Căutare

Share this article

Afacerea Watergate este, fără doar şi poate, cel mai mare scandal politic care a lovit vreodată Statele Unite ale Americii. Se împlinesc 48 de ani de la momentul declanşării lui şi cazul continuă să fie extrem de discutat, mai ales că nu a fost un simplu scandal, ci şi un exemplu de jurnalism ca la carte. Nimic nu ar fi fost posibil dacă 2 tineri jurnalişti de la Washington Post nu ar fi desfăşurat pe cont propriu o anchetă complexă ce l-a obligat, până la urmă, pe Richard Nixon să-şi depună demisia din funcţia de preşedinte al SUA, prima şi ultima de până acum în istoria Americii.

Afacerea Watergate – Cum o spargere ratată scoate la iveală corupţia

În noaptea de 16 spre 17 iunie 1972 paznicul aflat de serviciu la birourile aflate în incinta hotelului Watergate observă o bandă adezivă pe încuietoarea unei uşi de acces. Consideră că una dintre femeile de serviciu a uitat de ea, aşa că o scoate fără să dea importanţă incidentului. La următorul rond găseşte o altă bucată aplicată în acelaşi loc. Atunci îşi dă seama că are de-a face cu nişte hoţi şi cheamă poliţia. Avea dreptate. Poliţiştii au găsit 5 bărbaţi în birourile Partidului Democrat, aflat la acea vreme în opoziţie. Ancheta avea să scoată la iveală că cei 5 nu erau la prima spargere în sediul Democraţilor. Reveniseră pentru a repara câteva dispozitive de ascultare instalate cu 2 săptămâni în urmă, dar şi ca să fotografieze anumite documente secrete. Ar fi rămas, mai mult ca sigur, o simplă spargere dacă în agenda unuia dintre ei nu ar fi fost trecut numele şefului securităţii în Comitetul pentru realegerea Preşedintelui, fost funcţionar al Casei Albe, E. Howard Hunt. Purtătorul de cuvânt de atunci al preşedinţiei a catalogat incidentul ca fiind „o tâlhărie de mâna a treia” şi a spus că nu are niciun rost să dea apă la moară unor speculaţii fără fond.

Şi poate aşa ar fi rămas dacă Bob Woodward şi Carl Bernstein, reporteri la Washington Post, nu ar fi pornit pe cont propriu o anchetă în acest caz. Implicarea lor este cu atât mai lăudabilă cu cât vorbim despre o perioadă în care presa nu obişnuia să pună mare presiune pe autorităţi şi nici să conteste excesiv declaraţiile acestora.

Bob Woodward şi Carl Bernstein, foto: thewashingtonpost,com

Cei 2 jurnalişti au ţinut ocupată prima pagină a Washington Post timp de câteva luni, cu dezvăluiri de documente compromiţătoare pentru administraţia Nixon. Sursa lor, Deep Throat, a rămas necunoscută mai mult de 30 de ani. Abia în 2005 Mark Felt, directorul adjunct al FBI în timpul afacerii Watergate, a mărturisit că el a fost Deep Throat.

Afacerea Watergate – Richard Nixon, un preşedinte dispus să încalce orice regulă pentru a-şi păstra funcţia

Aflat aproape de finalul primului mandat şi, aşa cum avea să se arate ulterior, dispus să facă multe lucruri ca să rămână la Casa Albă, Richard Nixon obişnuia să înregistreze convorbirile pe care le avea cu oameni politici ai vremii sau cu oameni cu funcţii-cheie, numea oamenii pe care se baza în funcţii importante şi îi demitea când aceştia nu îşi îndeplineau misiunile, instiga la furturi de documente şi organiza conspiraţii menite să îi păstreze funcţia şi să îl ferească de anchete.

Una dintre discuţiile înregistrate, între Nixon şi Bob Haldeman, Secretarul General al Casei Albe, a scos la iveală planurile de obstrucţionare a anchetei FBI în acest caz prin implicarea CIA.

La începutul anului 1973 începea procesul celor 5 spărgători de la Watergate. Trei dintre ei au recunoscut faptele, dar au refuzat să dea detalii despre acţiunea în sine şi despre cei la comanda cărora acţionaseră. Judecătorul a anunţat pedepse de câte 30 de ani de închisoare pentru fiecare în cazul în care nu cooperează. James McCord a fost singurul care a fost dispus să vorbească. A fost suficient încât să iasă la iveală informaţii extrem de importante despre modul în care era finanţată campania electorală a lui Nixon, precum şi despre activităţi secrete şi ilegale ale Comitetului pentru Realegerea Preşedintelui. Acesta din urmă îi trimisese, de alfel, să comită spargerile şi îi şi plătise ca să nu mărturisească nimic în timpul procesului.

Mărturia lui McCord a dus şi la deschiderea unei anchete în Senatul Statelor Unite. Angajaţi ai Casei Albe sunt chemaţi pe bandă rulantă la audieri. Nixon începe să concedieze oamenii care îi fuseseră aproape. Bob Haldeman, şef de serviciu la Casa Albă şi John Elrichman, consilier sunt demişi de Nixon, apoi judecaţi şi condamnaţi pentru conspiraţie, obstrucţionarea justiţiei şi sperjur. Urmează concedierea consilierului său, John Dean, după ce acesta a depus mărturie în faţa Senatului. De altfel, Dean avea să devină unul dintre martorii-cheie în anchetă şi să scoată la iveală detalii esenţiale referitoare la banii negri cu care a fost sprijinită campania electorală, ascultarea telefoanelor şi listele întocmite cu adversarii politici ai lui Nixon, implicarea acestuia în scandal, precum şi tentativele de a ascunde dovezile.

Foto: cnn.com

Nixon nu renunţă şi numeşte un nou Procuror General. Elliot Richardson primeşte misiunea de a numi un consilier independent din Departamentul de Justiţie care să se ocupe de afacerea Watergate. Archibald Cox primeşte funcţia la o zi după începerea audierilor televizate. Aceleaşi audieri aveau să scoată la iveală faptul că înregistrările din Biroul Oval nu se făceau în funcţie de cei cu care se întâlnea Nixon, ci porneau automat, ori de câte ori începea o discuţie. Cox cere automat toate înregistrările din Biroul Oval, dar Nixon refuză prevalându-se de imunitatea prezidenţială. Mai mult, îi transmite lui Cox să renunţe urgent la cererea sa. Cox refuză, iar Nixon îi cere lui Richardson, Procurorul General, să-şi dea demisia. Preşedintele SUA continuă să caute pe cineva dispus să îl dea jos din funcţie pe Cox şi îl găseşte în persoana lui Robert Bork.

Nixon nu a făcut altceva decât să amâne inevitabilul. În vara lui 1974 Curtea Supremă decide în unanimitate că preşedintele este obligat să predea anchetatorilor înregistrările din Biroul Oval. Nici acestea nu au fost însă predate integral. 18 minute şi jumătate lipseau din ele, însă informaţiile rămase au fost suficiente pentru a dovedi că Nixon fusese capul tuturor acţiunilor din afacerea Watergate.

Afacerea Watergate – Nixon îşi dă demisia ca să scape de închisoare

Cu toate dovezile făcute publice, nu doar în faţa anchetatorilor, ci şi în faţa publicului, cu ultimii susţinători din Congres părăsindu-l şi cu ameninţarea condamnării la închisoare, pe 8 august 1974 Richard Nixon iese public şi îşi anunţă demisia, prima şi singura de până în acest moment a unui preşedinte american.

Ca urmare a demisiei, Nixon nu a fost niciodată judecat pentru faptele sale pe care a continuat să le conteste pe tot parcursul vieţii. Vicepreşedintele Gerald Ford, care i-a luat locul în Biroul Oval ca urmare a demisiei, l-a graţiat la exact o lună distanţă. În acest fel Nixon nu a mai putut fi anchetat pentru faptele sale în timpul petrecut la Casa Albă.

Bob Woodward, Carl Bernstein şi ziarul Washington Post au primit premiul Pulitzer pentru ancheta efectuată în afacerea Watergate. Anchetele lor au avut ca efect şi faptul că presa din întreg statul a devenit mult mai implicată în anchetarea cazurilor în care erau implicaţi politicieni sau persoane din Administraţie.

Scandalul a dus la promulgarea unor legi ce au schimbat fundamental regulile de finanţare a campaniilor electorale în Statele Unite ale Americii, precum şi la realizarea a 2 reforme pentru responsabilizarea avocaţilor. Codul de Conduită a fost adoptat în 1983, iar ulterior toate facultăţile de Drept au introdus în programă cursuri de deontologie.

read
next
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO