Căutare

Share this article

Adriana Săftoiu este membru PNL, un politician incisiv, pe care istoria politică a ultimilor 15 ani nu a ținut-o nicidecum în umbră: jurnalist de carieră, purtător de cuvânt și consilier al președintelui Traian Băsescu, este acum o prezență vocală pentru cei care nu au avut niciodată un politician de partea lor: deficienții de auz. Pentru ei a elaborat deja două legi care să le reprezinte interesele.

Dincolo de asta însă, Adriana Săftoiu este mama mândră a lui Filip, un proaspăt student la drept în străinătate, și copilul unei familii cu o puternică amprentă matriarhală. 🙂

Cum ați devenit politician?

Este o întrebare atât de directă încât nici nu știu ce să răspund. Aș zice că m-a dus viața în acea direcție, neînsemnând că m-am lăsat dusă de val, ci doar că a fost o serie de opțiuni care m-au construit în zona asta a politicii.

Dacă mă întorc în timp, pot să spun că singura profesie pentru care m-am pregătit, cel puțin prin prisma facultății, a fost cea de profesor. După aceea am devenit jurnalist, pentru o perioadă de timp, dar nici aceea nu a fost o opțiune impusă, dar nici una pentru care mă pregătisem. S-a întâmplat: terminasem facultatea, stăteam în cămin, în Grozăvești, eram căsătoriți și am decis să rămânem în București, ca să împăcăm și capra și varza, fiindcă eu nu voiam sub nicio formă să mă fi dus la Buzău, cum se spune, să-mi urmez soțul. Nici nu am vrut să impun să ne întoarcem la Timișoara, așa încât am decis să rămânem aici. Dar aveam nevoie de venituri.

Am găsit un afiș la facultate, unde se spunea că Rompress, agenția de presă, angajează absolvenți de Litere. Și mi-am zis că aș putea să încerc și eu, pentru câteva luni de zile, măcar pentru a ne plăti gazda. Am stat în gazdă cinci ani de zile. Așa am ajuns eu la ce se numește acum Agerpress.

Aș zice așadar nu că m-am lăsat dusă de val, ci că viața m-a așezat în niște contexte pe care le-am ales sau nu. În presă am zis că stau trei luni și am rămas cinci ani, în politică nu am zis că stau nici mult, nici puțin. Dar probabil că sunt omul politic cu cele mai multe demisii: în 2004, din funcția de deputat, apoi de la Cotroceni, din nou din funcția de deputat.

Însă ce m-a preocupat în tot acest timp a fost să nu fiu superficială, să nu mă rezum la o cultură de google sau de wikipedia, cu alte cuvinte să dau substanță pregătirii mele profesionale. Sigur că lucrurile pe care le-am făcut se leagă cumva, au o logică și poate că elementul comun pe care îl găsesc acum este dedicarea pentru comunitate, plăcerea de a face lucruri pentru alții.

Preocuparea mea pentru persoanele cu dizabilități, în special pentru deficienții de auz, vine pur și simplu din furia mea că, după 30 de ani, societatea încă nu îi ia în seamă.

Știi care este cea mai frecventă întrebare pe care mi-o adresează mulți când îmi văd această preocupare insistentă: „ai vreun surd în familie?”. Oamenii chiar cred că un politician se ocupă de ceva fiindcă are o problemă personală. Nu spun interes personal, ci problemă personală.

Sigur că este bine să crești salariile și pensiile, însă calitatea vieții, e limpede, nu a crescut. Familia mea trece acum printr-o problemă medicală foarte gravă și am văzut, lucru care mi se pare inadmisibil, într-un spital public, unde sunt internați bolnavi de diabet ori cancer, masa de prânz cu o franzelă și două bucăți de brânză, iar cina cu un pachet de biscuiți. Este o lipsă de respect a demnităţii aici.

Dar cel mai trist mi se pare exodul românilor în străinătate.

Adriana Săftoiu

Ați făcut parte din echipa puterii, a deciziei și poate din acest motiv sună mai amar ce spuneți acum.

Nu ajunge să fii doar într-o echipă, ci contează să fii în zona deciziei.

Am reușit până acum să promovez o lege care obligă televiziunile să subtitreze filmele românești, realizate după 1990. Surzii se uită la un film străin și îl pot înțelege, în vreme ce dintr-un film românesc nu înțeleg nimic. Trebuie subtitrate și documentarele, dar televiziunile au decis că nu au documentare, doar ca să evite subtitrarea. Jenant.

Între timp, am mai promovat în Parlament o lege care reclamă semne de circulație pentru șoferii surzi. Nu intru în detalii, dar este o altă lege care a depins de mine: să o gândesc, să descopăr nevoile acestei comunități. Încerc să promovez limbajul semnelor românești ca limbă oficială a persoanelor surde, cu dizabilități de auz din România, așa cum se întâmplă în peste 48 de țări din lume, dintre care 26 europene. Care va fi efectul? Va fi o schimbare radicală a contextului social, educațional și profesional în favoarea acestor persoane. Au drepturi și trebuie să le respectăm.

Cum a fost proximitatea lui Traian Băsescu?

Am tot răspuns la această întrebare, am scris și o carte.

Nu mai e nimic de spus?

Nu. Atât de mult am fost întrebată despre acest subiect, încât nu știu ce aș mai putea adăuga. E un om așa cum deja s-a devoalat singur, provocator din toate punctele de vedere.

Ce v-a făcut să intrați în echipa lui?

Eram purtător de cuvânt al premierului Radu Vasile, iar Traian Băsescu îmi plăcea fiindcă era foarte ferm, știa ce voia, avea proiecte, le urma, era un om care te punea să lucrezi în forță, să te reinventezi, să gândești.

Și ce s-a schimbat?

Nu știu dacă el nu a mai fost același ori eu m-am schimbat încercând să țin pasul. Dar am vorbit deja destul de mult despre modul în care se schimbă oamenii care capătă putere. Însă ei se schimbă și datorită echipei, oamenilor care îi înconjoară, electoratului.

Cel mai periculos lucru într-o democrație este ca poporul să se îndrăgostească de politicieni. Când ești mai critic cu adversarul decât cu omul pe care tu l-ai votat este foarte grav.

Mi se pare că raportarea la un politician ar trebui să fie ca raportarea la propria familie: tu îți dorești din partea copilului tău să performeze, el să fie cel mai bun. Dacă pe tine te preocupă ca vecinul să fie cel mai bun, înseamnă că ești pe drumul greșit. Or, noi asta facem și aşa sfârșim prin a fi dezamăgiți de politicienii pe care îi votăm.

Ana, mama Adrianei

În echipa cărui politician ați intra acum drept purtător de cuvânt?

A absolut nimănui, nu aș mai face asta pentru nimic în lume. Ajunge. A fost o etapă pe care am consumat-o, nu mai vreau să port vorbele nimănui. Am ajuns în punctul în care să îmi comunic propriile idei. Desigur, sunt situații în care, în aparițiile mele publice, expun și idei ale colegilor de partid, ale formațiunii din care fac parte, dar le pot alege pe cele despre care să vorbesc, iar pe altele să le ignor sau să le critic.

Prietenele mele de demult și apropiate îmi atrag atenția asupra faptului ca despic prea des si prea mult firul în patru și când este vorba de mine, și când este vorba despre ceilalți.

De ce faceți asta?

Cred că ține de felul în care te formezi. Poate dintr-o tendință exagerată spre perfecționism.

De unde vine?

Poate de la bunica maternă, de la mama. Surorile mamei sunt la fel.

Mama vine dintr-o familie cu șapte fete, așa încât trebuie să recunosc că amprenta este foarte puternică. Inclusiv cea fizică. Dacă aș sta acum printre surorile mamei, nu vei putea spune care este mama mea.

Pe bunica mea o cheamă Ana, pe mama la fel, primul meu nume este Ana, iar eu, dacă aș fi avut o fată ar fi purtat același nume. Ce nume crezi că îi va da Filip, băiatul meu, fiicei lui, atunci și dacă va veni pe lume?

Bunica a fost singură la părinți, ceea ce în acea vreme, 1914, era o raritate (poate din acest motiv a avut și atât de mulți copii), și a lăsat acest nume mai departe. S-a întâmplat să fie mama cea care l-a purtat. De altfel, numele mătușilor mele sunt absolut interesante și, cred, pe cale de dispariție: Lucreția, Raveca, Suzana, Aurelia. Nume puternice, frumoase.

Erau niște femei foarte puternice, care au preluat mult din amprenta bunicii mele. Gândește-te un pic: să ai opt copii, dintre care șapte să fie fete, să ai un bărbat plecat pe front, iar tu să rămâi singură cu ei și să îi crești în așa fel încât aproape toți să aibă studii superioare. Poate un singur lucru le-a lipsit în toată vremea asta: să mai râdă din când în când.

Ce studii a avut mama?

Mama a terminat institutul economic și a muncit toată viața în comerț, ceea ce nouă ne-a dat acces la diverse lucruri în acea vreme comunistă.

Îmi amintesc că aveam acces la Pepsi. Mai târziu, mă întrebam cu fratele meu dacă aveam atât de mulți prieteni in adolescență pentru că aveam Pepsi sau pentru că ne jucam fain.

Pentru că avea prietene în comerț, aveam acces la săpunuri mai acătări, deodorante, parca FA se numeau, totul pe sub tejghea.

În acele vremuri era o problemă accesul. Acum pare o problemă adecvarea. Cum l-ați crescut pe Filip?

Copilul meu s-a născut în 2001, deci destul de departe istoric de aceste neajunsuri cu care am trăit noi.

Dar aș zice că, așa cum l-am crescut pe Filip, știu că nu ar spune niciodată unui coleg, fată ori băiat, „ce, mă?!”. Știu cu siguranță asta. El știe că asta înseamnă o lipsă de respect totală, orice ar fi cel din fața lui, chiar cel mai aprig adversar de-ar fi.

A învățat să se autoevalueze corect astfel încât să nu se înșele niciodată. Dacă el îmi spunea că era de nota 10, niciun profesor nu ar fi putut să-mi spună altfel. La fel dacă îmi spunea că a fost de nota 5. L-am susținut să își continue studiile superioare în străinătate, într-un mediu academic mult mai aspru și mai competitiv.

Adriana și Filip Săftoiu

E un copil foarte sensibil la ce se întâmplă în jurul lui. Pe la 15 ani a luat în grijă un om al străzii, pentru care cumpăra iarna câte o geacă, cu care împărțea mâncarea. Așa că, în loc de un pachețel pentru școală, am mai adăugat unul.

Cât l-a ajutat sau încurcat profilul public al dvs?

Nu știu să spun asta. Ce știu este că atunci când îi spune cineva că seamănă cu mine este foarte mândru. Și îți dai seama cât de mândră sunt eu de faptul că el consideră că e un compliment.

Cum a trecut el peste divorț?

Am fost doi oameni extrem de maturi și de responsabili față de el. Chiar ne-a spus la un moment dat, văzând alți părinți care își dispută diverse lucruri în contextul separării, că este mândru de noi că l-am tratat ca pe un om mare și nu am încercat să îl păcălim.

Fostul meu soț are doi copii, după care Filip este înnebunit. Înainte să plece la facultate, a stat cu ei câteva zile, cumva spre a compensa lunile în care va fi departe de ei.

Cum ați gestionat aparițiile în presă, unele ireverențioase, în ochii lui?

Discutam foarte cinstit ce era adevărat și ce nu. Cheia e să nu îi minți, fiindcă la un moment dat ei vor afla. Filip este un băiat cu mult simț al umorului, pe care l-a moștenit și de la tatăl lui, orice s-ar vedea public, Claudiu este un tip cu simțul umorului.

Îmi amintesc un moment când m-au fotografiat paparazzi în timp ce eram în mașină, împreună cu Filip, iar eu mâncam dintr-un iaurt cu cereale. Iar „ziariștii” au spus că mănânc dintr-o înghețată, cu un text ușor răutăcios, dar o imagine foarte umană. Iar Filip a fost cel care mi-a arătat articolul, râzând cu gura până la urechi. La care eu i-am răspuns că mă enervează textul, să nu mi-l mai arate. Or, el, complet detașat, mi-a spus că nu era nimic enervant în toată acea poveste. Am înțeles atunci cât este de important să te detașezi, să nu ai așteptări.

 

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO