Căutare

Share this article

Alis Anagnostakis, Executive Coach & Trainer (founder) at Mind Learners se ocupă cu schimbarea vieţii altora. A început cu a ei. Cum a făcut? Ce este acela un coach? De ce şi când ai avea nevoie de un coach? Am întrebat-o pe Alis şi ceea ce mi-a plăcut şi frapat în discuţia cu ea, înainte de toate, este ceva ce astăzi nu mai găseşti pe toate drumurile: proprietatea cuvintelor. Ştie ce, cum şi cât spune şi rareori am avut ocazia să simt o densitate de cuvinte pe minutul de interviu ca în discuţia cu Alis.

Azi, spune ea,  nu mai fugim de prădătorul fizic, pentru că el nu mai există. Azi „fugim” de prădătorul social. Şi, de fapt, fugim rămânând pe loc. În noi. Înţepeniţi de frică. Fugim, deşi fizic rămânem prezenţi. Declanşăm mecanismele defensive şi… gata! Blocaj. Ce putem face? Cum ne descurcăm într-o societate alienată, primejdioasă, deviată, complicată? Cum ne găsim echilibrul emoţional? Ce este, de fapt, echilibrul emoţional?

 

De ce intră un coach în viaţa noastră? Cine îl invită pe el să facă asta?

Cei care au nevoie de el…

De ce îl invităm? De ce este nevoie de un coach?

Ştii că treaba asta cu coaching a venit de mult! Socrate a fost primul coach al lumii dacă e să spunem. Şi nu se numea coaching se numea maieutică şi, ce era? Era arta de a-i pune pe oameni pe gânduri, asta era ideea. Ce făcea Socrate? Punea întrebări fără să dea şi răspunsuri. După aceea omul pleca, se gândea şi-şi găsea el răspunsuri valabile pentru viaţa lui.

Şi cum a ajuns în business?

Via sport. A plecat de la ideea că, de la un anumit moment încolo, antrenorul nu mai are ce să-l înveţe pe un sportiv de performanţă. Antrenorul lui Federer. Ce să-l mai înveţe? Probabil că a epuizat, tehnic vorbind, ce putea să-i transfere la nivel de cunoştinţe.

Să-l înveţe că poate să piardă oricând?

Exact. De la un anumit moment încolo, antrenorul lucrează cu mintea omului, cu modul în care el gândeşte. Lucrează cu emoţiile lui, nu cu tehnica. Aşa s-a descoperit (în zona asta sportivă) că, de la un punct încolo, pe un sportiv de performanţă îl împiedică doar propriile lui bariere interioare: temeri, convingeri limitative, unde îşi ţine atenţia în timpul meciului etc. E un interviu cu Simona Halep care mie mi-a plăcut foarte tare, în care ea vorbeşte exact despre asta, spunând că momentul de salt în cariera ei a fost exact acela în care a reuşit să se concentreze pe ea, pe ce trăieşte în timpul meciului, şi nu pe adversar sau ce-o să se întâmple sau ce rezultat va fi. Şi coachingul asta face, de fapt, îl învaţă pe sportiv să-şi controleze mintea. E ca şi cum ai avea două minţi: cea care este prezentă aici şi acum o dată cu corpul, şi mintea aia care este un noian de gânduri care flutură în toate părţile şi în toate dimensiunile temporale (te gândeşti la ce a fost, la ce va fi, la ce s-ar putea întâmpla) şi nu mai eşti prezent şi atent aici. Performanţa ta creşte atunci când eşti cu mintea şi cu corpul în acelaşi timp şi în acelaşi loc. Şi dacă reuşeşti, ca antrenor, să faci să-i tacă vocea interioară şi să-l aduci în prezent cu totul, atunci el dă tot ce are mai bun în acel moment.

Când ai ales să fii coach? Şi cum?

Eu nu mi-am imaginat niciodată că voi fi coach în sensul acesta oficial. Eu eram trainer, îi învăţam pe oameni cum să comunice mai eficient, tot felul de tehnici din astea pe care noi le numim soft skills, care sunt minunate, doar că funcţionează numai dacă omul face şi o schimbare profundă în interiorul lui, că degeaba ştii să delegi ca manager, dacă tu eşti un control freak şi eşti plin de frici. O să rămâi un micromanager tot timpul, chiar dacă ştii 20 de tehnici de a delega!

Cum ai zis?

Da, dacă omul ar fi de exemplu un iceberg, la suprafaţă s-ar vedea comportamentul, dar dedesubt el este ancorat în multe lucruri: emoţii, temeri, valori personale, gânduri, aspiraţii, motivaţii. Dacă eu îl învăţ pe el o tehnică comportamentală în partea vizibilă a icebergului, dar nu schimbă nimic în modul în care simte şi gândeşte în partea care nu se vede, e degeaba.

Schimbându-se dedesubt, sub iceberg, unii pleacă din corporaţii, de exemplu şi se fac…nu ştiu, florişti…

Unii da! Alţii îşi găsesc sensuri profunde în ceea ce fac.

De exemplu?

De exemplu uite, cunosc manageri care au 4-500 de oameni sub ei în companii şi care consideră că misiunea lor este să facă viaţa oamenilor lor mai frumoasă şi să-i ajute să se dezvolte şi să crească. Şi ei se duc la birou mânaţi de dorinţa de a face diferenţa în vieţile angajaţilor, iar rezultatele sunt o consecinţă şi vorbim acum de companii mari, mainstreem, multinaţionale cu culturi imperfecte, e adevărat, dar în care sunt oameni care reuşesc să facă diferenţa la modul practic.

Revenind la tine…

Da, eu eram trainer, după cum spuneam şi-i învăţam pe oameni tehnici numai că, încet, încet, am început să lucrez şi la modul în care se pot schimba lucrurile, nu numai în tehnici, ci şi în schimbări mai adânci. Şi aşa am ajuns să le fac pe amândouă. Şi nici training clasic nu mai fac, acela de reţete, ci un fel de workshopuri în care le dau oamenilor informaţii din neuroştiinţă, din psihologie, şi îi pun în situaţii de reflecţie, care să-i ajute să se înţeleagă mai bine şi să se întrebe: auzi de fapt, de ce fac ceea ce fac în fiecare zi?

Nu sunt prea mulţi şi prea întâmplători coach în România?

Da, pentru că nu este o meserie reglementată.

Ce trebuie să ai, cum trebuie să fii, ca să fii coach?

În orice meserie există nişte foruri care reglementează. În coaching există Federaţia Intenaţională de Coaching ICF, care este cea mai mare. Sediul lor este în State, au reprezentanţe peste tot, chiar şi în România. Acreditează şi programe de formare în coaching. Eu am făcut o şcoală acreditată de ei, ulterior mi-am făcut propria şcoală tot pentru manageri pe care sper să îi susţin să fie un pic mai conştienţi şi mai autentici în ceea ce fac.

Cu ce temă poţi veni în coaching?

Cu orice temă. Poţi lucra pe management sau cum să-ţi deschizi o afacere sau poţi să lucrezi pe viaţa personală! Sunt oameni care au nevoie de un coach ca să decidă pentru o schimbare în viaţa lor!

După 7 ani de experienţă, pe ce ai lucrat în majoritate, care sunt barierele pe care le-ai observat în oameni?

Invariabil este felul în care vorbim noi despre noi şi, oricum ai da-o, până la urmă tot la relaţia omului cu el însuşi ajungem sau tot de la ea pornim, depinde. Sigur, şi, fireşte, la convingerile lui limitative, cum le spunem noi.

Cum ar fi…

Păi cum ar fi „eu nu pot să reuşesc decât dacă mă chinui foarte mult” deci orice fel de succes care vine uşor este unul care mă face să mă simt ca un impostor pentru că a venit la mine şi nu la altul. Sau convingerea că oamenii nu funcţionează decât sub presiune. Deci dacă nu stau cu biciul pe ei, nu se întâmplă nimic. Sau convingerea că „eu nu voi niciodată în stare să”… şi, după asta, poate urma o serie întreagă de fapte…

Tu ţi-ai rezolvat barierele?

Niciodată nu ţi le rezolvi pe toate. Este un proces on going. Cred că orice profesionist din zona asta- şi de terapie şi de coaching-, dacă este responsabil, are şi el, la rândul lui, coach-ul lui, terapeutul lui. Adică eu şi acum mă duc la terapie. Mă duc periodic şi lucrez eu cu chestiile mele. Mi se pare că, în primul rând, este un act de igienă!

Ce fel de clienţi ai?

Eu am convingerea că ai clienţii pe care îi meriţi. Adică tot timpul vine clientul cu câte un subiect cu care probabil şi tu, în viaţa ta, te lupţi! Şi atunci îţi iei temă, te duci la propriul tău coach sau terapeut şi… lucrezi tema respectivă. Am întâlniri one to one, sau cu manageri, sau cu echipe, sau cu grupuri profesionale…

Ai reuşit să controlezi la tine secunda de furie, minutul de declic?

Da, eu cred foarte tare în conştientizarea propriilor emoţii şi de repoziţionare, adică să învăţ să-mi dau seama ce simt şi să învăţ să împrietenesc părţile astea două: raţionalul şi emoţionalul care, de multe ori, se bat cap în cap. Cred că sunt mult mai calmă şi mult mai prietenă cu emoţiile mele acum decât eram înainte.

E bine să fim prieteni cu emoţiile noastre…

Eu aşa mă gândesc… Nu cred că ideea de a te lupta cu ele este sănătoasă, pentru că toate emoţiile, chiar şi cele pe care le numim negative, au rolul lor.

Dar ce înseamnă împrietenirea cu emoţia?

Acceptare, conştientizare, să-i dai voie emoţiei aceleia să fie, să poţi să treci prin ea, nu s-o bagi sub preş, să te prefaci că nu e…

Care este fundamentul de la care poate pleca o relaţie sănătoasă de oricare fel ar fi ea?

De la echilibrul emoţional. Asta înseamnă nu că emoţiile sunt reprimate, ascunse, ci că ele te pot face să fii bine cu tine. Şi atunci, dacă eşti aşa, poţi învăţa ceea ce ai de învăţat, poţi lucra ce ai de lucrat. Dacă relaţia este una de şef-subaltern, atunci da, poţi lucra asupra felului în care implici oamenii în decizii, poţi chiar fi un fel de coach la rândul tău pentru oamenii tăi, poţi fi aproape de ei…

Subalternul vede şeful ca pe o autoritate.

Asta pentru că ţine de cultura noastră. Există un studiu realizate de Geert Hofstede în multe ţări pe ceea ce înseamnă „diferenţa de putere” sau Power Distance care este un indicator cultural şi care se traduce prin cum percep oamenii autoritatea. Şi ţara noastră a ieşit în top, în primele 10-20 % ţări cu cea mai mare diferenţă de putere din lume. Ceea ce înseamnă că la noi, percepţia autorităţii, orice ar însemna ea- părinte, domnul diriginte, manager, este undeva foarte sus. Şi chiar dacă în practica asta organizaţională oamenii îşi spun pe nume, la nivel de gândire, există această idee: catedra, şeful etc. sunt sus şi undeva departe… Eu cred că e culturală chestia asta şi mai cred că sunt de pildă mulţi manageri deschişi, care vor să audă de la oameni ce cred ei cu adevărat şi durează mult până când aceştia chiar se deschid şi îşi spun opiniile, dacă şi le spun…

Ce este acest burn out?

Este atunci când corpul decide pentru tine. Eşti atât de deconectat de propriul tău corp, eşti atât de… surd la semnalele pe care el le trage, încât el ajunge să decidă pentru tine.

Cum procedezi cu coachingul în familie?

Nu ai cum să faci coaching cu partenerul tău de viaţă, dar cred că poţi fi mai conştient şi mai înţelept dacă înţelegi principiile astea de coaching, adică acceptarea şi respectul faţă de celălalt, şi cred, de asemenea, că poţi fi un părinte cu mult mai conştient şi mult mai atent la copilul tău proiectând asupra lui mai puţin din interferenţele tale nerezolvate.

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO