Life StoriesMovies
Life StoriesMovies
Ana Ularu este „West”, vrăjitoarea din serialul Emerald City: „Am studiat dependenţa de opium pentru acest rol”
Cristina Stănciulescu
|Reading time: 11 mins
Share this article

M-am întâlnit cu Ana Ularu la o ciocolată fierbinte. Ea a cerut una neagră, eu una albă. Şi spun asta, pentru că şi personajele pe care le joacă sunt parcă negre, sunt puternice, mai degrabă negative, sunt supranaturale…. Cum e, de pildă rolul vrăjitoarei West din serialul în 10 episoade produs de NBC, Emerald City, a cărui premieră a avut loc acum câteva zile, pe 6 ianuarie. Producţia are la bază romanele în serie ale lui L Frank Baum, Land of Oz, o reinterpretare modernă a Vrăjitorului din Oz. Dorothy are însă 20 de ani. Ajunge în ţara lui Oz purtată de o tornadă. Vrăjitoarea din Vest, West, este jucată de Ana Ularu. Dacă descărcaţi aplicaţa NBC, veţi putea vedea cum s-a făcut filmul, sunt secvenţe de making of care îţi taie răsuflarea. În prezent, Ana filmează Muse, alături de Cristopher Lloyd (pe care îl ştim ca celebrul Dr. Emmet Brown din „Back to the future”), un thriller destul de dur…

Ana Ularu vorbeşte impecabil 3 limbi străine, De fapt, 4: spaniolă, engleză, franceză şi italiană pe care spune că o învaţă „urechistic”. Are talent, într-adevăr, la învăţarea limbilor străine şi spune că le prinde şi pronunţă repede şi bine, pentru că are ureche muzicală. De fapt, Ana şi cântă! Dar mai are timp pentru asta?

„N-am mai cântat.. Mi-a părut foarte rău că trebuia să fac backing vocals la primul concert Greetings Sugar în al căror clip am fost şi cu care am mai cântat odată la Radio Guerrilla, şi nu am putut să fiu prezentă pentru că filmam şi am suferit groaznic…”

Cum ai pătruns în sistemul acesta internaţional de casting? Că ai intrat în el, ai reuşit…

E o competiţie uriaşă… Nu ştiu, nu-mi dau seama. Am un agent în Anglia şi de curând am şi unul în America.

Dar agentul…

Îţi garantează doar proba. Atât.

Să vorbim despre Emerald City… Îţi plac vrăjitoarele?

Îmi place serialul. Îmi place la nebunie. Mi-a plăcut povestea de când am citit scenariul, au fost scene la care am plâns citind! Dumnezeule, stăteam în La scena, citeam scenariul şi plângeam!

Când ai filmat?

Pregătirile pentru filmare au fost în octombrie 2015 şi în noiembrie 2015 au început filmările în Croaţia şi Barcelona, la care însă eu nu am fost. Au fost drăguţi şi m-au lăsat să fac un alt film înainte (The Marker”), în ianuarie 2016 în Birmingham. Iar la sfârşitul lui ianuarie am început la Emerald City.

Despre ce este vorba în The Marker?

Despre o fantomă foarte furioasă.

Joci în multe roluri furioase!

Mmmm… nu ştiu dacă furioase, cât mai degrabă supranaturale!

Ai jucat în Inferno cu Tom Hanks. Este atât de blajin cum pare?

Da! Este atât de minunat şi simpatic, tot Rac, ca mine!

Joci acum o vrăjitoare. Te caută aceste roluri negative?

Nu, rolul nu este negativ… De fapt, eu nu prea cred în chestia asta cu personaje negative şi pozitive şi, Dumnezeule, mi-ar fi atât de frică şi lehamite să joc un personaj pozitiv total, pentru că aşa ceva nu există! Orice fiinţă are laturi, are substraturi şi mi se pare că dacă un personaj pozitiv nu e colorat de puţină cruzime, iar un personaj negativ nu este colorat cu puţină blândeţe şi empatie, e monocord, unilateral şi sinistru. Nu m-ar interesa niciodată să joc un personaj eminamente bun sau eminamente rău.

Dar în viaţă ce te atrage?

În viaţă eu sunt exact genul acela de copil care îşi dădea jucăriile. Mâşkin.

Vorbeşti articulat, ai cuvintele la tine mereu. Le şi scrii?

Am scris ceva… Îmi scriam versurile cântecelor, în rest, nu am trecut prin faza de poezie, ceea ce am scris a fost, în general, eseistică. Într-o perioadă am scris mult, toată lumea-mi cerea câte un text… A fost plăcut… Dar cam atât.

Revenind la Emerlad City. Eşti o actriţă româncă într-o gaşcă foarte frumoasă de actori străini.

Da, şi sunt foarte fericită că sunt percepută ca fiind româncă.

Cum ţi se pronunţă numele?

În diverse feluri… Iulariu, Iu-lă-ru..

Te-ai gândit să-ţi iei un pseudonim?

Nu, niciodată. Îmi place numele meu. Mi se pare că în viaţă ajungi să semeni cu numele tău şi mi-ar fi greu să reiau o altă viaţă ca să semăn cu alt nume.

Ce ai câştigat lucrând cu actori sau regizori atât de mari?

Orice experienţă nouă, în orice cultură nouă, te îmbogăţeşte. Orice ritm de lucru al altui actor sau al unei echipe de filmare de la un film de milioane de dolari ca Inferno, de ecxemplu, până la un film de sute de mii de lire ca Marker, te îmbogăţesc. Te deschid! Călătorind mult ca actor, îţi dai seama că sunt foarte puţine diferenţe între noi, oamenii, de aceea eu cred că prima cauză a violenţei este ignoranţa. Odată ce afli foarte mult, nu mai poţi avea gânduri negative despre oameni. Oricum, eu sunt extrem de pacifistă şi de blândă şi îmi dau seama că, la câtă ură e acum în lume, dacă oamenii ar călători mai mult, cred că s-ar şterge imediat.

Mi se pare că acum actorii încep să se implice mai mult în viaţa cetăţii, a lumii… Meryl Streep în discursul său la Globurile de Aur a anunţat crearea unei Asociaţii de protejare a presei!

Da, absolut!

Actorii au voci foarte puternice în lume!

Sigur! Dar Hollywoodul este o forţă.

 În România se întâmplă la fel, actorii vorbesc la televizor despre politică…

Mie mi-a fost mereu foarte teamă de a vorbi neinformat! Sau fără argument. Sau pentru a căuta capital de imagine. Sau de a apărea în orice fel de context neclar. Riscul este să perpetuezi jumătăţi de informaţii, oricum totul este „mestecat” şi diluat prin televizune…

Ţi s-a propus să vorbeşti, să-ţi dai cu părerea?

Da, dar nu am acceptat asta. Adică nu-mi place să vorbesc doar de dragul de a vorbi, pentru că nu tot ce am eu de zis despre orice este fabulos de interesant… Am opinii puternice, e drept, dar, aşa cum nu vreau să-mi dezvălui viaţa personală, fiindcă dacă ştii totul despre mine, nu mai ai cum să mă crezi când joc o fată din 1920, aşa mă feresc să vorbesc despre subiecte care necesită o informare bună sau construirea unor argumente solide. Atunci când voi crede într-o cauză, sau voi avea soluţii pentru ea, voi deveni şi eu vocală. Până atunci… Ştii cum e, e uşor să-şi faci capital de imagine, fiindcă toţi avem orgoliile noastre care ne motivează. Iar actorii mai mult decât alţii, fiindcă oricum meseria asta este împotriva naturii…

Cum adică?

Toată lumea se ascunde în spatele a ceva: în spatele filtrelor de pe Instagram, al photoshopului, numai noi, actorii, ne arătăm goi, şi urâţi şi oricum o cere rolul, fără nicio problemă şi aproape cu voluptate. Îţi spun, e împotriva naturii…

Cum comunici în social media?

Mult şi fără vreo strategie… M-a mai întrebat lumea la un moment dat dacă am vreun stilist sau PR. Nu, nu am nevoie, îmi place să am controlul asupra a ceea ce scriu, cum mă îmbrac, ce postez… dacă azi vreau să pun Sepultura, pun! Nu-mi place un selfie drăguţ cu mine zicând Hei! Bună dimi! Eu rămân la personalitatea mea în afara artei mele.

Da, nu eşti genul. Asculţi rock. Mult. Crezi că azi mai e nevoie de rock?

Acum mai mult decât oricând. Mi se pare că lumea merge mult în direcţia asta. E mai puţin loc pentru pop staruri văcsuite decât pentru oameni care să exprime furie sau dragoste.

Iar ne-am depărtat de Emerald… Deşi şi aici este vorba despre dragoste şi furie, într-un fel… Eşti fabuloasă în serial, arăţi bine, ai nişte rochii, nişte costume..

Oh, da! Costumele sunt fabuloase. Tricia Biggar este genială! Scenografă, pictoriţă de costume… genială… Eu, fiind copil de scenografi, m-am lipit de ea. Şi ea de mine!

Dar cum ţi-ai compus faţa aia, expresia, ochii, privirea?!…

E un mare avantaj să lucrezi cu oameni deschişi la minte. Iniţial, pregătirea mea a constat în următoarele: am primit scenariile, apoi m-am întâlnit o dată cu tipul care a inventat limba inha pe care o vorbesc eu în film şi care cu asta se ocupă inventează limbi: dothraki din Urzeala tronurilor, limba din Avatar…. Când ne-am văzut, ne-am împrietenit la cataramă, amândoi fiind pasionaţi de limbi străine… El, chiar înainte de a şti că eu voi juca rolul, inventase limba din serial gândindu-se un pic la română, la vocalele din ea. O dată m-am văzut cu el. O oră… şi nu a avut ce lucra cu mine, pentru că eu, neavând un handicap al limbii, am înţeles totul perfect.

Cum este vrăjitoarea  West?

Este un personaj atât de bine scris, încât eu, când am citit scenariul, am intrat în panică. Nu ştiam dacă mă voi ridica la perfecţiunea personajului, la felul în care el este construit! Mi-am spus: este un personaj fără defect. Ce trebuie să fac eu? Să-i pun un chip şi un corp? Pentru că e minunat aşa cum e! Şi te ia o teamă îngrozitoare că nu te vei ridica la nivelul lui. Este un personaj feminin superb! Şi te ia panica. Şi după aceea, mi-am dat seama că mai e şi partea aceea cu drogurile, cu opiul (vrăjitoarea este dependentă de opiu)… Şi asta trebuie jucat, trebuie construit şi făcut credibil aşa încât să stârnească empatie şi nu greaţă, dar să aibă şi umor. Şi am început să lucrez la asta…

Mă plimbam prin oraş, ascultam muzică şi citeam. Aşa am lucrat eu personajul. Am recitit Jurnalul unui dezintoxicări al lui Cocteau, Opium Fiend al lui Steven Martin, care descrie parafernalia din jurul acestui acestui viciu. Şi e foarte interesantă, pentru că atunci când a apărut fumatul opiumului, pe vremea împăraţilor chinezi, arta era ceva dictat de aceştia. De aceea există arta din dinastia Ming, tang şi altele… Ce spunea împăratul, aceea se făcea.

Dar acesta fiind un obicei necurat şi abscons, artiştii aveau toată libertatea din lume să picteze şi să facă toate acele pipe şi scaune şi obiecte într-un cu totul alt fel. Şi ele reprezintă, de fapt, lucrările unor artişti foarte frustraţi care, în felul acesta, se exprimau.

Tu eşti dependentă de ceva?

Da (îmi arată ţigara). Dar am început să mă temperez şi cu asta…

Ce se întâmplă cu fumătorii de opium? Îşi pierd lumea sau o câştigă?

Aia e … că o câştigă. Adică toţi dependenţii de orice altceva spun: ce fericit sunt că m-am lăsat, pe când cei care s-au lăsat de opium nu au mai fost niciodată fericiţi.

Te-a tentat vreodată?

Nu.

Ţi-e frică?

Da. Şi nu fac nimic din ce ar putea fi riscant pentru mine: nu sar cu paraşuta, nu fumez opium… Sunt atât de îndrăgostită de meseria mea, încât nu fac nimic ca s-o risc. Nici carnet nu am, asta e cam ciudat pentru timpurile astea, dar…

Cum se întămplă lucrurile la filmări? Pentru un telespectator pare că ceea ce facţi voi acolo e de pe o altă planetă!

Dar serialul nostru e ca de pe o altă planetă! A fost un singur regizor la toate episoadele, ceea ce e neobişnuit: de obicei, câte un regizor face două trei episoade. Şi am lucrat un serial de foarte multe milioane de dolari cu pasiunea, atenţia şi minuţiozitatea cu care ai lucra o piesă de teatru sau un film independent. Adică se stătea pe lucruri! Se acorda respect fiecărei scene, nu era demenţa aia de televiziune cu hai, hai, hai, şi acum gata! În plus, m-a ajutat lumea aia minunată cu care am lucrat. Fiindcă, oricum mi-aş fi gândit eu rolul plimbându-mă prin Bucureşti în ianuarie 2016, îndată ce am ajuns la fimări şi m-au pus în crinolinele alea şi în corsetele alea, imediat am simţit că am alt mers, altă ţinută! Am lucrat cu machioza în fiecare zi şi mă ntreba „ce ai vrea să facem astăzi?” Şi inventa tot felul de chestii, cum ar fi liniile alea fine de la ochi spre nas care au dat un aer felin feţei, sau Tricia care, după ce a făcut milioane de costume, tot avea timp să vină la mine şi să mă întrebe ce inel crezi că ar merge aici?

Cum reuşesc să facă oamenii aceştia totul cu calm şi drag atât de multe lucruri, fără să fie stresaţi?

Nu ştiu, mă întreb şi eu…. Asta e o chestie care nu îmi place deloc la cultura noastră: să lucrezi din închistare. Din închistare nu iese nimic sau poţi ajunge la rezultat, dar cu 40% mai greu decât dacă ai fi lucrat relaxat. Şi fericit! Şi, atunci când ţi se dă încredere în tine, devii de o mie de ori mai creativ, cel puţin mie aşa mi se întâmplă. Aveam nişte scene foarte grele de făcut, care implicau multe lucruri, mult efort, pentru că regizorul a spus că tot ce se poate face de către om să se facă: tornada e reală, e creată de nişte reactoare uriaşe, cascadoriile sunt reale, cu cascadori, nu sunt pe calculator… Şi toate astea se văd, adică fac diferenţa!

Aş intra un pic în viaţa ta personală, deşi nu-ţi place… Eşti îndrăgostiă?

Acum, nu, dar nu aş vrea să vorbesc despre asta…

Cum iubeşti?

Total. Sunt creată să iubesc.

De ce eşti sigură şi de ce te îndoieşti?

Îndoieli am asupra a tot, sigură sunt că îmi iubesc meseria atunci când o fac şi o urăsc când nu o fac…

Acum filmezi Muse. E un film cam înfricoşător… Adevărul e că nici nu cred că ai fi genul care să joace o mireasă liniştită.

Nu, nu sunt genul de mireasă liniştită.

Te simţi încadrată în prezent?

Nu. Eu nu m-am simţit niciodată încadrată perfect în nimic.

Life StoriesMovies
Share this article