Andreea Savin (Atelierul de Pânză): „90% dintre persoanele cu dizabilități din România sunt șomere sau nu au avut niciodată un loc de muncă”

Ce se întâmplă cu persoanele cu dizabilități din România? Câte dintre ele muncesc? Câte dintre ele știu ce este un salariu sau un program de muncă. Am vorbit cu Andreea Savin, managerul proiectului Atelierul de Pânză, despre cum putem să îi integrăm pe piața de muncă românească și să le arătăm că eforturile lor sunt apreciate. 

Atelierul de Pânză este una dintre întreprinderile sociale ale asociației Viitor Plus – pentru oameni și natură. Acest program a luat naștere în 2009 din dorința de a contribui, pe cât posibil, la găsirea unor soluții prietenoase cu mediul care să înlocuiască clasica pungă de plastic. Iar astăzi mai bine de jumătate dintre angajații săi sunt persoane cu dizabilități. Oameni care nu au mai lucrat niciodată. Care nu știu ce este acela un salariu sau un contract de muncă. Sunt oameni care se autodepășesc în fiecare zi. Oameni care muncesc și vor să fie apreciați pentru eforturile lor exact ca noi ceilalți. Poate că ne-ar părea simple lucrurile pe care le fac, dar trebuie să înțelegem că pentru unii dintre ei această muncă poate să fie și de trei ori mai grea. 

Am vorbit cu Andreea despre proiectele Atelierului de Pânză, dar și despre motivele care au determinat-o să își dorească să se implice într-un astfel de program social. Aceasta este povestea Andreei, de la povestea unchiului său cu deficiențe de auz, la doamna care o emoționează și o motivează să vină în fiecare zi la muncă cu dorința a ajuta și de a se implica.

Andreea, povestește-mi puțin despre Atelierul de Pânză…

Pe scurt, Atelierul de Pânză este un program social înființat în 2009. Suntem o întreprindere socială cu statut de unitate protejată autorizată de Ministerul Muncii și Justiției Sociale, ceea ce înseamnă că cel puțin jumătate dintre angajații noștri sunt persoane cu dizabilități. 

Totul a pornit ca proiect al Asociației Viitor Plus, singurul nostru asociat, iar la vremea respectivă lucram cu oameni din centre de plasament. Un proiect social, dar și de mediu pentru că atunci erau multe proiecte europene și studiile arătau cifre alarmante asupra consumului de plastic, mai exact cel al pungilor. Și atunci voluntarii Asociației Viitor Plus au gândit un proiect pentru a scădea consumul pungilor de plastic pentru că noi oferim o alternativă reutilizabilă, eco friendly, anume sacoșa din țesătură din bumbac 100%, (netratat, nevopsit, neînălbit), cu densitate foarte ridicată, în jur de 300 de grame, și cu o amprentă foarte mică de carbon. Pe care, atunci, în 2009, o achiziționam local, dar pentru care, din păcate, de vreo doi ani, suntem nevoiți să apelăm la variante de import. 

De ce?

Nu mai avem în România fabrici care să respecte aceste standarde ridicate pentru țesăturile din bumbac 100%. Așa că suntem nevoiți să o comandăm din afară, bumbacul este de proveniență din Turcia. 

Dar astăzi nu faceți doar aceste sacoșe din bumbac, nu?

Am început cu ele, dar astăzi produsele noastre s-au diversificat tot mai mult. Și de fiecare dată am făcut-o plecând de la ideea consumului responsabil. Asta pentru că ne-am dat seama că nici această țesătură din bumbac, prietenoasă cu mediul, nu este chiar așa bună prietenă cu acesta, este și ea o mare consumatoare de resurse. 

Așa am ajuns să dezvoltăm o a doua linie de producție, respectiv gama de produse Puzzletex, foarte dragă nouă pentru că se apropie de ideea de consum responsabil, dar și pentru că ne provoacă din punct de vedere creativ, un proces la care participă absolut toată lumea din atelier. Produsele sunt realizate din deșeuri textile, din resturi de materiale care ne sunt donate de către retaileri, salvând astfel deșeuri textile de la groapa de gunoi. Unele materiale sunt din pre-producție, adică materialele rămase în timpul procesului de croit. Altele sunt produse care prezintă mici defecte, de la huse de canapea, la fețe de pernă. Acestora le dăm o nouă viață. 

Spuneai că participă toată lumea la acest proces creativ pentru produsele Puzzletex…

Da, absolut toată lumea. Atunci când avem o comandă sau vrem să luăm astfel de produse, toată lumea este implicată în procesul de brainstorming. Și au venit mereu cu idei noi și frumoase. Le place să se implice, discută și lucrează împreună, se documentează de pe Internet. Toată lumea se implică în realizarea produselor Puzzletext, aceste produse sunt precum copiii noștri. De aceea ne dorim să dezvoltăm foarte mult această gamă.

Și, pe lângă Puzzletext, mai avem o gamă de produse care a venit în contextul pandemic, respectiv cea a măștilor reutilizabile. La aceasta se adaugă și gama de produse din bumbac reciclat. Ne-am dat seama că trebuie să ne gândim să folosim chiar și țesăturile care nu au mai apucat să devină nici măcar deșeu textil. Iar din acest bumbac reciclat facem astăzi sacoșe. 

Citește și: Cezarina Ispas: „Consider că trebuie să fim văzuți ca niște oameni normali, sănătoși, cu toate că foarte multă lume ne marginalizează, pentru dizabilitatea noastră”

De unde luați bumbacul reciclat?

Nici acesta nu se produce la noi, din nefericire. Așa că îl luăm din Cehia. 

Și spuneai mai devreme că pentru produsele Puzzletext lucrați cu retaileri locali. Cum funcționează această colaborare și cu cine lucrați?

Partenerii pe care îi avem au preferat mereu să rămână sub ideea anonimatului. Sprijinul lor este complet pro bono. Dar cumva este un parteneriat din care toată lumea câștigă pentru că ei, donându-ne aceste materiale, nu mai trebuie să se ocupe de reciclarea lor. 

Andreea Savin (Atelierul de Pânză): „Știm că există diferențe, dar încercăm să ne tratăm angajații la fel”

Îmi spuneai că la începutul proiectului ați lucrat cu oameni din centre de plasament. Cum arată echipa voastră astăzi?

Inițial am lucrat cu persoane din centrele de plasament, recomandate de colegii noștri de la Ateliere fără frontiere, un alt proiect social foarte fain. Însă, treptat, ne-am îndreptat atenția și către persoanele cu dizabilități. Tocmai pentru că aceste persoane au nevoie de atenție mai mare, referitor la condițiile de muncă sau la cum ar trebui să se desfășoare activitatea lor. Au nevoie de mai multă atenție și, probabil din acest motiv, le este și mai greu să se angajeze. 

Așa că, în momentul de față avem 20 de angajați în cadrul echipei noastre de producție, iar dintre ei 12 persoane cu dizabilități. Și am început cu trei, cu un maestru croitor care lucra part-time pentru că nu aveam posibilitatea să îl angajăm cu normă întreagă și două persoane vulnerabile. Iar managerul de proiect de atunci era și el voluntar. 

Cât de diferit este să lucrezi cu persoane cu dizabilități în comparație cu cei care nu se luptă cu astfel de situații?

Diferit nu are neapărat o conotație negativă. Este clar că ei au alte nevoi. Poate unii dintre ei nici nu au experiența unui job, să îi spuneam clasic. Nu știu cum este să lucrezi cu un program de muncă, ce presupune un contract de muncă cu niște reguli, ce înseamnă să ai un salariu. Poate pentru noi toate acestea sunt niște date banale, dar pentru ei sunt complet noi. Mai mult decât atât, poate unii dintre ei au dizabilități stigmatizate de societate. 

Tocmai de aceea avem și noi criterii diferite de evaluare pentru fiecare angajat în parte. Știm că persoanele cu dizabilități fac parte din grupuri vulnerabile care vin din contexte sociale mai puțin favorabile și atunci avem mai mare atenție față de nevoile lor. Ni se poate întâmpla oricând să nu ne putem baza pe nivelul de producție, să ne sune un angajat cu câteva ore înainte de program să ne spună că nu se simte bine și nu poate ajunge la muncă. Știm și ținem cont de aceste lucruri. Evident nu este o regulă, doar că este posibil ca aceste situații să se întâmple mai des în cazul acestor angajați în comparație cu ceilalți. 

Pe de altă parte, chiar dacă știm că există diferențe, încercăm să ne tratăm angajații la fel. De pildă, în Atelierul de Pânză noi avem o normă unitară, ținând cont de tipul de program al fiecăruia. Dar este o normă care vine în întâmpinarea tuturor angajaților, adică poate fi realizată de toți. 

Care este norma?

Pentru cel mai simplu produs al nostru, respectiv șacoșa, facem 64 de bucăți pe zi pentru cineva care lucrează full time. Apoi intervin evident diferențe care țin cont de tipul de produs realizat – dacă aplică doar barete sau face sacoșa integral, de exemplu. 

Dar această normă a fost gândită pentru a fi realizată de toată lumea. Astfel încât toți să fie productivi. Și îți spun că de când sunt eu aici, de trei ani, am avut foarte multe situații de bucurie sinceră, de satisfacție atunci când angajatul a reușit să-și facă după o lună sau două norma. Este un moment grozav pentru ei. Se simt, în sfârșit, bine, împliniți. Simt că fac ceva și sunt apreciați pentru asta. 

Ce dizabilități au angajații voștri?

În general, dizabilități fizice, care nu sunt vizibile cu ochiul liber. Nu avem, în acest moment, angajați cu dizabilități mentale. Sunt mai greu de gestionat, în special pentru că nu avem un asistent social care să ne sprijine. Dar am avut în trecut. Nu refuzăm astfel de angajați, dar cred că este important să ne știm limitele actuale, mai ales că în producție avem un grad mai ridicat de stres. 

Citește și: Ingrid Enache: „Între patru pereți nu e ușor de trăit. Ce trăiesc oamenii de un an de zile, noi, persoanele cu dizabilități, trăim de o viață”

Cum și de unde îi angajați? Cât de ușor este procesul de recrutare?

Nu este ușor deloc. Recrutarea este dificilă, dar și mai grea este retenția. Nu avem un sprijin în acest sens, lucrăm într-adevăr cu câteva direcții generale de asociații sociale de sector care ne-au mai trimis candidați, dar aceștia nu sunt neapărat pe profilul de care avem nevoie. Mergem cu clasicul anunț de angajare pe platformele de profil. Retenția este, însă, cu adevărat dificilă. Se întâmplă să nu mai vină la atelier după ce am bătut palma sau să nu se mai întoarcă la muncă după ce am terminat o comandă sau un proiect. 

Dar asta sigur nu se întâmplă doar în cazul persoanelor cu dizabilități. Toate atelierele au astfel de probleme. Este un risc pe care trebuie să ți-l asumi atunci când lucrezi într-un astfel de domeniu. 

„Plec obosită de la birou, dar mă întorc a doua zi cu bateriile încărcate pentru că am mereu satisfacția că ajut un proiect mic să crească puțin câte puțin”

Eu v-am descoperit atunci când am găsit o sacoșă realizată de voi. Și ce mi-a atras atenția a fost faptul că pe eticheta produsului era trecut numele celei care îl realizase. De ce faceți asta?

Cred că este o modalitate foarte faină prin care clientul se poate apropia ușor de noi. Puteam alege o etichetă simplă, dar am vrut ca pe lângă povestea atelierului nostru să scriem de mână și cine a lucrat produsul respectiv. Am o colegă care cu asta se ocupă, scrie etichetele. Cred că este o modalitate prin care încercăm să le spunem clienților cine este omul care a lucrat pentru produsul care a ajuns la ei. 

Să știi că ne-am gândit de multe ori dacă are rost, dacă este eficient pentru noi să avem un angajat, chiar și part-time, care să se ocupe de scrierea etichetelor. Și am ajuns mereu la concluzia că acest lucru este important pentru noi și foarte inclusiv, atât pentru ei, cei care doar asta pot să facă, cât și pentru client.

Adică persoana care se ocupă de asta are și ea o dizabilitate, nu?

Da. Și nu poate să lucreze la mașină. 

Care este cea mai emoționantă poveste a unui angajat de la Atelierul de Pânză?

Nu știu dacă cea mai emoționantă poveste, dar motivantă sigur. Este vorba despre o persoană care are o dizabilitate deloc ușoară, care a avut un transplant renal și care nu a mai avut nicio legătură cu croitoria în trecut. 

M-a emoționat pentru că a avut curajul de a veni într-un atelier în care să învețe să mânuiască mașina de cusut și este o inspirație pentru mine pentru că încearcă mereu produse noi. Mereu încearcă să depășească momentele mai grele cu care se confruntă, lucrând într-un domeniu în care nu credea că va ajunge vreodată. Și, cel puțin așa îmi spune, îi place enorm ceea ce face. A avut foarte multă determinare și foarte multă putere. 

Cum ai ajuns să muncești la Atelierul de Pânză?

Am început acum mai bine de trei ani și jumătate. Am văzut un anunț online. Lucram pe atunci la Asociația Națională a Surzilor și îmi doream să intru și pe zona de business, dar nu voiam să intru în mediul privat, voiam să am un loc de muncă cu sens. Așa că am venit la interviu. Și determinarea și dorința mea s-au simțit. Echipa era mult mai mică atunci, erau și probleme financiare, dar mi-am dorit să lucrez aici și să ajut echipa atelierului. 

De unde dorința ta de a lucra pentru proiecte sociale?

Am un unchi cu deficiențe de auz. Așa am ajuns la Asociația Națională a Surzilor, întâi ca voluntar și apoi ca angajat. De fiecare dată când auzeam povești ale oamenilor care lucrau în mediul privat comparam cu ce făceam eu și părea cu mai mult sens pentru mine. Poate resursele sunt mai mici, încercările mai mari, dar satisfacțiile sunt de o mie de ori mai mari, de la ce îți povesteam mai devreme despre colega mea, la a lucra zi de zi împreună cu o echipă cu oameni cu dizabilități și să reușești să închei anul pe zero sau chiar pe plus sau să poți la final de an să dai o primă de Crăciun. 

Îți recunosc că plec obosită de la birou, dar mă întorc a doua zi cu bateriile încărcate pentru că am mereu satisfacția că ajut un proiect mic să crească puțin câte puțin.

Povesteai despre unchiul tău. El lucra sau și acesta a fost un motiv pentru care ți-ai dorit să te implici la Atelierul de Pânză pentru a-i ajuta pe oamenii cu dizabilități să-și găsească un loc de muncă?

Lucra. Cred că el nu a făcut parte dintr-o categorie de oameni cu dizabilități discriminate, chiar a avut un loc de muncă bun. Însă, trebuie să îți recunosc, acum că vorbim despre unchiul meu, că eu nu am știut limbajul semnelor acasă. Nu am vorbit cu el prin limbajul semnelor mai mult de câteva cuvinte. Mai erau oameni în familia mea care puteau să vorbească cu el, dar eu nu mi-am dorit neapărat să învăț atunci asta. Însă, în momentul în care am venit în București, știind de la el de Asociația Națională a Surzilor, mi-am dorit să învăț și să știu mai multe despre cum să lucrez cu oamenii care se confruntă cu această dizabilitate. De altfel, am lucrat acolo cinci ani. 

Și acum știi limbajul semnelor, nu?

Da. Sunt și interpret la o televiziune, traduc matinalul. 

La Atelierul de Pânză nu aveți persoane cu această dizabilitate, nu?

Nu. Cred că am avut câțiva oameni care au venit la interviuri. Însă, ar fi destul de complicat atât pentru noi, cât și pentru ei. Ar fi nevoie cred ca oamenii din producție să cunoască limbajul semnelor, altfel aceștia s-ar simți singuri și, poate chiar, discriminați. De pildă, unchiul meu a avut și alte persoane cu deficiențe de auz la locul de muncă. Este important, altfel ar fi o lume a tăcerii, într-un atelier de croitorie foarte zgomotos.

Și, ultima întrebare, Andreea, ce planuri aveți pentru următoarea perioadă la Atelierul de Pânză?

Poate o să te surprindă, dar să știi că pentru un proiect social planurile sunt foarte importante (râde). E important să ai multe planuri și să te rogi să-ți iasă măcar unul. Avem în plan să dezvoltăm produsele Puzzletex și chiar să avem o echipă dedicată acestei game. Ne dorim să avem o linie mai mare de furnizori pentru aceste produse. Vrem să creștem și linia de produse din bumbac reciclat. Și, evident, să creștem capacitatea de producție. 

Suntem în plin proces de recrutare în această perioadă. Și suntem într-un moment favorabil, asta pentru că firmele cu minim 50 de angajați pot să folosească jumătate din taxa de handicap pe care, în mod normal, o trimit către stat pentru achiziționarea de produse sau servicii de la unități cu statut de unitate protejată. Iar legislația, reintrodusă în 2020, a deschis o nouă oportunitate pentru noi. Sunt multe companii interesate de astfel de parteneriate și asta ne bucură foarte mult pentru că împreună putem avea un impact mai mare atât în zona sustenabilității, cât mai ales în zona socială, oferind locuri de muncă unui număr cât mai mare de oameni cu dizabilități… unde avem foarte multe lucruri de făcut. Trebuie să înțelegem că, în acest moment, peste 90% dintre persoanele cu dizabilități din România sunt șomere sau nu au avut niciodată un loc de muncă.