fbpx

Căutare

Share this article

Allen Coliban este primarul Brașovului, iar instalarea sa în administrația acestui oraș a fost una dintre cele mai aclamate victorii ale USR PLUS la alegerile locale din România. Are 41 de ani, s-a născut în Brașov, într-o familie de pasionați de fizică și biochimie, este nepotul lui Ion Coliban, primul campion balcanic la schi alpin și a fost pionierul curlingului în România.

Acum, la aproape 9 luni de la preluarea mandatului, prins între controverse și teme explorate de presa locală, de la sport la urși sau de la dezvoltare urbană la îngrijirea spațiilor verzi, Allen Coliban face un bilanț.

În ce moment ți-ai dat seama că ai putea fi primarul Brașovului?

Allen Coliban: Nu știu dacă poate fi vorba de un moment.

Când eram mic eram revoltați, și eu, și bunicii mei, fiindcă nu venea mașina de gunoi să descarce containerele de pe strada noastră. Atunci îmi închipuiam că am să devin gunoier. (râde)

Mai târziu, chiar și atunci când eram la facultate în București, mi-am dat seama că vreau să trăiesc în Brașov, să-mi cresc copiii și să îmbătrânesc aici.

Când am intrat în politică, pe un val de emoție și de revoltă, și am ajuns în Parlament, atunci a fost momentul cel mai aproape de ce m-ai întrebat tu, legat de o decizie. Mi-am dat seama că politica la nivel parlamentar, legislativ este foarte departe de cetățean, de nevoile lui.

Allen Coliban, primarul Brașovului

E greu să rămâi împăcat că ai făcut ce trebuie în Parlament, că te-ai luptat pentru interesele cetățeanului, câtă vreme problemele sunt foarte concrete și foarte proxime zonei în care locuiești.

Atunci mi-am dat seama că, dacă vrem să schimbăm în bine nu doar viețile oamenilor ci și percepția asupra politicii, cel mai mare impact îl putem avea la nivel local, la nivel de primar.

Politicianul la nivel local are mai degrabă abilități de manager de proiect, în vreme ce politicianul parlamentar sau la nivel prezidențial este mai degrabă un jurist sau un diplomat talentat și un bun orator. Tu când ți-ai dat seama că ești bun în ce faci și ai căpătat încrederea celor care te-au susținut?

Allen Coliban: N-aș formula așa, că mi-am dat seama că sunt bun pentru asta.

De când am intrat în politică am descoperit că e o cursă, un maraton și cred că e greu să spui că ești bun în aceste activități care țin de politică sau de administrație.

Există o facultate de administrație publică, dar asta nu te face primar. Sunt foarte multe lucruri pe care le-am învățat, de la primul mandat de politician până acum. Și încă învăț.

Aveam experiență în project management, știam să folosesc metode, instrumente de a defini procese și a le urmări, dar acestea sunt doar o fracție din ce are de făcut un primar.

Întâi de toate trebuie să ai capacitatea de analiză, să înțelegi ce ți se pune în față, la semnat și care sunt implicațiile, să ai o capacitate de management a resursei umane, fiindcă ai sute, mii de oameni în subordine și, evident, la aceste dimensiuni ale organizației, nici măcar nu apuci să vorbești cu fiecare o dată pe lună. Dar nici măcar asta nu este atât important, ci cum faci acest corp funcționăresc și contractual să funcționeze ca un întreg. Sau măcar să aibă o misiune și o viziune comună.

Sunt foarte multe abilități necesare, pe care cred că e imposibil să le înmagazineze un singur om, dar pe care este esențial să știe să le delege sau să găsească un cerc de încredere în jur, pe care să se poată baza și care să îi completeze abilitățile native.

Nu e de ajuns să vrei să fii primar sau să crezi și să spui că ești bun pentru asta. Contează foarte mult cei din jurul tău.

A fost un moment de conștientizare după alegerile europarlamentare din 2019, când USR PLUS a câștigat alegerile la Brașov și când, pentru prima dată, am trăit acel sentiment de victorie: oamenii chiar cred în noi, au așteptări, ne învestesc cu putere, deci ce facem mai departe?

Noi aveam abordarea de a dezvolta pas cu pas această organizație politică, în care puterea să fie cât mai împărțită, adică să creștem cât mai mulți lideri politici, oameni politici.

În această filozofie nu era recomandat ca, dacă ești parlamentar, să fii și candidat în primărie. Poți lăsa șansa unui alt coleg, care să devină cunoscut și să meargă în acea direcție. A apărut cumva un sentiment de urgență după europarlamentare, fiindcă exista și perspectiva câștigării alegerilor, puțin realistă, dacă e să ne gândim la diferența de context și așteptări între alegerile europarlamentare, inclusiv de cristalizare a opțiunilor la alegerile locale, unde accentul este mult mai mult pus pe om și mai puțin pe partid sau liste.

De acolo a pornit discuția cu colegii din filială care mi-au spus: „trebuie să îți asumi cursa asta!”

Mare parte din activitatea mea parlamentară a fost ancorată în Brașov, am avut tot felul de luări de poziție pe probleme ce țin de mediu sau de dezvoltare imobiliară. Am dus câteva lupte alături de societatea civilă în zonele astea și era normal să le continuu din perspectiva unei candidaturi la primărie.

A venit și momentul asumării, cu un an înainte de alegeri, iar de acolo a urmat un alt sprint cu rezultat istoric, ar spune unii.

Allen Coliban s-a născut în Brașov și a revenit după prima facultate

Cum au fost momentele de bucurie când ai realizat că ai câștigat și cum a venit spaima de după?

Allen Coliban: Dacă ai o doză de responsabilitate nu poți să nu dublezi bucuria despre care vorbești tu cu un sentiment de panică: „ce fac mai departe, care este secvența corectă de pași, de ce mă apuc, când mă apuc de treabă?”.

Din timpul campaniei am auzit voci care spuneau că blufăm, că suntem într-o stare de spirit care să ne ajute să câștigăm alegerile, chiar dacă deznodământul va fi altul, dar nu era deloc așa. Noi chiar ne gândeam că vom câștiga. Erau reflexele unor oameni care au lucrat la un program politic și care se gândeau că-l vor pune în practică.

Momentul de bucurie a fost în noaptea alegerilor, când am stat până s-a finalizat numărătoarea a peste 90 dintre secțiile de votare și ne-a fost clar că diferența nu mai poate fi întoarsă, că nu vom avea un caz „sectorul 1 București”.

Te-ai temut vreo clipă de asta?

Allen Coliban: Nu. Nu m-am gândit niciodată că s-ar putea întâmpla ce s-a întâmplat în București. Atât în urmă cu 4 ani, cât și la aceste alegeri, ne organizaserăm foarte bine, aveam reprezentanți în fiecare secție, prioritizasem secțiile, candidații mergeau în secțiile mai sensibile, fiindcă ei aveau dreptul să asiste la numărătoare. Planul de organizare și exercițiul erau deja testate de la alegerile anterioare, așa că nu m-am temut de vreo fraudă, mai ales că era foarte multă energie pozitivă în jur, foarte mulți oameni care se bucurau pe Facebook alături de noi.

În dimineața aceea, pe la 2.00, 3.00 noaptea am ieșit în stradă și am sărbătorit și deja simțeam pornirea că trebuie să rămânem cu picioarele pe pământ, într-o decență a victoriei.

Orașul începea să depindă direct de noi și nu ne permiteam nebunii, tumbe și bufonerii.

Dar tot atunci apare și panica, nu?

Allen Coliban: Apare, desigur.

A doua zi dimineață am luat legătura cu colegii de la centru, cu Dacian Cioloș, iar la următorul sfârșit de săptămână am organizat la Brașov un workshop pe tema administrației locale, a codului administrativ cu experți din această zonă care ne-au dat toate răspunsurile de care aveam nevoie.

E o primărie complicată, cu dosare de corupție, cu antecedente pe care alegătorii nu și le mai doreau repetate. Care a fost momentul tău de aha!, după cele 100 de zile în care toată lumea e cu ochii pe tine, după ce dai la o parte toată retorica și te așezi la treabă?

Allen Coliban: Înțeleg conceptul de aha!, dar nu știu dacă pot să-l transpun în activitatea de primar. Fiecare lună, dacă nu chiar fiecare săptămână este diferită și are doza ei de aha!.

Munca de primar implică, e drept, o rutină. Dar de la un punct încolo.

Dacă-mi permiți analogia, e ca atunci când conduci mașina: o dată ce ai pornit motorul și ai ajuns până în treapta a IV-a de viteză, iei piciorul de pe ambreiaj, te ții bine de volan și te uiți înainte. E rutină.

Dar aici, acum vorbim despre o mașină care, în multe situații, nu pornește sau îi bat niște pistoane, nu-i merge o bujie, vezi că s-a aprins becul de la ulei. Sau nu mai ai ușă. (râde)

Allen Coliban

Ai zice că dacă administrația este una bogată, orașul e mare și cu potențial, aceste defecte se rezolvă ușor. Mă așteptam să fii în viteza a III-a, pregătit de treapta a IV-a.

Allen Coliban: În campanie am vorbit foarte mult despre faptul că Brașovul arată bine, este întreținut și gospodărit bine. Asta o spuneau și brașovenii, am spus-o și eu.

Dar știu că Brașovul merită și are nevoie de mai mult. Avem ambiție și aceasta nu se transpune prin proiecte importante, ci printr-o viziune de dezvoltare. Și am mai vorbit despre o urgență: planul urbanistic general este în actualizare sau chiar în refacere pentru că, pentru prima oară după mulți ani, chiar se fac studiile de fundamentare pe bune și putem vorbi despre zonarea orașului.

Pe de o parte, regândim filozofia de dezvoltare urbană, pe de alta avem exercițiul bugetar european 2021-2027 cu tot ce înseamnă redefinirea strategiilor locale de dezvoltare și mai există PNRR, care ne oferă foarte mulți bani, dar nu știm exact pentru ce, iar acum trebuie să ne gândim la ce reforme facem repede, pe foarte mulți bani.

Toate aceste trei straturi creează un moment unic de neratat. Așa încât am zis că vom crea o „fabrică de proiecte”, prin care să atragem competență de management, să fim performanți pe fonduri europene, să nu ratăm nicio oportunitate și așa mai departe.

Ne-am concentrat pe a găsi oamenii, organiza echipele și schița managementul de proiect, am mers mult pe instrumente pe care le putem folosi pentru a le integra. Am creat o mare hartă a celor 170 de proiecte, moment în care am realizat că nu este genul de management pe care-l creezi într-o organizație obișnuită. Și am găsit instrumentele care să ne ajute să gestionăm acest mare volum de lucru.

Am constatat, pe de altă parte, că lucrurile pe care te aștepți să le găsești funcționale, departamente care sunt gândite să funcționeze împreună, cum sunt investițiile cu achizițiile, adică unii fac caiete de sarcini, în vreme ce ceilalți lansează proceduri de atribuire, la noi persistau într-o cultură tribală, în care fiecare departament își vedea de intrările și ieșirile sale, după care urma un joc al învinovățirilor: „eu ți-am trimis hârtia, tu nu ai făcut-o! De ce stau după tine?”.

Or, e musai să știm unii de alții și să ne sincronizăm perspectivele pentru că altfel nu facem decât să ne mințim și să ajungem într-un ciclu al amânărilor.

Am avut o surpriză, apropo de momente aha!, dar nu pe pozitiv, ci dimpotrivă, că lucruri absolut normale într-un oraș de talia Brașovului, pentru care acest oraș servea de exemplu printre celelalte metropole, adică spațiile verzi, întreținerea lor, florile din oraș, toate s-au degradat foarte rapid.

E o situație paradoxală cumva: s-a schimbat primarul, nu s-au schimbat contractele, fiindcă sunt semnate pe o perioadă îndelungată, m-am asigurat că bugetele nu sunt tăiate, că sunt corecte sumele, fără îndoială, nu s-au schimbat oamenii care urmăresc aceste bugete și contracte, dar rezultatul este diferit. Or, dintre toți parametrii singurul schimbat este primarul. Ce a înțeles populația? Că e vina primarului. Și dacă e să reduci totul la un singur om e responsabilitatea primarului, acest lider al aparatului executiv.

Ce-ai făcut?

Allen Coliban: Într-o primă fază am crezut că mă sabotează aparatul din primărie. Și, ca să nu ajung în zona conspiraționismului și bârfei, am schimbat strategia: am transparentizat procesele. Primeam reclamații iarna că plugul nu intrase pe cutare stradă. Am publicat pe site-ul primăriei ordinea în care utilajele conduc deszăpezirea.

Așa a apărut o primă schimbare. A urmat transparentizarea planului de curățenie și al aceluia de asfaltări.

Apoi am luat un consilier personal doar pe această temă, a analizei proceselor și măsurării performanței. Este un rol care necesită competențe de analiză, abstractizare și abilitatea de a defini scheme de proces și de a le urmări.

Allen Coliban a fost senator de Brașov, până în 2000, pentru 4 ani

Dincolo de intuiție? Ce s-a întâmplat, de fapt?

Allen Coliban: Am ajuns și la altă concluzie decât aceea că mă sabotează aparatul din primărie. Când există o legătură directă între prestator și primar, solidificată de lucruri vizibile sau mai puțin vizibile, inspectorul nu-și mai are rolul adecvat, ci ar trebui să stea în cutiuța lui, să semneze facturile și nici nu ar mai trebui să se ducă atât de des pe teren.

Dacă pornim de la această ipoteză, dacă rupi relația între primar și firmă, firma nu mai are același nivel al motivației, iar inspectorul care ar trebui să o verifice nu știe să-și facă treaba și intră brusc în panică.

Care este cea mai intensă criză pe care ai avut-o de gestionat pe mandatul tău?

Allen Coliban: Dacă e să mă raportez la cuvânt, primul gând ar merge către COVID și cum a fost gestionată situația. Chiar când am preluat mandatul, la o lună de la alegeri Brașovul intra în scenariul roșu, în primărie erau mai bine de 10 colegi confirmați COVID, aveam noi cazuri, iar o perioadă serviciul de investiții a fost închis din acest motiv.

Practic, intrând direct în pâine și în astfel de focuri am și uitat că acela era nivelul de stres și provocările la început de mandat. Cred că am fost printre primele instituții publice care a folosit testele rapide, iar după un screening de acest tip am revenit la normal într-o lună de zile.

Crize apar la tot pasul: pe 5 aprilie a nins. Știam de câteva zile că va veni o ninsoare, dar în acea dimineață firma de salubrizări nu a deszăpezit la timp și cu suficiente utilaje. Evident, orașul a fost blocat și o suită de înjurături a urmat.

Orice criză se poate măsura în două feluri: situația COVID, general acceptată ca fiind o criză, sau ceea ce se poate rezuma la termeni de hate. Explodează Facebook, iată o criză!

De la o vreme criza este legată de fotbal. Există echipa suporterilor care ani de zile, de 4 ani, a susținut doar prin donații existența Steagul roșu și a spiritului stegar, fostul FC Brașov. În pofida acestui lucru, vechea administrație a creat o altă echipă, finanțată din bani publici, Corona. Mi-am propus să fac pace, dar aparent e foarte greu și am ajuns la punctul în care mă înjură toată lumea, dovadă că ceva bun tot am făcut. Dacă ar fi doar unii mulțumiți nu ar fi un semn bun. (râde)

Iar subiectul celebrei licențe de la Politehnică?

Allen Coliban: Aceea a fost mai degrabă o situație dificil de gestionat la nivel personal.

Politica în general te expune. Este o expunere de care foarte mulți oameni fug, oameni buni, capabili, de care administrația publică ar avea nevoie.

Eu mi-am asumat cumva acest „reflector” în 2016, când am intrat în politică, dar niciodată nu poți să spui nici că ești antrenat, nici că anticipezi cum te vei simți când lumina asta devine foarte puternică.

Atunci mi-am dat seama. Se mai întâmpla și în Parlament să fie nevoie de explicații ale vreunui vot al grupului parlamentar, apoi foarte mulți oameni ne tag-uiau pe Facebook și-și exprimau dezamăgirea.

Acum a fost diferit, mai ales că avea legătură cu un capitol pe care eu îl închisesem la nivel personal, care avea o explicație cu care nu voiam să fac paradă, legată de familie și de bunica mea.

Explică-mi-o puțin, te rog!

Allen Coliban: Eu am făcut Liceul Andrei Șaguna din Brașov, care este unul dintre cele mai bune licee, să nu spun cel mai bun apoi am ajuns la București, la Automatică și Calculatoare care era, probabil, cea mai bună facultate în domeniu la acel moment, fiindcă îmi plăcea programarea. Voiam să definesc produse software și tot procesul de analiză; ideea de a folosi tehnologie pentru a rezolva probleme mă încânta.

În primii ani de facultate nu faci însă programare, nimic legat de IT, de fapt, ci dispozitive și circuite electronice și alte materii de care urmează să ai nevoie ulterior, în partea de hardware.

M-am angajat ca programator din anul I, pentru că aveam ambiția de a-mi câștiga singur banii, să fiu pe cont propriu, independent față de familie. În anul II aveam propria mea firmă, aveam colegi care mă admirau, în vreme ce mie mi se părea că ei sunt de admirat că reușesc să reziste la cele 36-38 de ore săptămânale de seminare și laboratoare, comparativ cu vreo 20 de ore câte erau la ASE. Părea diferența dintre un contract de muncă part-time și un full-time.

În anul III a murit bunicul meu, Ion Coliban, primul campion balcanic la schi alpin, bunicul alături de care am petrecut foarte mult timp în copilărie. Avea o grămadă de povești și o mulțime de abilități nebănuite. Era un om foarte fain.

Ion si Allen Coliban, la 59 de ani diferență (1946/vs/2005)

Anul acela a însemnat pentru mine o deschidere de provocări pe care mi le-am trasat singur, am ajuns mult mai aproape de sport, de natură, de mers pe munte.

Pe de altă parte, mi-a deschis ochii cu privire la starea bunicii mele, care se afla deja într-un stadiu avansat de Alzheimer. Evident, nu o mai puteam lăsa singură, iar tata a mutat-o la el.

După mai puțin de un an a murit și tata.

Eu eram student în anul III spre anul IV și a trebuit să mă mut la Brașov. Fiind student la București, la o facultate care nu era tocmai ușoară și care necesita prezență, a trebuit să aleg. Am terminat și examenele de anul V și îmi mai rămăseseră două examene de an III și an IV care necesitau foarte multă prezență la laboratoare. Efectiv, nu am găsit modalitatea de a echivala prezența fizică așa că am ales să renunț.

E un domeniu în care Bill Gates și Steve Jobs se mândreau că nu au terminat pregătirea academică, deci există destul de multă bravadă pe subiect sau oameni care spun că e cool să nu termini facultatea. Pe vremea aceea chiar nu era o problemă, nici ulterior nu am văzut-o așa.

Ulterior am terminat management la Universitatea Transilvania din Brașov, mi-am dat licența; era o altă etapă din viață în care simțeam nevoia să am abilități în această zonă și eram relaxat cu privire la formarea mea.

În continuare consider că formarea care ține de calculatoare, de inginerie m-a dezvoltat într-o anumită direcție, de aceea am trecut-o în CV. Niciodată nu m-am gândit că ar trebui să menționez că nu mi-am dat licența. Pe de altă parte niciodată nu am ieșit public să spun că sunt inginer sau că am terminat acea facultate.

În lumea asta este însă foarte important să nu lași loc de interpretări, iar din diverse texte, articole ale oamenilor care se uitau în CV-ul meu a rezultat că am ascuns adevărul.

M-am simțit foarte rău. Nu e niciodată plăcut să ți se spună că ești mincinos. A fost un moment de descătușare când am ieșit și am spus că îmi pare rău. Sunt licențiat, nu simt că am furat niște drepturi pe care nu le am și am primit și foarte multe reacții pozitive atunci.

Cred că e un capitol ce va mai reveni în perioada de campanie electorală când se aprind reflectoarele, toate aceste teme sunt reluate recurent.

Allen Coliban, împreună cu partenerii de drumeții

Sunt la fel de sensibile pentru tine sau ai încheiat acel capitol?

Allen Coliban: Pentru mine când oameni la care țin (deci nu anonimi sau opozanți) exprimă câte o dezamăgire atunci e greu de gestionat. Mai ales că îți asumi un rol public, de a schimba în bine viața cetățenilor, cu toate bunele intenții.

Noi suntem aici să demonstrăm că se poate, nu pentru a face avere sau dintr-o ambiție ori orgoliu. Dacă am fi interesați doar de imagine probabil că nu am sta 12-14 ore la birou.

Cine sunt oamenii a căror mândrie sau dezamăgire ai simțit-o?

Allen Coliban: Când începe rumoarea în spațiul public ei sunt primii care vin să te întrebe: „care e adevărul, ce se întâmplă aici?” Sunt colegi, prieteni, sunt câțiva oameni pe care poți conta, oameni cu care te-ai întâlnit pe stradă și cu care ai vorbit în campanie.

Și ce le-ai spus?

Allen Coliban: Adevărul e singura opțiune.

Ca să spui adevărul trebuie să dai un context, însă oamenii nu au timp de context.

Allen Coliban: Dacă e nevoie de un răspuns monosilabic, poți să spui: „da, am greșit! Dacă vrei să zici că sunt mincinos, pot spune că am mințit prin omisiune, dacă vrei mai  mult, pot să-ți spun contextul!”.

Important e să spui că ai greșit și să îți asumi acea greșală.

E greu, nu?

Allen Coliban: E eliberator după ce o interiorizezi, o conștientizezi și înțelegi ce a dus acolo sau dacă e repetabilă.

Spuneai mai devreme despre 12-14 ore de muncă zilnic. Ce au de spus ai tăi despre această absență îndelungată de acasă?

Allen Coliban: Nu a fost foarte ușor nici când eram în Parlament, deși abia acum îmi dau seama cât de confortabil era acel rol, fiindcă îți defineai singur limitele, fără să vină cineva să le traseze. Încercai, te chinuiai să faci cunoscut ceea ce lucrezi, rezultatele. Aici e exact invers: stai față în față cu o grămadă de așteptări, niciodată nu ai timp să te vezi cu fiecare om care vrea să se vadă cu tine și să-l asculți pe fiecare, miza este despre a reuși să-i triezi cât mai eficient pentru că nu toate problemele sunt rezolvabile de către primar și de multe ori aceea trebuie adresată departamentului responsabil.

Încerc să-mi țin weekendurile pentru familie și am mare nevoie de ele. Am o bucurie enormă care începe pe la 18.00 vinerea și nici nu mai apare conștient. Vinerea, dacă vrei să mă prinzi într-o pasă bună, atunci mă simt foarte bine. (râde) Dar duminica deja cred că am cute pe frunte când mă gândesc la ce trebuie să fac luni de dimineață.

De când am venit în primărie mi se spunea: „vechiul primar nu avea familie, nu avea casă!”. Nu mi-am luat o țintă sau un model din asta, sper ca într-un an, doi să reușesc să încadrez tot ce am de făcut în intervalul orelor normale.

Ai vorbit cu ei înainte de a candida?

Allen Coliban: În sine, candidatura pune și acest reflector și trebuie să fie o muncă în echipă, asumată și la nivel de familie.

Am avut mereu susținerea familiei mele.

De altfel, pe Camelia am întâlnit-o la USR, chiar în zorii USR Brașov, când partidul era în formare și nici nu-i spuneam partid, ziceam că mergem la „mișcare”, fiindcă partid suna foarte rău. (râde)

Petra și Allen Coliban

Ne-am întâlnit în această „mișcare” care-și propunea să schimbe politica românească, iar după un an de mandat în Parlament s-a născut și Petra. Acum are 3 ani și jumătate. Acum nu mai pot să „dispar” la câte ceva de lucru, acum trebuie să-i explic unde plec și când revin să mai dansăm amândoi sau să ne jucăm.

Ce-ar zice tatăl tău despre ce faci acum?

Allen Coliban: Mi-e foarte greu să spun. Tata era un om foarte critic, cu pretenții foarte mari. Mi-amintesc că prin ciclul primar, când am venit acasă cu un -10, m-a dojenit.

Tata era o prezență redutabilă, avea barbă și, cu un ton grav, începea a zice: „Domnule, îți lipsește ceva? De ce nu iei nota 10?” (râde)

Apoi i-am dat niște dușuri reci când eram student și i-am arătat ce fizică se preda la noi și era foarte impresionat de nivelul avansat al materiei. Era mulțumit cu faptul că mi-am găsit o pasiune în informatică, că am un job, era destul de împăcat cu ce fac.

Nu știu ce ar zice acum fiindcă relația lui cu politica era ciudată, totdeauna nemulțumit și dezamăgit.

Ce așteptări avea pentru tine?

Allen Coliban: Nu știu să-ți spun.

În afară de perioada de școală primară, tata știa să-și arate mândria.

A fost mândru că am terminat la Liceul Șaguna, același liceul pe care l-a terminat și el, și mama. Țin minte că în 1998, când am dat examenul de bacalaureat, apăruseră pagerele. El mi-a dat un mesaj atunci cu nota pe care am luat-o la examen, 9.17. Și mi-a spus că era mândru că am luat 10 la matematică.

Nu cred că avea mari așteptări și de la un punct încolo mi-a dat independență. Dacă aveam nevoie de un sfat, la el găseam negreșit fiindcă era omul de la care aflam foarte multe, din foarte multe domenii. Și era un partener de dialog foarte agreabil.

Era profesor de fizică sau fizician?

Allen Coliban: Era profesor de fizică. El a fost prima promoție de clasă de fizică de la Liceul Șaguna, apoi a terminat fizica nucleară și i-ar fi plăcut să devină cadru universitar doar că universitățile erau închise. Vorbim acum despre anii ‘80.  

Așa încât, și-mi dau seama ce calvar a fost pentru el, a lucrat câțiva ani buni la turnătorie, la Tractorul, ca inginer fizician.

De ce s-a întors întors în Brașov?

Allen Coliban: Părinții mei au fost din Brașov, au terminat amândoi la Liceul Șaguna și nu cred că s-a pus vreo clipă problema să meargă în altă parte.

Îmi amintesc că într-o zi când mergeam spre mare, cu trenul și treceam pe lângă Cernavodă, tata îmi spunea că acolo ar fi trebuit să ne mutăm și acolo ar fi trebuit să cresc eu.

Iar mie, care vedeam reactoarele de la distanță, mi se părea așa ciudat fiindcă nu aș fi văzut nicio clipă perspectiva să mă joc pe-acolo.

Cernavoda era unul dintre locurile în care ar fi putut primi repartiție, dar a reușit să ajungă la Tractorul Brașov. Până la urmă ajunsese asistent suplinitor, singura opțiune de a avea o legătură cu mediul universitar, iar după 1990 a fost exclusiv cadru didactic.

De ce spun că era pesemne un calvar să fie inginer? Cadrul universitar avea o doză de viață de bonom, cum era tata: mergea la facultate, se întorcea acasă, umplea caiete cu studii, cu formule.

Și mama ta?

Allen Coliban: Mama a terminat biochimie și a ajuns să lucreze în industria cosmetică. Exista atunci Nivea la Brașov, iar ea a făcut cercetare acolo.

Mi-amintesc de când eram mic ce mândrie era că mama lucrase la pasta de dinți Ossidenta, una dintre cele 3-4 paste de dinți dintre care puteai alege în acele vremuri comuniste. (râde)

După Revoluție, chiar în 1991 mama a pornit propria firmă de cosmetice.

În anii ‘90 dinamica lucrurilor era foarte ciudată, vorbim despre anii de început, în care puteai vinde aproape orice, fiindcă exista foarte mult capital individual. A fost perioada în care cei care băteau Turcia puteau deveni milionari. De carton, probabil.
În toată această febră a îmbogățirii, mama ținea la idei, la făbricuța ei, cu determinarea de a continua. Niciodată nu a fost orientată spre a aduna avuții, dar cred și sper că a dus viața pe care și-a dorit-o.

Mai târziu, când am ajuns în București, la facultate, m-am regăsit și eu în postura acestei independențe absolute: visam să am banii mei, să am apartamentul meu în Capitală, măcar ca investiție, dacă nu drept locuință, fiindcă în sinea mea mă vedeam tot la Brașov.

Eram fantezist. (râde)

În anul II de facultate am avut propria mea firmă, iar în anul III am lucrat la primul proiect de computer game făcut în România, Dalmira. Am și scris despre el în revista Level, ceva ce semăna cu Biblia gamerilor, toată lumea interesată de asta o cumpăra.

Noi visam să vindem acest joc unui publisher internațional și doi dintre noi am zis că din banii câștigați o să cumpărăm un yacht, să plecăm în croazieră în jurul lumii. (râde)

Faza cu adevărat palpitantă este alta: eu am rău de mare! (râde) Dar tot mi se părea faină ideea de a pleca în jurul lumii, pe ape.

Allen Coliban, la Guadalupe, în 2008

Nu te lovește nostalgia acum? Nu te-ai întoarce la programare, la lumea aceea?

Allen Coliban: La programare nu m-aș întoarce niciodată. S-a întâmplat ceva atunci când am construit acel joc și mi-am jurat că nu voi mai face niciodată programare.

A fost un moment în care cel care ar fi trebuit să ne ajute să găsim publisher a încercat să ne păcălească, adică în timp ce cu noi negociase un comision, în paralel a găsit un publisher căruia i-a spus că noi suntem angajații lui.

Am revenit în IT descoperind de fapt că există și un rol numit business analyst, adică omul care discută cu clientul, are înțelegerea asupra tehnologiilor disponibile, știe din ce cuburi poți să construiești, apoi discuți cu clientul ce tip de soluție de arhitectură dorește sau are nevoie. Nu scrii programare, nicio linie de cod, dar scrii specificații pentru programatori, apoi te asiguri că ele rezolvă problemele clientului.

Asta îmi plăcea și la olimpiadă când eram în liceu, adică să analizez problema, să mă gândesc cum o rezolv, care este algoritmul, după ce găseam modalitatea de rezolvare nu mai aveam chef să scriu codul. Și mai interesant este că, deși făcusem câțiva ani de facultate de calculatoare, nimeni nu ne deschidea ochii că există acest job, de business analyst.

Apoi am devenit project manager, am coordonat departamentul de producție de software la firma pentru care lucram, apoi a venit criza economică din 2008, ceea ce a afectat zona de software, dar au apărut oportunitățile legate de fondurile europene. Am început să mă documentez pe tema asta, am revenit la firma mea și o vreme am lucrat în consultanță.

Cum te-au schimbat acești ani de mandat de politică locală?

Allen Coliban: Sunt mai grizonant acum, am și niște kilograme în plus și o postură mai puțin sănătoasă. Mă doare, mai nou, un genunchi și se pare că din cauza posturii. Fac mult mai puțin sport decât făceam înainte sau decât mi-aș dori.

De când n-ai mai fost la curling?

Allen Coliban: Din 2019, de când a venit pandemia și campionatele internaționale au fost suspendate.

Chiar ne consultam acum dacă e cazul să mergem la campionate, dar le-am spus colegilor mei că organizăm un eveniment la Brașov, Forumul orașelor verzi, care se suprapune cu unul dintre evenimentele sportive. Și m-au exclus din echipă. (râde)

Am încercat să păstrez niște priorități și tot timpul ce-mi rămâne dincolo de muncă merge spre familie.

O să sune ciudat dar am prins perioada de stare de urgență la o vârstă sensibilă a Petrei, la doi ani, și faptul că a trebuit să stăm în casă luni de zile cred că a contat mult pentru ea și pentru relația dintre noi.

Allen Coliban, împreună cu colegii din echipa de curling

Dacă mă gândesc la ce mi-ai răspuns apropo de schimbările tale, am sentimentul că la următorul mandat nu vei mai candida. Așa e?

Allen Coliban: E devreme și nu e momentul să mă gândesc la o astfel de decizie. Mă aflu probabil în perioada cea mai complicată dintr-un mandat.

Totdeauna există un val de emoție pozitivă, imediat după alegeri, cu foarte mari așteptări, supra calibrate, după care există în mod natural și un anti-val, o cădere, o perioadă de deznădejde care se manifestă undeva la 9 luni. Acum suntem la 8, 9 luni de mandat. Perioada asta are legătură cu acest mesaj: „v-am votat dar nu se vede sau v-am votat dar voi ce-ați făcut?”

E interesant că în cazul de față acest dialog chiar poate fi purtat în mod rațional, adică merg prin cartiere și primesc de multe ori întrebarea asta: „ați zis că faceți parcuri!” Bun. Pentru un parc ai nevoie de fundamentare, un studiu de oportunitate, un studiu de fezabilitate, apoi o procedură de expropriere, dacă terenul nu este public, apoi contract de execuție. Pentru fiecare fază, dacă aduni luni, ajungi la aproape 2 ani până dai prima lovitură de cazma și începi lucrările la parc.

Nu am o problemă să discut pe calendare despre aceste programe, fiindcă mult din efortul din ultimele luni s-a desfășurat exact pe asta: să vedem unde suntem cu fiecare proiect.

Nu mi-am stabilit nicio țintă cu privire la mandate însă mi-ar plăcea, când plec de aici să știu că am produs exact schimbarea despre care vorbeam, de care era nevoie și pentru care exista o urgență.

De ce e important? Pentru că este o promisiune făcută electoratului sau e o promisiune pe care ți-ai făcut-o ție?

Allen Coliban: Eu nu am venit aici să stau într-un birou unde să primesc aplauzele sau înjurăturile oamenilor.  Brașovul nu are un spital, un stadion, nu are suficiente specializări și un nivel al învățământului universitar care să mă facă să sper că ai mei copii ar lua în calcul gândul de a studia în Brașov, toate astea sunt elemente importante atunci când spui că vrei să îmbătrânești într-un oraș.

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO