rolul de CEO al Habitat for Humanity România. Dar povestea lui în acest sector nu e doar despre funcții și ani trecuți în CV. E o poveste despre prăbușire și reconstrucție. Despre cum uneori, ca să te regăsești, trebuie mai întâi să te pierzi complet.
După ani de succes financiar ca antreprenor în consultanță pe fonduri europene – o lume unde totul e presiune, deadline, epuizare – Roberto Pătrășcoiu a atins zidul. Burnout, un diagnostic medical îngrijorător, și o depresie adâncă ce l-a lăsat fără somn și fără direcție. Dar, cumva, într-un avion, în mijlocul negurii, a scris un bilețel: „Data viitoare când îl voi deschide, voi fi la lumină.” Și l-a închis.
Două luni mai târziu, îl redeschidea – din nou, CEO, dar într-un loc care avea să-i redea sensul: Habitat for Humanity. Acolo unde casele se construiesc din cărămizi și speranță, și unde fiecare voluntar, fiecare familie ajutată, e parte dintr-o schimbare mai mare decât suma tuturor eforturilor.
Interviul care urmează nu este doar despre un lider ONG. Este despre un om care a învățat să-și urmeze adevărul interior, să lase în urmă măștile perfecțiunii și să construiască – pe șantiere, dar și în suflet – cu tot ce are mai autentic.
Roberto Pătrășcoiu este despre reziliență, sens, și acel moment fragil când viața îți spune: „Ai voie să începi din nou.”
Roberto Pătrășcoiu, aș vrea să-mi spui de când, de câți ani, de cât timp ești în mediul ONG?
Sunt cu plusuri, cu pauze, cumva, pentru că am schimbat vreo patru cariere până acum. Sunt în Habitat din 2016, în Habitat for Humanity. De nouă ani.
Înainte de Habitat, am avut o perioadă de antreprenoriat. Respectiv, am avut o afacere în domeniul consultanței pe fonduri europene și project management. Practic, rolul meu era să, ceea ce se numește în jargon, să scriu proiecte.
Respectiv, să aplic finanțări europene, principal din fonduri structurale, pentru sectorul de business. Mici făbricuțe, uzine, depozite, achiziții de echipamente tehnologice, dar și servicii, construirea de hoteluri, pensiuni, you name it. Cam orice însemna producții și servicii pentru întreprinderi mici și mijlocii, finanțări între 200.000 și 1.500.000 de euro.
Asta am făcut înainte de Habitat. A fost o perioadă intensă, a fost o perioadă bună, din punct de vedere financiar. Am fost unul dintre primii consultanți din România pe fonduri structurale. Și afacerea mergea bine.
Roberto Pătrășcoiu: „Ai voie să începi din nou”
Ce înseamnă că mergea bine?
Înseamnă că făceam îndeajuns de mulți bani, să trăiesc bine. Făceam îndeajuns de mulți bani, să am și angajați pe care să îi plătesc.
Și mă bucura ceea ce făceam până la un anumit punct, când nu m-am mai bucurat absolut deloc, pentru că e un ecosistem foarte complex, care te uzează foarte mult. Te arde. Ajungi în burnout.
Dacă vrei să-l faci cum trebuie, consultanța asta pe fonduri europene te arde rău de tot. Și asta s-a întâmplat și cu mine. Am ajuns într-un burnout.
Mă rog, au fost mai multe la un loc. Am primit și un diagnostic al unei boli, care la momentul respectiv se arăta super înfiorătoare cu privire la viitorul meu. Și asta m-a făcut să iau decizia să renunț total și complet la business-ul pe care îl plătisem cu o muncă foarte mare, pe durata a mulți ani de zile.
Am renunțat într-o oră la business. Chiar am renunțat complet, total. Aveam și angajați.
Aveam proiecte pe rol. Totul mergea bine și am renunțat la tot.
Ai renunțat? Adică l-ai vândut?
Nu l-am vândut pentru că nu se putea vinde.
Mai ales când ieși pe proiectele fonduri europene care durează unele 4-5 ani. Vorbesc de momentul în care vine clientul la tine în birou și își spune ideea, până scrii proiectul, până se aprobă, până începi implementarea, până termini implementarea. E un ciclu de 4-5 ani.
Ca atare, aveam proiecte în diferite stadii ale acestui ciclu. Și unii erau la început de drum. Am putut să renunț pentru că încă nu semnasem contract.
Alții erau pe la mijloc, alții erau pe la sfârșit și trebuia să încasăm fonduri și facturi. Dar modul în care am renunțat a fost așa: am delegat, practic am subcontractat, dacă vrei, toate proiectele către angajați de-ai mei, în care aveam foarte mare încredere.
Și eu am reținut un procent din încasări și mai departe n-am vrut să mai am de-a face cu acele proiecte absolut deloc. Și a funcționat bine. Mi-aduc aminte că am încă am mai încasat facturi 4-5 ani după ce renunțasem.
Întrebarea mea este: astăzi mai există această companie?
Nu mai există compania. Am și dezmembrat-o într-un fel.
Am înțeles, eram curioasă, mă gândeam că a ajuns cine știe ce gigant.
Nu, nu, nu.
Ok. Păi și ai renunțat, am înțeles. Și ai stat acasă o perioadă? Că după o chestie de-asta sau un burnout, îți vine să nu mai auzi în veci, până începe să te roadă burta de foame.
Da. Dar am stat. Am avut o depresie cumplită. Rea de tot.
Din aia de manual, la care și psihologii… psihologul pe care l-am avut a fost extrem de îngrijorat. Și mi-a spus că sunt în stadiu îngrijorător, în sensul de ideații suicidale și, în fine. A fost o perioadă care m-a apăsat foarte puternic și în care nu m-am mai regăsit absolut deloc și pur și simplu eram aproape în partea cealaltă.
Adică deasupra mea nu mai vedeam decât un întuneric cumplit. Nu mai vedeam cum pot să mai ies din acel întuneric care avea sute de kilometri. Adică nu eram la modul că pot să mai văd vreo luminiță – era doar o negură și nu mai vedeam vreo cale de ieșire din asta.
Dar, cumva, după vreo 5 luni în care am trăit în această negură, cu multe provocări și efecte secundare, cea mai mare dintre ele fiind faptul că sufeream de insomnie severă. Adică 2-3 ore de somn pe noapte, timp de 4-5 luni la rând. Debilitantă, la un moment dat.
Creierul nu mai funcționează și îți încurcă planurile. Nu mai știi care e planul real, care e planul imaginar în momentul în care ești privat de somn într-un asemenea hal. Dar am avut un moment în care m-am trezit, cumva, și mi-am dat seama că n-am unde să merg decât într-o singură direcție.
Și cu ultimele puteri, am scris pe o foaie ce îmi doresc. Eram într-un avion. Și am cerut o foaie de hârtie pentru că mi-a venit acest gând și am scris acolo, cu pixul: „data viitoare” – exact asta am spus – „data viitoare când voi deschide acest bilețel, îl voi ține închis, dar data viitoare când voi deschide acest bilețel, voi fi la lumină.”
Și l-am pus undeva. Practic, de acolo am început să mă reabilitez.
Și bilețelul l-am deschis după prima zi în care am fost angajat ca CEO la Habitat for Humanity România, care s-a întâmplat la două luni după ce am scris bilețelul.
Adică tu ai venit direct pe poziția de CEO?
Da. Asta voiam să clarific.
Stai că mi s-a făcut pielea de găină. Bun. Ai scris un bilețel. L-ai scris când erai în mijlocul acestei depresii. Dar ai putea spune acum, după atâta timp, sau poate ai putut spune de atunci, ce anume te-a mișcat, ce anume te-a scos, ce anume te-a făcut să te ridici, să vezi lumina? Sau cine? Să fie psihologul, să fie tratamentul, să fie, I don’t know, avionul?
A fost un mix de factori, cu siguranță. Am avut oameni care m-au sprijinit în jurul meu, dar și ei, la un moment dat… atunci când ai pe cineva lângă tine care nu mai vede nimic, devine foarte greu să lucrezi cu acel cineva. Respectiv eu.
Am avut parte de un psiholog bun. Am avut parte de un tratament specializat.
Și, într-un final, cred că pur și simplu a fost o decizie a mea. Pentru că mi-am dat seama că nu e cazul să rămân acolo. Și îmi imaginam ziua în care o să pot să vorbesc despre această perioadă, ghidându-i și pe alții, pentru că, din păcate, sănătatea mentală e o problemă foarte larg răspândită.
Ghidându-i și pe alții să iasă de acolo. Am vrut lucrul ăsta. Am vrut să ies de acolo ca să pot să îi sprijin pe alții care sunt acolo.
Roberto Pătrășcoiu: „Consultanța asta pe fonduri europene te arde rău de tot. Și asta s-a întâmplat și cu mine. Am ajuns într-un burnout”
Foarte tare și foarte mișto. Este, da, o problemă foarte larg răspândită și, în continuare, destul de nevorbită. Ce vreau să te întreb: câți ani aveai? Adică îmi pari foarte tânăr și…
Da. Am avut 32 de ani. Am 40 acum.
La 32 de ani mi s-a întâmplat acest pachet, să zic așa. N-au fost doar lucruri punctuale, ci mai multe care s-au combinat. Și atunci am renunțat și la business, înainte de împlinirea vârstei de 32 de ani.
A fost o vârstă fatidică. Este, da. Cumva cercetările științifice vorbesc acum de criza vârstei de 32-33 de ani.
Nu doar de cea de 40. Se pare că există o criză de identitate în jurul acelei vârste. Mai știu oameni care o trăiesc din plin în jurul 32-33.
În cazul meu, a fost și o privire retrospectivă. Pentru că, știi cum e, doar când te uiți înapoi începi să vezi toate piesele de puzzle împreună. Ele erau acolo, dar nu le vezi împreună decât retrospectiv.
Și mi-am dat seama că urma să vină ceva. De foarte multe ori aveam senzația că un capitol din viața mea trebuie să se încheie. Simțeam așa, că trebuie să se încheie ceva. Dar nu înțelegeam de ce. Și s-a întâmplat.
Și tot retrospectiv, cred că a fost o binecuvântare tot ce s-a întâmplat, pentru că m-am regăsit eu pe mine. Pe adevăratul eu.
Și cred că această criză a mea a venit pentru că mă ascundeam foarte mult în spatele a ceea ce nu era autentic.
În sensul că am fost toată viața un om extrem de corect. Corect. Și lucrul ăsta e foarte bun. Sunt și acum.
Dar eram corect în ideea de a respecta totul, de a fi pe placul tuturor, de a fi elevul de nota 10. Am fost olimpic, școlar național, primul pe țară la geografie.
Am terminat liceul, șef de promoție, media 9.90 și nici nu mai știu exact cât. Am luat doar două note de 9 în tot liceul. Adică, la nivelul acela, totul trebuia să-mi iasă perfect.
Citește și: De la un drum peste deal, la un drum spre viitor: Povestea transformării lui Robert sau cum se construiește o generație extraordinară din oameni care spun #EOkSaFacemNoi
Ca să-i mulțumești pe ceilalți?
Aveam eu toată treaba asta. Nu-mi dau seama de ce e acolo. Și acum îmi place să fac lucruri de bine. Asta este o realitate. Dar, în același timp, îmi inhibam tot ceea ce voiam. Dacă voiam să fac ceva, îmi spuneam imediat: „dar poate că nu”.
Dacă mă duceam într-o vacanță și vedeam pe alții în ocean că fac kitesurfing sau surfing sau un sport sau sar de pe stânci în apă – deși eu, acum, sunt practicant de sporturi extreme – îmi spuneam: „da’ nu, dar de ce să faci tu asta?”. Sau dacă era vorba să plec într-o aventură sau să fac ceva care mi-ar fi bucurat sufletul, imediat îmi inhibam toate pornirile, fără să-mi dau seama de ce.
Și toate lucrurile astea… să revin la poveste: mi se pare că mă ascundeam de adevărata mea identitate, pe care mi-am dezvăluit-o abia după această criză. Și cred că a fost o binecuvântare, pentru că acum sunt eu însumi.
Cu toate ale mele, m-am apucat de sporturi extreme, fac surfing, mă regăsesc în ocean. Sunt un om care își asumă riscuri – și în Habitat for Humanity, în business-ul acesta pe care îl conduc… Spun business, chiar dacă e un ONG, pentru că trebuie coordonat ca un business. Mi-am asumat, de-a lungul anilor, destul de multe riscuri. Și toate au dat. Nu poți să inovezi decât dacă ești dispus să riști.
Am devenit tată. Între timp eram căsătorit, dar am devenit și tată după această criză. S-au întâmplat numai lucruri bune.
