Căutare

Share this article

Zilele următoare începe Festivalul Internațional de Film Transilvania, iar Moon Hotel Kabul este unul dintre filmele ce intră în competiție anul acesta. Adrian Titieni joacă rolul șefului unei redacții de știri care apreciază mai mult o știre ce face vâlvă decât adevărul.

Recunosc că-mi doream de multă vreme să-l cunosc, încă de când am văzut „Poziția copilului”, „Ana,mon amour”, asta ca să nu mai vorbesc de „Bacalaureat”. Am avut emoții imaginându-mi că va ieși un interviu pe fugă și fără sensibilitate. Pentru a doua oară în viață, am întâlnit un mare actor care a acordat interviului importanța cuvenită, a povestit cu sinceritate lucruri și întâmplări din viața sa, iar la final mi-a mulțumit. Cum să nu te simți bine?

Ce rol aveți în Moon Hotel Kabul?

Sunt șeful redacției de știri…

Șeful lui Florin Piersic Jr.

Șeful colegului Piersic Jr. Sunt omul care ține mai mult la o știre bună decât la adevăr, lucru care, din păcate, se întâmplă din ce în ce mai des, respectiv dimensiunea deontologică e subjugată nevoii de a împăca pe toată lumea sau de a ține afacerea într-un trend ascendent. Asta fac în Hotel Kabul.

Foto: Raduly Laszlo

Cum ați descrie dumneavoastră filmul?

O încercare reușită de a pune în ecuație adevărul de facto vs adevărurile care ne plac, sau care ar trebui să fie auzite. Funcționăm enorm de mult în zona prejudecății, a etichetărilor, a generalizărilor, viețile noastre se descriu la nivel formal, iar adevărul de multe ori doare. Adevărul e adevăr, nu ai cum să-l ocolești și poate că ne-am însănătoși din toate punctele de vedere dacă am accepta adevărul ca atare și nu am fi atât de reactivi la norme și politically correctness.

Mai știți numărul filmelor în care ați jucat?

Cu toată rușinea și modestia pot spune că am trecut de 80.

În adolescență vă imaginați că veți ajunge aici?

Nu. Viața mi-a oferit mai mult decât mă așteptam și am rămas și eu surprins.

Când erați mic ce spuneați că vreți să vă faceți?

Când eram mic voiam să mă fac de toate: silvicultor, agronom, aviator, actor.

Ați vrut și actor?

Am vrut, dar eram foarte mic. Apoi am mai pierdut din entuziasmul acesta legat de povestea cu actoria și mama fiind contabil, după școală, mă duceam la mama la serviciu și mi se părea că era foarte frumos acolo: avea niște planninguri mari pe care le desfăcea, opera cu cifre, era o atmosferă plăcută, doamnele făceau ness cu multă spumă din care îmi dădeau și mie să gust. Atunci am zis că e foarte frumoasă viața de economist și am visat să fac științe economice, să mă duc la turism, să călătoresc; la vremea respectivă era cam unica posibilitate reală să poți să ieși din țară.

Foto: Raduly Laszlo

Tata ce era?

Tata era inginer agronom.

Mai aveați frați?

Nu.

Și cum de ați renunțat la ASE?

M-am pregătit până în ultima clipă pentru științe economice cu unchiul meu de la Cluj care îmi deschisese ochii minții în legătura cu matematica și la care făceam naveta săptămânal. În același timp mai era o doamnă profesoară de tehnologia materialelor de construcții care m-a văzut recitând la serbarea de aniversare a liceului și mi-a spus: „Tu trebuie să faci teatru!”. Și mi-a repetat de atâtea ori până ce am zis: „Dacă cineva are atât de multă încredere în mine – pentru că insista cu obstinație asupra chestiunii”, înseamnă că știe ceva”. Așa că, în clasa a 12-a, cu dosarul pregătit pentru Științe economice, l-am dezamăgit pe unchiul meu și am întors traseul.

Ați intrat din prima la Teatru?

Da.

Vă amintiți ziua examenului?

O, da! A fost în Sala Atelier a Teatrului Național pentru că Facultatea fusese înainte la Izvor și după 1977, clădirea fiind cu risc seismic, domnul Radu Beligan a găzduit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică în Teatrul Național, așa că ultimul examen l-am dat acolo. În comisie era domnul Grigore Gonța care lua clasă în anul respectiv, Olga Tudorache, Dem Rădulescu, Amza Pelea, Cotescu, Petre Gheorghiu, Sanda Manu – nu știu dacă nu mi-a scăpat cineva – și cu alte cuvinte, în fața acestei comisii piciorul drept a început să funcționeze de unul singur, nu avea nici un fel de legătură cu sistemul meu nervos, pur și simplu tremura; am început să spun poezia, iar Olga Tudorache a râs la un moment dat, nu am aflat nici până azi dacă a făcut-o că era amuzant sau doar ca să mă detensioneze, cert este că m-am relaxat și nu mai voiam să plec. Glumesc, dar aș mai fi spus încă 10 poezii. Am traversat atât de multe emoții încât am zis că „dacă se întâmplă să intru bine, dacă nu, prin povestea asta nu mai trec niciodată” pentru că era oameni coborâți de pe marile ecrane într-o sală și nu știam cum să mă comport. Mi se părea ceva absolut fantastic.

Dar primul rol vi-l amintiți?

Da, a fost Harap Alb la Teatrul Național; Domnul Grigore Gonța M-a distribuit încă din timpul stagiului militar pentru că am făcut armata aici la infanterie. A venit într-o zi la unitate, comandantul mi-a spus că mă caută cineva de la Teatrul Național și când am auzit că vrea să mă distribuie, mi s-a părut că sunt la camera ascunsă. Cert este că m-a distribuit, apoi am avut plăcuta surpriza să mă trezesc cu el și cu domnul Marin Moraru la „drum subțire” unde eram la munci agricole în timpul stagiului militar, lucru pentru care am căpătat atât de multă greutate în rândul colegilor mei din armată…vă dați seama! Am dat un fel de probă, am citit cu domnul Moraru, am primit ok-ul și apoi am început niște repetiții. Asta se întâmpla în 1983, iar în 1984, după ce am terminat armata, am avut premiera primului meu spectacol de teatru, în calitatea mea de neprofesionist, respectiv student la teatru.

Foto: Raduly Laszlo

Care este cea mai pregnantă amintire din copilărie, amintirea aceea ce s-a povestit de zeci de ori în familie?

Întâmplarea face că am atât de multe încât nu știu pe care să o aleg. Dar una foarte amuzantă pe care am descris-o „cea mai frumoasă zi din viața mea”, sună așa: fusesem la mare cu un an înainte și tata îmi cumpărase labe de înot. Eram în clasa a doua sau a treia. În același an s-a deschis ștrandul în Bistrița; într-o sâmbătă veneam de la școală și mă gândeam „cum ar fi dacă m-aș duce la ștrand”. Era o utopie să le ceri părinților în clasa a doua să te lase singur la ștrand. Cu toate acestea m-am dus acasă, purtând un monolog interior: „o să mă duc și o să le cer și dacă o să refuze, o să-i șantajez”. I-am zis mamei: „vreau să mă lași la ștrand”. Mama: „Singur?”. Eu: „Singur”. Puteam să spun că merg cu un coleg, dar am ales calea sincerității. Mama a zis că vorbește cu taică-meu și culmea a fost că m-au lăsat să merg la ștrand. Premisele unei zile fericite s-au instalat din momentul în care am primit acordul. Mi-am luat labele, am primit 5 lei din care am plătit intrarea și mi-au mai rămas bani și de un suc, am înotat cu labele și am învățat singur să înot și toate acestea mă făceau să mă simt de parcă plutea. Seara, cu pielea zbârcită de stat în apă, m-am întors acasă unde mă aștepta un șnițel cu cartofi prăjiți și budincă de zahăr ars. După ce am luat ultima linguriță, am decretat: „Mamă, tată, vă iubesc foarte mult, aceasta a fost cea mai fericită zi din viața mea!”. S-au prăpădit de râs și au reluat amintirea aceasta în foarte multe discuții. Dacă stau și mă gândesc, chiar așa a fost pentru că tot ceea ce proiectase mintea mea a căpătat ecou în decizia părinților mei.

Citește și O viață pe scenă cu Alexandru Repan: „În clasa a treia, am jucat travestit rolul doamnei din „Vizită” de Caragiale; Mi-a făcut mama o rochie și un turban și am jucat-o pe „madam Protopopescu”.

Ați învățat din asta?

Da, am învățat enorm.

Foto: Raduly Laszlo

Și ați aplicat și cu copiii dumneavoastră?

Da. În general îi tratez cu „da”, dar ajungem și în situațiile în care mi se pare că lucrurile nu se pot întâmpla, negociem…

Apropos de budinca de zahăr ars, care e mirosul ce vă aduce aminte de Bistrița?

Mirosul de diluant. În drum spre școală treceam pe lângă o fabrică de mobilă și în fiecare zi simțeam acel miros de diluant, dar, într-un fel, eu eram fericit și atunci când dădeau cu Petrosin pe parchetul de la școală și târziu am aflat că mama când era însărcinată inspira acel miros. Mie îmi place și acum mirosul acela.

Care a fost cel mai emoționant rol al dumneavoastră?

”Bacalaureat” al domnului Cristian Mungiu unde am lucrat impecabil și pot spune că a fost ca o lecție de viață la 51 de ani.

Erați cumva și în preajma bacalaureatului copiilor dumneavoastră?

Da, da. Dar aș fi nedrept să spun că a fost rolul de cea mai mare întindere pe care l-am avut vreodată în film, cel mai solicitant și provocator, dar a fost o lecție de viață și o lecție profesională deoarece lucrul cu domnul Mungiu a fost o colaborare extraordinară pe care o doresc oricărui actor. În același timp am avut întâlniri fericite cu Adrian Sitaru pe întinderi mai mici, dar foarte importante și semnificative; rolul din „Colivia” mi-a plăcut enorm și mai sunt câteva proiecte…

Foto: Raduly Laszlo

În viață jucăm o mulțime de roluri; care a fost cel mai dificil, dar și cel mai emoționant rol al dumneavoastră?

Eram mic și mă uitam la televizor și mi se părea că toată povestea aceea a cinematografiei și producțiilor de televiziune era viciată de un fals pe care nu-l acceptam. Acum, fără nici o legătură cu Ardealul, trebuie să spun că ardelenii o zic pe-a dreaptă, se duc mai repede la esență, la sursă, nu merg atât de pe-a ocolitelea. Și atunci am avut foarte clar în minte că povestea e departe de mine și că povestea nu e decât un ambalaj cu care eu pot să-mi vând acceptabil ideile, gândurile, valorile, obiectivele. Am intrat într-o perioadă la pubertate și adolescență în care m-am dus mai drept către lucruri și am avut de suferit. Pur și simplu am luat-o mai pe de-a dreptul dintr-o dată. Și asta mi-am propus să fac cu viața și cu profesia mea. S-ar putea ca în multe ecuații să nu fi fost inclus tocmai pentru că toată povestea cu artisticul mie mi s-a părut că e în altă parte, nu în cât de frumos rostogolești cuvintele și cum dai ochii peste cap. Asta cred că nu are nici o legătură cu ceea ce poate fi numită arta actorului; actorul trebuie să traducă convenția într-o realitate psihologică, inefabilul să-l facă real/concret, pe cele nevăzute să le facă văzute și palpabile.

Am încercat asta și în rolurile vieții mele. Cel mai complicat și cel mai emoționant e acesta de tată. Mi-am promis toată viața mea că dacă o să fiu tată o să încerc să mă pun în situația copiilor mei pentru că la rândul meu am avut de suferit deoarece părinții mei nu au făcut asta și nu au avut știința de a se pune în situația mea, părinți minunați de altfel care nu s-au gândit însă la acest aspect. Eu m-am gândit, dar nu am reușit.

Să te pui în situația copiilor de azi, ai nevoie de o capacitate extraordinară. Și chiar dacă reușești să te pui în situația lor, tot ți se pare absurdă opțiunea sau decizia și nu știi cât să-i iubești și să nu fii invaziv sau intruziv, nu știi cât exemplul vieții tale e contaminat, câtă autoritate ai, etc, etc.

Cel mai emoționant rol e că am încercat să mă implic și în același timp să fiu fără franjuri. Nu-mi dau seama ce am reușit pentru că oricine pe lumea asta învață doar ceea ce-și dorește să învețe; poate să fie lângă tine vocea universului, înțelepciunea înțelepciunilor, dacă nu ai dorință să înveți, nu ai ureche să auzi, e irelevant.

În rest vreau să cred că m-am implicat și în profesie, și în dimensiunea administrativă a profesiei… De multe ori nici să te iei prea în serios nu e bine, iar acum cred că nu e bine deloc; viața e dată să fie trăită, trebuie să găsești, indiferent cât ar fi de stresantă situația, acel umor care este apanajul inteligenței și care te pune în condiția de a relativiza lucrurile și de a te detașa puțin.

Foto: Raduly Laszlo

Citește și Scenariul filmului unei vieți de regizor: Cu Radu Muntean despre copilărie, familie, implicare socială și cinematografie

Ce fac copiii dumneavoastră acum?

Fiica mea e studentă la Medicină în anul II, fiul meu e student la Scenaristică în anul I…

Vă clacă pe urme?

Nu. A terminat un film acum cu Ruxandra Ghițescu unde a avut rolul principal, dar el studiază Scenaristica. A jucat în vreo opt filme, roluri de mai mare sau mai mică întindere, dar vrea să facă Scenaristică. Îl sprijin, îl încurajez.

Ce lecții de viață v-ați dori să le lăsați moștenire copiilor dumneavoastră?

Fără lecții. Știți de ce? Viața nu uită pe nimeni și oricum am încerca noi să etichetăm, bunele intenții sunt sprijinite, celelalte creează reactivitate din partea oamenilor, a situațiilor de viață. Vreau să înțeleagă faptul că totul e relație pe lumea aceasta și o relație trebuie tratată cu respect; că e vorba de relația cu paharul din care îți bei cafeaua sau sucul, relația cu colegul, prietenul, omul de serviciu, profesorul tău, iubita, etc, etc. Iar respectul acesta se poate transforma în dragoste/iubire sau în ceva care valorizează termenul celălalt al ecuației și o dată cu asta, și pe tine. Dacă există acest respect care nu e într-o ecuație de schimb obligatoriu, nu are cum să nu vină viața cu ceva bun pentru tine și peste tine.

Altfel e condiționare: să faci asta sau cealaltă. Sunt oameni tineri și eu încerc să le creez autonomie din prisma relației parentale, să îi sprijin cât pot, să fie alături de deciziile lor, însă viața vine cu lecțiile ei, iar dacă se mai suprapun și lecțiile părinților… Sunt oameni care funcționează atunci când sunt neliberi și dacă le oferi libertate totală, își pierd busola. Așa că nu aș vrea să fiu o condiționare în plus pentru ei. Sunt maturi și sper să se maturizeze în plus prin proprie voință, prin încercare și eroare, sunt aici pentru sfaturi dacă au nevoie…

Dar nici studenților dumneavoastră nu le dați sfaturi?

Ba da, dar știți ce se întâmplă? Există o parte a imprevizibilului și o parte a previzibilului. Ecuația reușitei are legătură și cu talentul, însă e o proporție enorm de mică. Toate celelalte: determinarea, implicarea, dedicarea, etc, etc sunt lucruri care se pot învăța și care învățate trebuie practicate. Decât să consumi energie punând accentul pe tine și să spui: „eu sunt foarte talentat și uite că nu-mi iese nimic”, mai bine te gândești că nu ai suficient de multă determinare, etc, etc, ca să nu zic muncă pentru că sună urât.

Dacă ai acul în mâna stângă, îl ții corect și nu-ți tremură mâna, sigur bagi ața în ac.

Așa e și cu actoria?

E o profesie. Așa e și cu actoria. Apropos de profesie, în momentul în care vorbim, oamenii nu caută atât de mult talentați cât caută dedicați, deontologi: oameni care vin la repetiții, care își învață textele, oameni care sunt colegi buni, care nu-și depășesc fișa postului, nu se bagă în seamă inutil, și până la urmă e corect să fie așa. Dacă ești și talentat, atunci 10!.

Cu asta vin eu spete studenții mei, cu rugămintea de a încerca, dincolo de cele profesionale, să dobândească acele competențe transversale care sunt absolut obligatorii.

La un moment dat ați fost implicat și în viața politică. Credeți că v-ați terminat misiunea aceea? Nu era nevoie de dumneavoastră mai degrabă acum?

Nu știu ce să spun pentru că între intenție și realizare omul are enorm de multe lucruri de traversat și inclusiv în sfera vocațională, intenția pe care o ai în suflet și în minte e mai greu de pus în operă. Intenția momentului respectiv, care nu a dispărut și care s-ar putea să se transforme într-o altă necesară actualizare, e povestea cu educația. Sunt preocupat de educație pentru că aceasta e rezolvarea unor necesare lucruri pe care noi astăzi le declarăm vulnerabilități. Educația asta ar trebui să ne aducă pe fiecare dintre noi la cea mai bună variantă a noastră, ori cea mai bună variantă a noastră iese din paradigma competiției: competiție care e atât de mult vehiculată, care e un concept și o valoarea modernismului. După părerea mea, competiția este eroare totală. Educația și-a pierdut o mare componentă, ea a devenit instrucție, îți dă posibilitatea să te specializezi, să ai un job bun, să ai o viață „bună”, dar nu te învață cum să relaționezi cu propria-ți persoană, cum să relaționezi cu celălalt, cu societatea în care trăiești pentru că se presupune că astea ar trebui să vină din altă parte: de acasă, din relațiile informale, etc. Ori educația trebuie să-ți ofere știința de a supraviețui, dacă nu de a trăi. O educație care ar aborda lucrurile în integralitatea lor, ne-ar pune în situația de a vedea că viața este valoare supremă și viața conștientă de sine este obiectivul pentru care ar trebui să milităm, să funcționăm, să existăm și pe care ar trebui să-l suprapunem cu orice fel de acțiune. Noi am scos viața generică din ecuație și am pus viața mea. Doar că această nevoie funciară egocentrică nu face decât să ducă la atomizare, pulverizare, enclavizare și suntem unul împotriva celuilalt sau gruparea noastră împotriva grupării celorlalți, indiferent cum ne-am legitima sau identifica.

Mi-ar plăcea să pot într-un fel sau altul în zona problemei educației și cred că ușor, ușor o să o fac.

Înainte de anul 2000, finlandezii și-au propus să fie puțin mai buni decât suedezii și le-a ieșit cel mai bun sistem de educație din acest moment. Au pornit de la o chestiune care ar speria mentalul colectiv și prejudecățile noastre. Au pus câteva întrebări de genul: „De ce facem educație?”. Vă dați seama cum ar întâmpina părinții, copiii și profesorii din România această întrebare? „Cum de ce? Păi nu știm?!”. Enorm de multe lucruri le facem în virtutea faptului că știm și de fapt, nu știm.

Foto: Raduly Laszlo

Citește și Vlad Ivanov: „Mă interesează nu lungimea partiturii personajului meu ci dacă rămâne în film şi dacă spune ceva. Dacă lucrul acesta mă emoţionează, accept rolul. Personajul poate să aibă şi o singură replică”

Apropos de misiune, care a fost misiunea dumneavoastră la 20 de ani?

În liceu am avut foarte multe dezamăgiri după ce mi-ai schimbat opțiunea din științe politice la teatru: o dată că m-au marginalizat prietenii, m-au considerat absolut neserios; prima petrecere la care nu m-au invitat a fost un pumn în piept.

Doar pentru că dădeați la Teatru?

Da, doar pentru asta. Apoi, situația s-a schimbat la 180 de grade și după ce am intrat la Teatru primeam telefoane de la oameni pe care nu-i văzusem de doi-trei ani și ajunsesem cumva într-o condiție de admirat.

Apoi am descoperit că cel mai bun prieten și coleg scrisese la securitate, cred că citisem și Giovanni Papini – Gog și Viața lui Iisus, și toate acestea m-au dat puțin peste cap.

Apoi a apărut Noica cu Jurnalul de la Păltiniș și nu m-am mai regăsit în povestea aceasta cu mundanismul. Așa că primul lucru pe care l-am făcut în anul I de facultate a fost să-mi iau un bilet de călătorie pentru un circuit la mănăstirile din Moldova, am stat de vorbă cu niște părinți care mi-au spus că misiunea oricărui creștin adevărat poate să fie în lume, că nu trebuie neapărat să te izolezi… Nu am avut curaj, vă dați seama. Ar fi fost o lovitură puternică pentru mine și pentru familie, mai ales la momentul anilor ’80.

Ce vă face fericit?

Știți ce? Vă spun spun ce mă face nefericit și apoi putem deduce prin logica reducerii la absurd. Mă gândesc la ce dar e viața asta extraordinară pentru noi, ce șansă avem că ne-am trezit la conștiență, că avem de multe capacități și lucruri la îndemână și, în același timp suntem tributari unor prejudecăți, comportamente, stereotipuri și nu realizăm în permanență bucuria asta a existenței. Suntem prinși în condiționarea momentului, vrem tot felul de lucruri care nu ne mulțumesc și nu ne satisfac.

Atunci când reușesc să mă desprind de ecuația un imediat – care nu înseamnă acum și aici – care trebuie rezolvat, mă simt foarte bine.

Ce m-ar face fericit ar fi să pun în conjuncție înțelegerea pe care din punct de vedere intelectual uneori o am și faptele.

În ultima vreme fac plimbări cu două scopuri: să slăbesc și să încerc să mă pun într-o relație proprie cu cine sunt.

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO