Căutare

Share this article

Ioana Ginghină a devenit actriţă dintr-o pasiune care a urmărit-o şi pe care a simţit-o de când se ştie. A venit de la Sibiu la Bucureşti decisă să-şi găsească un loc pe scenă şi l-a găsit rapid. A gustat apoi din plăcerea jocului pe scenă, dar şi pe platourile de film şi televiziune. N-a uitat însă nicio clipă de iubirea ei mare pentru copii. Aşa că apariţia MiniArtShow, un proiect dedicat celor mici, a fost înainte de business, o pasiune, modalitatea prin care ea se încărca de la copii.

Deşi este mereu cu zâmbetul pe buze, Ioana Ginghină nu a avut mereu o viaţă uşoară. A cunoscut pierderile, dezamăgirile, iubirile pierdute. A ştiut mereu însă că este rolul ei să treacă peste ele şi să înveţe. Crede că orice i se întâmplă este o lecţie şi că după orice nor de furtună apare şi soarele. Tocmai de aceea nu a intrat în panică atunci când pandemia de coronavirus i-a blocat toate proiectele. A stat, a analizat şi s-a reorganizat. A mutat tot ce a putut, inclusiv cursurile de teatru în online şi a refuzat să se lase pradă gândurilor negre. Aşa că interviul cu ea a avut ca ambient o mulţime de râsete, ale ei şi ale mele, pentru că n-ai cum să rezişti bunei dispoziţii şi optimismului incurabil.

Ioana Ginghină şi fiica ei, Ruxi

Ioana, când şi cum a început pasiunea pentru actorie?

De mică. Eu n-am vrut să mă fac altceva în viaţa asta şi ăsta a fost şi atuul pe care l-am avut în faţa părinţilor mei. Eu vin dintr-o familie simplă: tata – profesor de educaţie fizică, mama – secretară la notariat, nu vin dintr-o familie care să mă fi putut susţine financiar, iar atunci când tu vii şi spui că vrei să te faci actriţă… Îţi dai seama că toţi vor să te faci medic, avocat, mama care lucrează de o viaţă la notariat voia să mă vadă notar. Dar pentru că ştiau că de mică le-am spus că eu asta vreau să fac, când a venit vremea să dau la facultate au fost lângă mine, mama a venit cu mine la Bucureşti, am dat examenul, mi-am găsit gazdă, a fost supportive. Dar cred că asta a contat foarte mult, că am prieteni care, la fel, şi-au dorit să facă actorie şi nici nu s-a pus problema, au zis părinţii nu şi nu a rămas.

Au bătut cu pumnul în masă şi s-a rezolvat.

Da, da. Adică puţini părinţi erau deschişi, pe vremea noastră, spre aşa ceva. Era încă destul de aproape de Revoluţie, eu am dat la facultate în `96, ca să avem un reper şi nu prea era deschidere către astfel de lucruri.

Dar ce însemna actoria pentru tine?

Eu, fiind la Sibiu, mă duceam foarte mult la teatru. În liceu am făcut parte din trupa de teatru a lui Constantin Chiriac. Pe vremea aia nu exista, acum există şi Facultate de Teatru la Sibiu. A fost înfiinţată chiar de domnul Constantin Chiriac. Când a început Festivalul mare de la Sibiu eu am prezentat ediţia I pentru că era un hei-rup al lui Chiriac pe vremea aia, o nebunie de-a lui care uite ce frumos s-a transformat acum şi ce amploare are.

Noi, toţi, care eram în trupa asta de amatori, luam trupele de la aeroport sau de la gară, îi aduceam, îi cazam, ne ocupam de ei, era un fel de voluntariat care nouă ne plăcea foarte mult. Când se termina festivalul plângeam efectiv, că nu se întâmplau lucruri în Sibiu şi ştiam că după asta începe plictiseala.

Ţi-a zis cineva că ai talent, ai simţit tu?

Nu, nu mi-a zis nimeni că am talent, dar eu, de mică, am avut un talent anume: convingeam foarte uşor copiii. Şi crede-mă că îi convingeam să facem nişte prostii pentru care tot cartierul îşi lua bătaie, la propriu.

Ce fel de prostii? Trebuie să-mi povesteşti.

Eu fac parte din generaţia cu cheia de gât şi aveam foarte mult timp. De la 12 şi-un pic, când ajungeam acasă de la şcoală şi până pe la 4, când începeau să apară părinţii de la serviciu, noi eram singuri şi făceam o mulţime de prostii. Cel mai nasol, când tot cartierul ne-am luat bătaie în seara aia, a fost când le-am propus tuturor, când i-am convins să ia toate bijuteriile din casă, tot, tot ce au şi să facem comori, să le îngropăm în pământ. Până au descoperit părinţii că nu mai au bijuteriile în casă s-a făcut noapte şi m-am trezit la uşă cu foarte mulţi părinţi şi copii, supăraţi, terminaţi, care ziceau să mergem, să căutăm bijuteriile.

Voi nu puseserăţi şi semne, nu?

Nu, că noi le făcuserăm pentru ca oamenii să descopere în timp comori. Noi am făcut-o pentru alţii, nu pentru noi, pentru ca oamenii să le descopere în viitor.

Şi presupun că era vorba de aur, că pe vremea aia aurul era la modă.

Aur, ceasuri, tot ce ni s-a părut nouă interesant şi valoros. Tot ce aveau părinţii noştri pe acolo.

Ce-au zis ai tăi când au aflat?

Ce să mai zică? Mi-am luat o bătaie atunci şi nu numai eu. Mă mai întâlnesc cu prietenii de atunci, la Sibiu, şi tot timpul ne amintim de asta. Oricum era atunci o perioadă în care era gândirea asta, cu bătaia ruptă din rai, dar atunci pot să zic că am meritat-o.

Asta a fost una, dar am făcut o mulţime. Aveam prietene care erau mai mici decât mine şi le făceam hârtie pentru grădiniţă, ca să le dea drumul mai devreme, să nu mai doarmă acolo ca să vină să se joace cu mine. Eu intrasem în clasa I, ele, nu şi voiam să am timp să mă joc. Târziu au descoperit părinţii ce se întâmpla.

Dar nu-şi dădeau seama oamenii ăia că e scris de copil?

Să ştii că asta vorbesc şi eu acum cu prietenele mele, cum de nu-şi dădeau seama că biletele erau scrise de un copil. Uite că nu şi-au dat seama sau, nu ştiu, s-or fi gândit că sunt analfabeţi părinţii.

Sună ca şi cum ai fi avut o copilărie foarte frumoasă.

Chiar am avut. Şi acum, când mă duc la Sibiu, tot timpul râd cu prietenele mele pentru că aveam o mulţime de idei şi făceam tot felul de lucruri. Noi aveam voie să ne jucăm în faţa blocului şi atât, astfel încât părintele să aibă contact vizual atunci când scoate capul pe geam. Îţi dai seama că te plictiseai! Şi, dacă era weekend, de exemplu, le spuneam să-şi facă nişte sandvişuri fără să le vadă părinţii şi să plecăm de acasă, să ne mai întoarcem seara. Şi bănănăiam pe străzi prin tot Sibiul, ne duceam la Dumbrava, la grădina zoologică. Dar pentru părinţi era foarte nasol, gândeşte-te că nu mai ştiau de noi cu orele. N-aveai telefon, n-aveai nimic. Pur şi simplu plecam, că ştiam că dacă îi ceream voie mamei, oricum era nu.

Acum o înţeleg pe mama că nu mă lăsa să plec de dimineaţa până seara prin Sibiu, nici eu nu aş lăsa-o pe Ruxi acum. Dar indiferent de pedepse, că luam din astea care te dureau: nu te mai lăsau o zi, două, afară, dar indiferent de ele tot le făceam şi îi convingeam pe prietenii mei să facă la fel. Mai făceam şi piese de teatru, ăsta era unul din jocurile preferate. Făceam ca un fel de festival – făceam găşti şi fiecare îşi prezenta piesa. Aveam vecini care se supărau şi întrebau dacă am miere pe mine, că prea fac copiii ce-mi doresc eu. Se supărau că îi aduceam la mine la scară pe toţi şi era mereu gălăgie în faţa blocului.

Cum a fost când ai dat admiterea că ştiu că era greu să iei examenele?

Eu am făcut o facultate particulară. Am dat la stat şi nu am intrat, iar pe vremea aia era o modă să dai de multe ori până intri. Inclusiv fostul meu soţ, a dat de 5 ori. Erau atunci 24, 26 pe loc şi doar 8 locuri, era cumplit de greu să intri. Eu nu am vrut să aştept. Am preferat să mai muncesc pe lângă, ca să pot sta în facultate, dar să fac facultatea pentru că era important să îmi dea nişte linii, dar eu cred că experienţa este cea care te învaţă şi e foarte importantă pasiunea. Şi am stat cu ai mei atunci şi am povestit pentru că era un efort financiar mare pentru ei, le-am spus că o să fac şi eu orice ca să ajut, că nu are rost să stau şi să pierd nişte ani din viaţă ca să ajung tot în acelaşi punct. Atunci am dat examenul la o facultate particulară – şi acolo era concurenţă, dar nu chiar atât de mare şi acolo am intrat. În anul 2 de facultate deja colaboram cu Teatrul Ion Creangă, unde sunt şi acum angajată cu carte de muncă.

Eu asta simt, că pentru mine ăsta a fost destinul, să devin actriţă şi să lucrez cu copiii şi pentru copii. Tot în anul 2 de facultate am început să fac terapie prin teatru în spitale.

Povesteşte-mi puţin despre experienţa asta. Cum era?

Procesul era aşa: tu te îmbrăcai într-un fel de clown, dar erau mai mult nişte haine de stradă mai colorate, nişte accesorii şi nasul de clown care te băga într-un fel de convenţie, eram în echipe de 2 şi intram în saloanele copiilor. Nu vorbeam sau vorbeam foarte puţin, totul era pe non-verbal şi ne legam acolo de tot soiul de chestii. Nu aveam ceva pregătit, făceam în funcţie de ce găseam acolo pentru că mergeam şi la Arşi, şi la Oncologie, la Colentina, mergeam peste tot şi nu ştiam ce vom găsi. Dacă ne duceam la Arşi nu aveam voie să-i facem să râdă foarte tare, ca să nu le provocăm dureri. Dacă unuia dintre ei i se făcea tratament şi plângea, ştiam că acolo nu am ce să fac, cu durerea fizică nu te poţi lupta şi atunci ne concentram asupra celorlalţi, ca să le dăm o stare mai bună. Mi-a plăcut foarte mult proiectul şi mi-ar plăcea să îl reiau acum, cu echipa mea de la MiniArtShow, pentru că oamenii din zona asta trebuie antrenaţi. La noi venea cineva din Polonia – acolo asta este o meserie, terapeut prin teatru – şi ne antrena.

Cum reuşeai tu să-i faci să râdă când vedeai atâta suferinţă?

După ce am născut, n-am mai putut să fac asta, era prea mult pentru mine. Mă impresionau atât de mult cazurile şi mai ales mamele care stăteau lângă copii. Mă impresionau şi înainte, dar le puteam face faţă mult mai uşor. Mai ales că mamele simţeau nevoia să vorbească cu noi, unele voiau să ne dea şi bani, dar aveau nevoie să povestească ce s-a întâmplat, unele se simţeau vinovate pentru că multe dintre cazuri erau accidente casnice şi ele simţeau nevoia să explice de ce nu au fost de faţă. Tu nu erai acolo ca să judeci pe nimeni, tu voiai doar să le faci viaţa un pic mai frumoasă copiilor, dar stăteai şi le ascultai şi pe ele pentru că aveau nevoie să fie auzite. După ce am născut însă nu mai puteam, mă durea tot şi am renunţat la proiect.

Ai spus că ţi-a fost cumva destinat să lucrezi cu şi pentru copii. Ţi-au plăcut mereu?

Da, de mică. Eu am o soră cu 11 ani mai mică. De mică mi-am dorit un frate sau o surioară şi puneam zahăr în geam, să vină barza. Tone de zahăr am pus la viaţa mea şi pe vremea aia era cu raţie. Şi de câte ori năştea mama vreunei prietene de-ale mele eu aveam grijă, mă ştia tot cartierul că eu ieşeam să-l plimb cu căruciorul, că altceva oricum nu puteam să fac. Abia mă aşteptau mămicile în faţa blocului.

Ioana Ginghină şi sora ei, Elena

Şi totuşi tu te-a oprit la un singur copil.

Aşa a fost să fie, nu că m-am oprit. Eu mi-am mai dorit un copil, dar n-a mai fost să fie. Ideea e că mie mi-au plăcut dintotdeauna şi soră-mea abia după 11 ani a venit. Diferenţa dintre noi e mare, nu pot să zic că m-am mai bucurat atât de mult de joacă, dar am avut atât de multă grijă de ea. Mama şi acum îmi spune că eu am fost a doua mamă: o scoteam afară, vorbeam cu bunicii despre cât a mâncat, cât a luat în greutate. Eu, când am născut-o pe Ruxi, am crezut că nu mai ţin minte nimic, dar ţineam minte aproape tot.

Erai deja antrenată.

Da. Culmea, trecuseră atâţia ani, dar imediat s-au activat toate lucrurile pe care le ştiam şi am fost foarte sigură pe mine când am avut-o pe Ruxi.

Acum cum e relaţia cu sora ta?

E foarte bună, mai ales că de 4 ani are şi ea o fetiţă şi acum suntem la fel. Eu i-am fost mai întâi ca o mamă, apoi am fost un fel de soră-mamă, mama aia mai de gaşcă, îi cumpăram tot ce nu îi lua mama şi abia când a început ea serviciul am început să ne echilibrăm.

Spune-mi cum a fost când ai urcat prima oară pe scenă, la Ion Creangă.

Mă tot gândeam care ar fi prima amintire frumoasă, când am fost prima dată pe scenă şi nu o am, dar mi-am dat seama şi de ce. Eu fusesem deja de foarte multe ori pe scenă, la Sibiu, eram o mică-vedetă pe acolo pentru că prezentam festivalul, făcusem deja mai multe piese de teatru şi acolo, fiind comunitatea mică, venea lumea la piesele noastre şi se ştia de noi. Era Radio Contact pe vremea aia, mă mai duceam şi acolo şi atunci pentru mine nu a fost ceva memorabil.

Eu am vrut cumva să îi răsplătesc pe ai mei pentru că noi nu am avut prea multe, iar părinţii mei au fost destul de înţelegători. Şi tocmai de asta eu am fost o adolescentă foarte responsabilă. Poate d-aia nici nu mă sperie aşa de tare gândul că vine adolescenţa la Ruxandra pentru că eu mi-am văzut de ale mele. Atâta timp cât m-au lăsat să fac teatru – că eu plecam cu teatrul foarte mult în liceu, cu spectacole, prin ţară – şi ei nu mi-au zis niciodată că nu pot să mă duc. Erau alte vremuri, acum nu pare mare lucru, dar eu ştiu mulţi părinţi care nu i-au lăsat pe copiii lor să plece nicăieri, să lase teatrul şi să pună mâna să înveţe. De asta eu am vrut să îi răsplătesc pe ai mei, de asta am intrat la cel mai bun liceu din Sibiu care era pe mate-fizică. Eu am făcut mate-fizică, dar mai mult pentru mama. Îmi plăcea, eram bună la toate materiile de real, dar era mai mult pentru mama că ştiam că ăsta era oful ei, să mă vadă că învăţ. Plus că ai mei nu au fost niciodată în vacanţe, totul a fost pentru noi. Eu şi acum le sunt foarte recunoscătoare pentru că ştiu că ei pentru asta au trăit, pentru noi două. Nu s-au distrat, nu au strâns bani, nu şi-au făcut cine ştie ce case şi mi se pare că dacă ei au făcut sacrificiul ăsta – chiar dacă nu l-am cerut nici eu, nici soră-mea – atunci merită să fac şi eu tot ce pot ca să le fac bătrâneţile fericite.

Ioana Ginghină cu părinţii şi sora

Şi ce faci?

Eu cred că de-asta pe noi nu ne vede nimeni trişti, nici pe mine, nici pe mama, pe tata sau pe soră-mea. Noi râdem tot timpul, e o chestie de familie. Ai mei trăiesc tot la Sibiu, tata îmi spunea acum că e supărat că s-a închis bazinul, că el se ducea la piscină.

E foarte activ.

Da. El a făcut acum, în mai, 77 de ani şi face zilnic sport, merge cu bicicleta sau la piscină.

El se consideră un român fericit, dintotdeauna s-a considerat aşa şi i-a plăcut să facă mult sport. Iar ăsta a fost un avantaj pentru mine şi pentru sora mea pentru că ne lua tot timpul cu el. Vara mergeam mereu la tenis, iarna, la schi. Viaţa era simplă: mergeai la şcoală, veneai acasă, îţi încălzeai mâncarea, apoi ieşeai şi te jucai afară, mergeam să facem sport. Lucrurile erau frumoase prin simplitatea lor.

Ţi-e dor de simplitatea asta?

Mi-e foarte dor, sincer. Şi nu mi-e dor de simplitate pentru că eu pot să mi-o ofer, dar mi-e dor de oamenii pe care să îi am în jurul meu şi să-şi dorească simplitatea asta. Mie-mi place să stau la cratiţă.

Vai, cum sună asta din partea unei femei care arată ca tine şi care pare ca o zână, aşa, din afară.

Dar îmi place să fiu şi zână.

Îmi place să mă aranjez chiar dacă stau în casă, fac sport, îmi place să am grijă de mine, dar îmi place foarte mult viaţa simplă. Eu mă adaptez foarte repede oriunde, dar tot acasă îmi place cel mai mult. Pe mine mă doare sufletul când văd apropiaţi de-ai mei acum, în perioada asta de când cu coronavirusul, care tânjesc după restaurant. Sigur, mi-ar plăcea şi mie să mai vină cineva, să mai facem un grătar, să mai povestim. Dar pe mine nu mă sperie faptul că stau acasă sau că poate nu voi mai avea concediu anul acesta. Stau bine şi la mine în curte.

Oare de-asta te-ai mutat şi la ţară, pentru că îţi place să stai acasă?

Nu, a fost o conjunctură. Eu făceam atunci naveta din Militari ca să merg la Buftea. Pe atunci stăteam într-un apartament de 2 camere şi voiam să ne mutăm, că eram deja gravidă cu Ruxi. Tot ce era atunci la modă, Pipera, Otopeni, Corbeanca, era foarte scump pentru noi. Dar făcând naveta de la Lujerului la Buftea, noi ştiam toate satele de pe drum, iar zona asta nu era căutată pe atunci, aşa că terenul era mult mai ieftin.

Noi am vrut foarte mult să nu facem credit, să facem totul cu banii jos pentru că în meseria asta de actor azi ai proiect, mâine nu mai ai. Aşa că am luat terenul şi când mai strângeam nişte bani, mai făceam şi ceva la construcţie. Mi-am dorit foarte mult să stau la casă mai ales pentru Ruxandra. Chiar râdeam cu fostul meu soţ, cu Alexandru, că arunc copilul în curte şi sunt cu ochii pe el, nu mai trebuie nici măcar să mă îmbrac.

Vorbeşti acum cu mare lejeritate despre fostul tău soţ.

Da, să ştii că suntem în relaţii foarte bune şi am avut o căsnicie frumoasă, n-am de ce să nu vorbesc lejer despre el.

Ioana Ginghină, Ruxi şi Alexandru Papadopol

Şi noi am avut perioada grea. Eu m-am şi speriat de mine. Până la divorţ eu am crezut că sunt o persoană foarte bună. Nu m-am certat cu nimeni în viaţa mea până în acel moment, când am descoperit nişte feţe ale mele pe care nu le ştiam. Poate că trebuia să se întâmple şi asta tocmai ca să mai descopăr nişte lucruri la mine, dar după ce s-au consumat lucrurile am început să mă liniştesc.

Bine, eu am şi mai bine de 6 ani de când lucrez foarte mult la mine. Fac un an jumate de când merg la psiholog, dar am 6 ani de când fac tot felul de cursuri de dezvoltare personală, pe parte spirituală fac theta healing, merg la tot soiul de workshop-uri şi de life coach. Şi toate astea m-au ajutat foarte mult pentru că eu am un gând după care mă ghidez: viaţa e compusă din mai multe piese şi dacă nu-ţi merge bine într-o parte nu înseamnă că toate merg prost. Încerc să mă canalizez pe ce e bun şi de acolo să mă hrănesc, de acolo să îmi încarc bateriile.

Aşa am făcut şi când a fost cu divorţul. A fost nebunia aia de vreo 2-3 luni, iar eu atunci m-am sprijinit foarte mult de Ruxi, dar nu în sensul să mă ajute ea în vreun fel, ci faptul că aveam foarte multă treabă cu ea: du-o la şcoală, ia-o de la şcoală, du-o la opţionale, fă teme cu ea. M-am axat foarte mult şi pe partea de business, pe toate lucrurile care mergeau şi nu le-am lăsat pe cele care nu mergeau în momentul acela să mă invadeze mai mult decât era cazul. Uşor, uşor lucrurile se vindecă. Trebuie să recunoaştem că timpul vindecă tot.

E un aspect pe care noi, oamenii, tindem să-l uităm.

Da, exact. Uite, mie mi se pare că, dacă eu am lucrat foarte mult pe partea asta, există această informaţie şi poate fi accesată de oricine. Şi ajung să mă mir când văd oamenii gândind atât de negativ, dar îmi dau seama că este foarte greu să te transformi.

Uite, eu din cauza asta am rămas şi fără mulţi prieteni, pentru că eu refuz să bârfesc. Şi ajunsesem să stau cu ei la masă şi să nu mai pot purta o conversaţie cu ei pentru că îmi dădeam seama că nu mă interesa nici aia, nici aia. Dar e mai bine. Mai puţini şi mai buni.

Uite, când mergeam la festivaluri sau în locuri în care nu cunoşteam pe nimeni, cum era când mergeam la TIFF, mă simţeam atât de bine acolo.

La propriu îmi venea să plâng când plecam. Nu ne cunoşteam, nu aveam cercuri comune şi atunci vorbeam despre teatru, despre film, festival, vreme, viaţă, despre ce vrei tu, dar nu bârfeam pe nimeni. Pe atunci nu înţelegeam, mă întreba şi Alexandru de ce sunt supărată, dar aveam aşa o tristeţe în mine. Am înţeles la un moment dat că eu tânjeam după socializarea aia de calitate, despre discuţiile cu teme care îmi plac, despre meseria mea.

Eu de-aia nu mă plictisesc niciodată unde mă duc, mai ales dacă nu cunosc pe nimeni. Noi, oamenii, avem atâtea lucruri interesante de povestit, mai ales dacă nu suntem în acelaşi domeniu şi mulţi stau să bârfească pe unul şi pe altul în loc să vorbească despre lucrurile cu adevărat frumoase.

Şi dacă tot am vorbit despre muncă, povesteşte-mi puţin despre proiectele tale. Cum ai pornit Mini Art Show?

La început făceam nişte spectacole mici pentru copii de 0-3 ani. În momentul ăla nu erau proiecte pentru copii atât de mici în România. Eu vedeam pe internet ce se întâmplă afară şi acolo erau programe inclusiv pentru copii de 3 luni, iar eu nici la locurile de joacă nu puteam să intru cu Ruxi, că nu avea 3 ani. Eu aflasem că în primii 3 ani copiii acumulează cel mai uşor informaţii, dar eu nu aveam unde să o duc. Şi atunci am început să fac nişte programe, apoi am făcut şcoala de actorie, iar apoi, având o echipă foarte faină, am început să fac şi evenimente pentru copii. Am spectacole, musicaluri, spectacole interactive, animatori, unele sunt producţii proprii, altele sunt aduse din altă parte.

Ruxi îţi moşteneşte talentul pentru actorie?

Da, din păcate. (n.r.: râde)

Cum din păcate?

Azi eşti, mâine nu mai eşti. Azi ai, mâine nu mai ai proiecte. Nu ai o siguranţă. Trebuie ori să fii atât de dedicat meseriei încât să spui că nu te interesează partea financiară, ori să înţelegi că dacă îţi doreşti tot felul de lucruri materiale, s-ar putea să nu le ai dacă faci meseria asta. Eu asta încerc să îi explic: ori o faci din tot sufletul şi atunci nu mai contează, ori îţi asumi că s-ar putea să nu ai parte de tot ce-ţi doreşti.

Sigur, ea zice că vrea la Hollywood. Nu zic că nu se poate, totul e posibil, dar e de muncă. Iar noi, legat de Hollywood, avem dezavantajul că ne naştem în România, avem bariera limbii.

Lipsa agenţilor.

Da, şi asta. Sunt puţin actori de la noi care au ajuns acolo şi nu se pune problema că au făcut carieră la Hollywood. Au făcut nişte filme. E destul de greu să ajungi la aşa ceva şi ea trebuie să realizeze ce este adevărat şi ce este fals, ce se poate face şi ce e mai greu de obţinut.

Că tot ai adus vorba, cum eşti tu ca mamă?

Eu sunt făcută să fiu mamă pentru că îmi plac copiii, dar nu-s făcută să fiu mamă pentru că mi-e foarte greu să impun reguli şi să le ţin. Sunt ceva… Dacă a ajuns să-mi spună Ruxi: “Hai, că n-ai fost în stare să te ţii nici de asta!” N-am răbdare nici la teme, mai ales că mie nu mi-a plăcut şcoala.

Deşi ai învăţat foarte bine.

Am învăţat, că trebuia. Dar, ţi-am spus, eu mi-am dorit mereu să fiu actriţă şi şcoala nu mă învăţa nimic în sensul ăsta. Nu spun că nu m-a învăţat nimic, eu am un respect extraordinar pentru profesori. Să lucrezi cu copiii este foarte greu şi chiar sunt supărată pe oamenii care îi jignesc mereu. Nu spun că nu există şi profesori slabi, dar nu sunt toţi la fel. Totuşi eu nu puteam face ce fac acum, şi mă refer strict la MiniArtShow, dacă nu învăţam în şcoală. Regulile de atunci m-au ajutat să fiu antreprenorul de azi. Altfel nu cred că aveam mintea aşa de bine organizată. Dar nu mi-a plăcut rigoarea, nu mi-au plăcut cum erau organizate lecţiile.

Cred că de-aia mi-e şi aşa de greu să-i impun lui Ruxi reguli, pentru că mie nu mi-au plăcut când eram copil.

Şi cum vă descurcaţi?

Ruxi e un pic mai cu picioarele pe pământ decât mine, iar acum chiar îmi spune să mă mai potolesc. Până acum vreo 2 ani eram mama cea mai tare din parcare, acum începe să se maturizeze şi să vadă lucrurile un pic altfel, să fie mai serioasă şi am rămas eu mai copilăroasă. Am noroc că mă apreciază colegele ei şi atunci mă mai ridică în ochii ei.

Ioana Ginghină şi Ruxi

Când mai mergem pe undeva eu încep să-i spun să facem şi aia, şi ailaltă. Cred că nu e uşor mereu să ai lângă tine un om pozitiv şi vesel, mai ales când tu nu eşti în starea respectivă. Alţi copii mă văd, de obicei, când şi ei sunt în stare. Ruxi mă vede tot timpul şi nu are nici ea chef mereu, iar eu rămân aia optimistă şi obositoare. Din punctul ăsta de vedere sunt o mamă bună, dar mi-ar fi plăcut să pot să mă ţin de reguli. Eu, dacă îi zic că nu are voie o săptămână cu telefonul, când a venit ea să-şi ceară scuze s-a terminat. Cam asta ar fi ce-mi reproşez eu.

Pe de altă parte am un lucru de care sunt mândră pentru că îl pot face şi pe care nu l-am văzut la mulţi părinţi. Eu, până după clasa a II-a, am lăsat-o să facă tot ce a vrut ea, am dus-o la toate opţionalele pe care şi le-a dorit. După asta, între a II-a şi a III-a, i-am spus că trebuie să aleagă doar 2 pe săptămână şi să se ţină de ele. Îi place, nu-i place, trebuie să termine ce a început.

Eu, lucrând cu foarte mulţi tineri, am observat că mulţi dintre ei nu mai au puterea de a duce lucrurile până la capăt. Uite, ca actor, nu se rezumă totul la învăţat rolul şi jucat. Tu trebuie să te documentezi despre personaj, să citeşti mai mult despre epoca respectivă, despre autorul respectiv. Munca actorului nu se rezumă la alea 2 ore petrecute pe scenă. Eu, când lucrez la un spectacol nou, mă interesez de tot ce ţine de el, poate şi de pictorii din perioada respectivă, din care e textul respectiv.

Ce mă bucur că ai atins acest subiect pentru că unora li se pare că actorii au, aşa, o viaţă boemă, fără prea multe tangenţe cu viaţa reală.

Din păcate nu mai e demult aşa. Actorul din ziua de azi, ca să aibă un trai decent, trebuie să facă foarte multe colaborări. Munceşte de dimineaţa până seara şi dacă ajunge să-şi facă traiul ăla decent. Iar preocuparea oricum trebuie să fie dincolo de repetiţii, trebuie să fie şi acasă, şi pe stradă, poate şi când dormi. Îţi pot veni idei de oriunde şi de la oricine.

Şi, revenind, am observat că sunt actori care nu pot duce lucrul până la capăt, obosesc foarte repede, nu ştiu unde să caute informaţiile.

O fi vina lor sau a părinţilor?

Uite, eu lucrez cu copiii şi iubesc lucrul ăsta, îi ador, le ador logica pentru că au o logică atât de curată şi de normală. Eu, dacă vreau vreodată un răspuns foarte, foarte bun, eu întreb un copil. Mă rezolvă mult mai bine decât un adult pentru că au o logică foarte clară, nu au tot soiul de filtre de la societate.

Copiii au însă părinţi, iar uneori rămân şocată de ceea ce văd. Am asistat acum câţiva ani la o scenă. O fetiţă a făcut o criză, nici nu mai ştiu motivul, nu e important, iar mama ei stătea şi se uita la ea cum urlă. Nu-i adresa niciun cuvânt, nimic. Fetiţei i-a plesnit ceva la ochi de efort, i se înroşise groaznic ochiul şi n-am rezistat şi am întrebat-o pe mama ei dacă o lasă aşa. Mi-a zis că trăim într-o societate în care trebuie să avem tupeu şi că trebuie să-şi înveţe fata asta. Am rămas şocată de explicaţie.

În ultimii ani însă lucrurile par să se mai regleze. A fost aşa, o modă care zicea să lăsăm copiii să facă ce vor, când vor, cum vor, nu mai contează nimic altceva decât să fie liberi. Dar acum văd că lucrurile s-au mai schimbat. Parentingul e acelaşi, dar era înţeles greşit. Vedeam şi în sălile de spectacol, unde copiii făceau gălăgie, iar părinţii nu făceau nici măcar un minim de efort să le explice. Le spui şi tu că s-a stins lumina pentru că şi trebuie să facem linişte pentru că. Ei stăteau pe telefoane, copilul făcea gălăgie pentru că nu avea stare. Acum nu se mai întâmplă chiar aşa, copiilor li se explică, vin pregătiţi.

N-am cum să închei interviul fără să te întreb cum vezi tu dragostea acum?

Eu sunt într-o relaţie acum şi sunt foarte bine. Într-un fel mereu am crezut că o să fie bine, n-am avut vreun dubiu că n-o să fie pentru că eu cred că am foarte multe de oferit în continuare şi sunt şi deschisă să primesc.

Uite, mama mea are o prietenă care e de vârsta mamei şi i-a murit soţul. Iar mama era şocată că femeia asta se îndrăgostise. Nu că-şi găsise pe cineva, ci că era îndrăgostită, că se ducea la salon, se îngrijea, ţinea cură de slăbire şi arăta mai bine ca niciodată, îi ducea dorul. Şi şocul era că la 60 şi ceva de ani mai poţi să te îndrăgosteşti ca la 20. Iar când s-a întâmplat la mine chestia, la asta m-am gândit, la prietena mamei şi mi-am zis că o să fie bine, nu-mi fac probleme.

Nici relaţia asta, nu ştiu cum o să fie. Poate o să fie pe viaţă, poate o să fie pentru 10-15 ani, nici nu contează. Vreau să fiu fericită, vreau să trăiesc prezentul şi vedem ce o să iasă. Nu sunt disperată să-mi fac planuri. Nu spun că nu m-aş mai căsători, dar nu îmi fac o problemă din asta. Da, eu cred în hârtia aia. Nu că te ţine hârtia împreună, că nu te ţine, dar cred că faci mai multe împreună, pui umărul mai bine la treabă atunci când ai hârtia. E ca un contract, aşa mi se pare mie.

Share this article
Ți-a placut povestea? Ajută-ne și promoveaz-o pe social media
read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO