Andreea Liţescu, comandant-pilot pe Airbus 320: „Atunci când am descoperit zborul mi-am dat seama că nu contează că sunt fată pentru că atâta timp cât voi munci pentru ceea ce-mi doresc, totul o să fie posibil”

Andreea Liţescu pare că s-a născut ca să distrugă stereotipurile. Ar fi putut fi model, dar şi-a petrecut copilăria făcând arte marţiale. Ar fi putut face cercetare în astrochimie, dar visa şi să cucerească unii dintre cei mai înalţi munţi din lume. Apoi a descoperit aviaţia şi şi-a dat seama că asta este ceea ce vrea să facă toată viaţa. A devenit comandant-pilot la mai puţin de 30 de ani şi a fost pentru o vreme primul şef de bază femeie de la Wizz Air. Când a născut însă a ştiut că vrea să fie la fel de bună ca mamă cum este ca pilot, aşa că a făcut în aşa fel încât să le îmbine pe amândouă.

Am să încep cu întrebarea clasică pentru tine: cum a ajuns o fată atât de frumoasă ca tine, care putea să facă orice, să piloteze un ditamai avionul?

Cred că e un stereotip. În primul rând, nu mă văd atât de frumoasă, sunt o fată ca majoritatea fetelor din generaţia noastră. Cred că totul depinde de felul în care gândim şi în cazul meu, de mică mi-am dorit să aleg o astfel de carieră. Toată viaţa mea am fost un pic diferită şi atunci când am descoperit zborul mi-am dat seama că nu contează că sunt fată pentru că atâta timp cât voi munci pentru ceea ce-mi doresc, totul o să fie posibil.

Ai spus că te-ai simţit diferită. Ce însemna acest diferit?

Am fost genul de persoană care, atunci când eram în copilărie, am fost atrasă de sporturile practicate mai mult de bărbaţi. Am fost la arte marţiale de mică, nu m-am jucat cu păpuşile, preferam maşinuţele sau orice altă variantă de sport. Atunci mi-am dat seama că am nevoie de altceva ca să mă descopăr şi aviaţia am descoperit că mă defineşte total.

Şi mama nu te voia îmbrăcată în volănaşe şi cu pampoane pe cap?

La mine lucrurile au fost destul de simple din acest punct de vedere pentru că mama mea nu a fost acest gen. A fost o fire destul de relaxată. Ea mi-a explicat că nu contează cum arăţi, contează foarte mult ceea ce ai în cap şi felul în care gândeşti, felul în care vorbeşti şi în care te prezinţi în faţa unei alte persoane vor conta cel mai mult. Cred că educaţia pe care am primit-o de la părinţii mei a contat enorm şi ei m-au susţinut întotdeauna în orice decizie am avut de luat.

Pare că ai crescut foarte liberă.

Şi da şi nu. Am fost foarte apropiată de părinţii mei, ei au avut foarte multă încredere în mine. În acelaşi timp am fost un copil care în I-IV a avut 10 pe linie. Am învăţat foarte mult, am fost olimpică. Dar cred că tocmai această relaţie cu părinţii mei, în care noi ne-am povestit tot, am fost şi prieteni, nu doar relaţia de părinte-copil, a însemnat foarte mult şi m-a ajutat să mă dezvolt.

Am fost poate liberă în gândire. Am fost educată în ideea că nimic nu mă poate opri să obţin ceea ce-mi doresc atâta timp cât muncesc. Ţin minte că mereu îmi spuneau când eram mică: „Dacă o să înveţi şi o să munceşti vei putea face orice îţi doreşti.” Şi aşa s-a întâmplat.

Da, am avut o gândire foarte open minded. Felul în care o educ pe Sara, pe fiica mea este la fel pentru că eu consider că modelul părinţilor mei a funcţionat. Evident, adaptat vremurilor noastre pentru că toată lumea din jurul nostru se schimbă.

Andreea Liţescu: „Am fost persoana potrivită la locul potrivit şi în acel moment oarecum planetele s-au aliniat.”

Ce visai când erai copil că vei face la maturitate?

Am visat foarte multe, sunt o persoană cu foarte multe idei. Când eram mică visam să fiu doctor veterinar şi să salvez toate animăluţele. Când am mai crescut mi-am dorit foarte mult să fac arte marţiale la un nivel foarte înalt, apoi alpinism la un nivel foarte înalt. Îmi doream să urc măcar un 8 miar până la 30 de ani, dar viaţa s-a schimbat pe parcurs. Apoi, fiind olimpică la chimie, mi-am dorit foarte mult să fac ceva pe cercetare, pe partea de chimie sau astrochimie. Însă viaţa a avut alte planuri cu mine şi mă bucur enorm că am descoperit aviaţia. Am fost persoana potrivită la locul potrivit şi în acel moment oarecum planetele s-au aliniat.

Povesteşte-mi cum ai descoperit plăcerea zborului.

Îmi aduc aminte foarte bine acel moment. Eram împreună cu tatăl meu la aeroclubul de lângă Piteşti şi tocmai decola un avion de acrobaţie. A fost un moment spectaculos pentru că puterea motorului acelui avion m-a făcut să mă îndrăgostesc de zbor. Din acel moment am ştiut că îmi doresc să fac şi eu acel lucru. S-a schimbat ceva în sufletul meu şi de fiecare dată când merg la zbor simt acest lucru cu mare bucurie.

Ţi-ai dat seama că îţi place foarte tare zborul. Care a fost pasul următor?

Să le spun părinţilor mei. Apoi tatăl meu m-a susţinut să pot începe cursurile la aeroclubul de lângă Piteşti, la Geamăna. El a fost cel care a mers împreună cu mine pentru că aveam 17 ani, aveam nevoie de semnătura părinţilor. Tatăl meu, fiind pasionat de aeromodelism, mergeam destul de des la aeroclub împreună cu el şi le-a spus instructorilor că îmi doresc foarte mult să fac asta. Am încercat un zbor ca să văd dacă într-adevăr mi-ar plăcea să urmez o astfel de carieră, iar după acel zbor m-am îndrăgostit şi mai mult de aviaţie şi ai mei au fost alături de mine pe tot acest parcurs.

Ce-ai simţit la primul tău zbor?

Un mix de sentimente: foarte multă libertate, fericire şi că merită să lupt până la capăt pentru acest vis. Asta am făcut şi în continuare, asta fac şi astăzi. A fost un zbor care mi-a definit toată viaţa.

Ai ştiut că vrei să pilotezi avion de linie sau nu conta în acel moment?

Sunt o persoană foarte deschisă tuturor opţiunilor. Îmi doream să zbor şi punct. Orice ar fi fost: planor, avion, elicopter, absolut orice variantă aş fi găsit. În momentul în care am aflat că urma să fie o clasă de piloţi de elicoptere civile la Şcoala Superioară de Aviaţie Civilă am luat decizia să aplic imediat pentru că îmi doream să pilotez absolut orice aş fi găsit. Era pasiune înainte de toate. Nu aveam ceva prestabilit pentru acest drum. După ce am terminat cei 3 ani de zbor pe elicopter din păcate nu existau variante pentru a putea zbura în continuare şi de aceea am decis să revin la zborul cu avionul şi să fac conversia pentru a putea începe zborul în cadrul unei companii aeriene, cu pasageri, pe Boeing 737.

Citeşte şi: Magdalena Aldea, una dintre puţinele femei pilot din Armata Română. O poveste despre provocări, asumare şi dragoste – LIFE.ro

Pentru cei mai mulţi dintre noi aviaţia pare o chestie super complicată. Ce ţi s-a părut cel mai greu în şcoală? Sau poate nu ţi s-a părut nimic greu.

Cred că momentul în care intri într-o şcoală de aviaţie este un moment definitoriu pentru fiecare student. Oamenii pe care îi vei întâlni, toţi instructorii, toţi profesorii sunt acolo ca să te ajute să devii o altă persoană: te responsabilizează, te maturizează. Este un drum pe care atunci când alegi să îl faci înţelegi că într-un fel sau altul îţi vei dedica toată viaţa aviaţiei. Este o tranformare benefică pentru noi toţi şi foarte frumoasă.

Evident că este un drum foarte greu pentru că este şi partea practică de zbor, de pilotat avionul sau elicopterul, cât şi cursurile teoretice care nu sunt deloc puţine şi sunt urmate de 14 examene la Autoritatea Civilă pentru care trebuie să acordăm foarte mult timp. La fel şi zborul, partea practică, durează până când înveţi să pilotezi un avion sau un elicopter, dar cred că cel mai important lucru a fost faptul că am fost o echipă unită. La cursurile de piloţi de elicoptere am fost 12 elevi şi toţi oamenii cu care practic am crescut şi ne-am întâlnit la Şcoala Superioară de Aviaţie Civilă am devenit o mică familie, ne-am ajutat între noi, am fost susţinuţi, ne-am susţinut unii pe alţii şi pot spune că încă sunt prietenă extraordinar de bună cu mulţi dintre foştii mei colegi. Ne vedem chiar săptămânal împreună cu cei mici pe care îi avem. S-au creat nişte legături pe viaţă.

Da, este o perioadă foarte grea, dar cred că aviaţia în sine este o meserie care necesită foarte multă muncă şi responsabilitate. Şi atunci când înţelegi că este un stil de viaţă înveţi să mergi mai departe şi să tratezi lucrurile cu maximă seriozitate.

Andreea Liţescu: „Nu am simţit niciodată că asta ar fi o meserie doar pentru bărbaţi. Nu, pentru că şi noi am demonstrat că suntem la fel de puternice, la fel de hotărâte şi determinate.”

Câţi dintre cei 12 eraţi femei?

4. Am fost multe. Iar eu, de când am decis să devin pilot, nu am simţit niciodată că asta ar fi o meserie doar pentru bărbaţi. Nu, pentru că şi noi am demonstrat că suntem la fel de puternice, la fel de hotărâte şi determinate.

Din ce povesteşti nu pare că ai fi resimţit vreun misoginism despre care se vorbeşte destul de des în astfel de meserii, teoretic, mai dure şi cu mai mulţi bărbaţi.

Nu. Ba chiar pot să spun că toţi instructorii, toţi oamenii pe care i-am întâlnit la zbor şi alături de care am zburat m-au respectat enorm şi m-au tratat ca pilot – de linie, de elicopter, de avion – şi nu a contat faptul că sunt femeie. A contat însă foarte mult faptul că aveau anumite pretenţii, cele necesare pentru a putea efectua zborul în condiţii de maximă siguranţă.

A fost vreun instructor care şi-a pus amprenta asupra ta?

Foarte mulţi. Aş putea spune că fiecare om alături de care am zburat m-a învăţat ceva şi pentru asta le mulţumesc tuturor. Aş vrea totuşi să-l amintesc pe domnul Stroe, primul meu instructor de la elicoptere, care mi-a rămas în suflet. La avion sunt atât de mulţi încât cred că mi-ar lua o zi întreagă să-i enumăr pe toţi. Le mulţumesc tuturor celor care m-au învăţat să pilotez Boeing 737, Airbus 320, dar şi celor de la aeroclub pentru că au făcut o muncă extraordinară şi în Şcoala de Aviaţie, la fel. Cred că instructorii de zbor dau o parte din ei atunci când ne dau nouă, celor pe care îi învaţă, cunoştinţele lor şi rămân parte din noi toată viaţa.

Ce înseamnă viaţa de pilot pe un avion de linie?

Foarte multe lucruri. Este un stil de viaţă, aşa cum am spus-o de foarte multe ori. Presupune capacitatea de a ta adapta tuturor condiţiilor pentru că nicio zi de la zbor nu seamănă cu alta. Lucrurile se schimbă foarte rapid, trebuie să ai destul de multe calităţi pe care să le foloseşti în timp util şi să ai o vedere de ansamblu. Este o meserie care implică atât partea tehnică, cât şi partea non-tehnică şi este un exemplu foarte bun despre a te disciplina foarte mult, atât pe plan personal, cât şi pe plan profesional.

Ai avut vreodată un moment de teamă?

Nu. Nu, pentru că felul în care noi zburăm, procedurile pe care le respectăm, check-list-urile pe care le avem de urmat, simulatoarele şi toate probele practice şi teoretice prin care suntem testaţi periodic, nu lasă loc pentru niciun altfel de sentiment decât acela de a duce şi a aduce pasagerii în siguranţă şi de a ne efectua zborul conform acestor proceduri.

Ce se vede mai frumos de sus: răsăritul sau apusul?

Ambele sunt la fel de frumoase. Depinde de noi să vedem toate aceste frumuseţi ale naturii, dar este un sentiment extraordinar.

Eşti primul comandant de bază, femeie, de la Wizz Air sau din România?

Am fost primul şef de bază de la Wizz Air. În prezent nu mai ocup această funcţie pentru că atunci când m-am întors din concediul de maternitate am luat decizia să merg mai departe şi cu aviaţia, dar să-mi păstrez timp şi pentru mine şi familia mea. În momentul de faţă, în afară de funcţia de pilot-comandant, ocup şi o altă funcţie în companie, dar nu mai este una de management. Fac parte din People Council, unde avem grijă de drepturile şi beneficiile angajaţilor.

Cum a fost când ai rămas însărcinată şi a trebuit să te retragi o vreme?

A fost o schimbare foarte mare pentru că în acel moment aveam deja foarte mulţi ani de când pilotam. A fost prima dată în viaţa mea după 15 ani când a trebuit să mă opresc de la zbor. A fost greu, dar ştiam că o fac pentru cel mai frumos lucru care avea să mi se întâmple în viaţa aceasta, să dau viaţă fetiţei mele şi atunci lucrurile au fost mai uşoare. Mi-a lipsit zborul, evident şi îmi doream să mă întorc cât mai repede, dar am luat decizia să iau lucrurile pas cu pas pentru că în viaţă există timp pentru fiecare lucru pe care îl faci. Practic, momentul în care m-am întors la zbor a fost unul foarte frumos şi mă bucur că pot face ambele lucruri, atât să zbor, cât şi să îmi cresc fetiţa şi să am grijă de familia mea.

Ce spune fetiţa ta când pleci?

Depinde! De multe ori este supărată pentru că vrea să vină cu mine. Suntem obişnuite să fim mai tot timpul împreună şi nu înţelege de ce nu poate veni la zbor cu mine. Mai are de aşteptat aproximativ 17 ani şi o să pot să o iau. Dar este fericită. Ştie că atât eu, cât şi soţul meu, tatăl ei, suntem undeva sus pe cer. Când vede un avion, dacă este cu mine mă întreabă dacă este tatăl ei, face cu mâna. Este obişnuită, trăieşte într-un mediu în care majoritatea prietenilor noştri sunt şi fac parte din aviaţie, aşa că pentru ea este o normalitate faptul că eu sunt pilot de linie şi iubeşte zborul prin noi.

Cum te simţi, după un zbor, când ajungi înapoi acasă şi pui avionul pe sol?

Este un sentiment foarte frumos. În momentul în care pilotezi şi începem coborârea către Bucureşti şi ştiu că voi ajunge acasă, la familie, este cel mai frumos sentiment din lume pentru că despre asta este vorba până la urmă: să aduc toţi pasagerii, toţi oamenii mei pe care îi aduc acasă, la cei dragi şi acelaşi lucru îl fac şi eu.

Însă partea noastră de zbor nu se termină atunci când aterizăm, ci la ceva timp după ce debarcăm pasagerii şi terminăm de făcut toate verificările de după zbor. Aş putea spune că momentul în care mă simt cel mai bine este cel în care plec de la aeroport şi mă duc către familia mea.

Cum? Adică nu e ca-n filme, să vină pilotul frumos, în uniformă, la aeroport, urcă în avion şi pleacă?

Nu, nu, lucrurile nu se întâmplă ca-n filme şi nici ca pe Social Media. Noi, pentru o cursă, ne întâlnim tot echipajul cu o oră, o oră şi zece înainte, la birou, pregătim documentele, le citim, stabilim cât combustibil vom avea nevoie pentru acea zi, discutăm condiţiile meteo, numărul pasagerilor, după care mergem către avion unde începem alimentarea lui, echipajul de cabină verifică cabina, noi verificăm partea noastră de cabină şi când totul este în regulă îi primim cu cea mai mare bucurie pe pasagerii noştri. Pentru noi, toate aceste lucruri vin cu o mare bucurie şi cu o mare responsabilitate şi pregătirea noastră pentru zbor începe, de fapt, cu o zi înainte când trebuie să ne odihnim, să avem grijă de noi, să ne asigurăm că suntem apţi atât fizic, cât şi psihic pentru acea cursă.

Andreea Liţescu: „Sunt persoana care va lipsi cel mai des de la toate întâlnirile de familie, cu prietenii, nunţi, botezuri, sărbători. De obicei noi le petrecem la 11.000 de metri. Nu există alte variante.”

Adică nu te duci la zbor după ce ai dansat la o nuntă?

Sigur nu. Aş putea spune că sunt persoana care va lipsi cel mai des de la toate întâlnirile de familie, cu prietenii, nunţi, botezuri, sărbători. De obicei noi le petrecem la 11.000 de metri. Nu există alte variante, ţinând cont că pentru cursele de dimineaţă ne trezim la 3.30. Este un stil de viaţă complet diferit.

Ce le spui celor care au teamă de zbor, de înălţimi?

Le recomand să încerce un zbor cu un avion de mici dimensiuni şi să încerce chiar să îl piloteze. Sau să meargă la un simulator static. Avem 2 în România, de Boeing şi de Airbus. Trebuie să vadă că totul este foarte bine stabilit, că avem nişte proceduri pe care le urmăm întocmai. Sunt convinsă că lipsa de control pe care o ai ca pasager poate duce la astfel de temeri, dar dacă vor încerca aceste 2 opţiuni vor înţelege mult mai mult şi cred că se vor relaxa şi se vor putea bucura de zbor atunci când vor merge în diferite călătorii.

Citeşte şi: De la pupitrul știrilor la bordul avionului. Laura Roman, pilot de aviație și povestea unui vis împlinit, indiferent de sacrificii – LIFE.ro

Ştiu că mai e mult până atunci, dar te-ai gândit la ce vrei să faci când renunţi la pilotaj?

Mai sunt aproape 30 de ani până atunci. Este atât de departe momentul acesta încât probabil că voi face aceleaşi lucruri pe care le fac şi astăzi: mă voi bucura de familie. De fapt acesta este şi planul meu principal, să mă bucur de familie şi de zbor.

Întrebarea mea avea un alt scop în background. Ştiu că tu ai renunţat la alpinism în momentul în care ai decis să zbori.

Da, dar cred că la 64 de ani aş putea doar să dobor câteva recorduri de vârstă urcând anumiţi munţi. Deşi cred că şi acelea au fost doborâte. Nu aş mai avea ce să fac în ceea ce priveşte alpinismul decât să mă bucur de mersul pe munte.

Ţinând cont însă de felul de a fi al fetiţei mele cred că mă voi şi întoarce la munte, într-un fel sau altul – să merg şi poate să escaladez împreună cu Sara. Iar asta se va întâmpla mult mai rapid decât pensionarea mea, care se va întâmpla foarte târziu.

Te moşteneşte Sara?

Da, caracterial suntem ca 2 picături de apă şi mă bucur foarte mult. Îşi doreşte şi ea să facă cât mai multe lucruri, vrea să conducă maşina, să piloteze avioane. Săptămâna asta îşi doreşte foarte mult să meargă la tenis. Eu nu am făcut tenis, soţul meu a făcut tenis foarte mulţi ani. Merge la înot, este o fire foarte activă şi încerc, pe cât de mult posibil, în timpul liber pe care îl am să mergem împreună peste tot unde îşi doreşte ea.

Eşti o persoană care a făcut foarte multe lucruri, nu neapărat la îndemâna majorităţii. Dar una e când le faci tu, alta e când le face copilul tău. Ai vreo strângere de inimă când încearcă ceva nou?

E adevărat, e complet diferit atunci când eşti mamă, dar am învăţat că dacă voi alege cei mai buni instructori pentru ea şi cei mai buni oameni care să o înveţe anumite lucruri, această teamă dispare complet. De exemplu, Sara îl are instructor la înot pe Ovidiu, care este un om extraordinar şi alături de care a început educaţia acvatică de la 6 luni. Pot spune că alături de Ovidiu nu am nicio teamă niciodată pentru că ştiu că are grijă de Sara ca şi de copilul lui. Îmi dă această încredere pe care, la rândul meu, le-o dau şi eu altor părinţi atunci când pilotez împreună cu copiii lor.

Recent am fost să semnez noile contracte pentru viitorii piloţi din cadrul Academiei de piloţi de la Wizz Air şi am aceste discuţii cu părinţii, le spun că îi înţeleg, dar trebuie să ştie că fac cel mai bun lucru dându-le încredere copiilor lor şi susţinându-i pe acest drum. Noi, ca părinţi, trebuie să-i ţinem de mână pe copiii noştri şi să-i susţinem până la capăt. Cred că este de datoria noastră. Evident că ar fi mult mai uşor să îi ţinem într-un glob de cristal, însă vor trebui şi îşi vor dori să trăiască în viaţa reală şi atunci trebuie să-i educăm şi să-i ajutăm să se descurce în realitatea de zi cu zi.

Te-ai gândit să devii instructor?

Mi-am dorit foarte mult. Ultimul zbor pe când eram gravidă cu Sara a fost chiar zborul meu de evaluare pentru a deveni instructor, însă atunci când am revenit după concediul de maternitate am preferat să rămân pe o variantă part time. Cu proxima ocazie voi aplica însă din nou pentru această funcţie. Am preferat să iau lucrurile pas cu pas pentru a putea face totul cât mai bine.

Mi se pare că ţi-ai găsit un echilibru nu tocmai uşor de găsit. Îţi urmezi şi cariera fără să simţi că pierzi ceva, te duci şi la copilul tău, să-i oferi timp şi lucruri fără să simţi că pierzi ceva. Cum ai reuşit asta?

Puterea exemplului este cea mai importantă în viaţă şi faptul că părinţii mei au fost alături de mine – ţin minte că mama mergea cu mine la toate antrenamentele, mă aştepta după ce terminam orele de la şcoală cu un sandviş sau ceva de mâncare şi mergea cu mine la antrenamentele de arte marţiale, mă aştepta să termin. Şi-a dedicat viaţa pentru a putea face eu ceea ce-mi doream şi cred că prin puterea exemplului primit de la mama, de la părinţii mei am făcut şi fac acelaşi lucru cu Sara. Consider că este foarte important să fiu eu acolo, să o aplaud atunci când reuşeşte ceva la înot, la schi, la snowboard şi îmi doresc să ştie că voi fi mereu undeva, în umbra ei, susţinând-o şi încurajând-o să meargă mai departe.

Ce le-ai spune fetelor care visează să facă diverse lucruri, dar care poate nu au parte de acelaşi sprijin?

Să găsească această putere în ele. În interiorul lor există cu siguranţă o persoană care poate trece munţii dacă asta îşi doreşte. Trebuie să lupte pentru visul lor şi să nu asculte vocile care vin din exterior, ci doar vocile pe care le auzim noi tot timpul în interiorul nostru. Noi ştim să ne încurajăm dacă ne dăm voie să avem încredere, să ne iubim şi să avem grijă de persoana noastră. Nimeni altcineva nu va putea să ducă lupta şi ceea ce trăim zi de zi mai bine decât o facem noi. Dacă suntem împăcate cu noi şi trăim viaţa pe care ne-o dorim îi vom putea ajuta şi pe cei din jurul nostru. Este un exemplu pe care îl dau mereu din aviaţie – este la fel ca atunci când intri în avion şi avem acel safety briefing în care însoțitoarele de zbor le spun tuturor părinţilor să-şi pună mai întâi ei masca şi apoi copiilor. Dacă ai grijă de tine atât fizic, cât şi psihic poţi să oferi dragostea şi încrederea pe care o ai în tine şi celor din jur.

Primesc multe astfel de mesaje pe Instagram sau Facebook, de la persoane care îmi spun că nu au fost susţinute şi le spun mereu să îşi urmeze visul, să facă ceea ce îşi doresc pentru că avem o singură viaţă şi ne suntem datori să facem tot ceea ce putem să fim fericiţi, să ne bucurăm de viaţă şi să facem ceea ce ne dorim. Este ceva cu care eu trăiesc zi de zi. Chiar dacă atunci când mă trezesc am poate o zi în care nu am niciun plan, planul este să îmi trăiesc viaţa indiferent de ceea ce îmi aduce acea zi.