Fericirea nu vine mereu singură. Uneori, cea mai dificilă parte este să conştientizăm că ne e bine şi să ne dăm voie să mai rămânem acolo, în acea stare.
„Şi când ne-o fi mai rău, aşa să ne fie” – aud expresia aceasta de la prietenele mele de câteva ori pe an, în perioadele bune ale vieţii. Cel mai adesea se întâmplă vara, când suntem pe la mare şi luăm o pauză de la viaţa cotidiană, de la joburi şi creierul are răgazul să intre într-o stare mai apropiată de relaxare. Când o aud, parcă mă străfulgeră puţin în stomac sau în piept.
Zâmbesc, apoi imediat mă gândesc la ce bine îmi e, dar ce rău poate să şi fie. Am învăţat studiind psihologia că, de fapt, creierul uman are tendinţa de a acorda prioritate informaţiilor negative; minţii îi e mai uşor să proceseze gânduri ameninţătoare decât să „se aşeze” confortabil într-o stare de linişte şi pace. Vine şi vinovăţia – am voie să mă simt bine?
Venus, maşina mea nemţească
Apropo de vinovăţie, îmi amintesc de prima mea maşină nemţească, pe care mi-am dorit-o foarte mult. Am cumpărat-o nouă, cu ajutorul părinţilor mei, am personalizat-o cu scaune încălzite şi trapă şi am aşteptat-o cu sufletul la gură să vină din fabrică. Când a ajuns în România, actele nu erau gata şi maşina a trebuit să mai rămână la showroom, aşa că eu am mers în primă fază doar să „o cunosc”. Ţin minte că purtam o rochie bleumarin cu flori mici şi cizme maro cu toc, mă aranjasem special pentru ea. Era bine. Eram atât de fericită că voi avea maşină nouă.
Era prea bine, nu o meritam
Până am văzut-o şi realitatea binelui „m-a lovit”: chiar era maşina mea. Am plecat înapoi spre birou şi au început gândurile – de ce eu merit această maşină şi alţii au drumuri atât de grele în viaţă, din punct de vedere financiar? Din ziua în care m-am pus la volan, nu m-am putut bucura de ea. De fiecare dată venea un gând: să nu fac accident în prima lună.
Dacă deja pare previzibilă povestea, nu mai lungesc suspansul: în a 28-a zi de când am luat-o pe Venus din showroom (căci aşa am botezat-o), am făcut un accident în oraş, iar maşina a trebuit să intre în service şi să stea vreo două luni, timp în care mintea mea încerca să mă convingă că nu mă voi mai putea sui niciodată la volanul acelei maşini. Era prea bine, nu o meritam.
E firesc!
Valentina Neacşu, psihoterapeută de orientare cognitiv-comportamentală şi membră a Asociaţiei de Hipnoterapie şi Psihoterapie Cognitiv-Comportamentală mă asigură că e firesc să apară des gândul că „sigur urmează ceva rău”, tocmai atunci când ne simţim foarte bine: „este şi o zicală în această direcţie, «după râs, urmează plâns». Realitatea este că stările se succed în permanenţă, dar vom tinde să acordăm mai multă atenţie emoţiilor şi gândurilor negative care semnalează ceva rău, potenţial periculos şi care este mai degrabă legat de supravieţuire. Este deci mai important să fim alerţi în situaţii potenţial periculoase şi să supravieţuim, decât să ne bucurăm şi astfel suntem mai atenţi la faptul că răul urmează după bine, decât că binele urmează după rău.”
Gândul Andreei din pasajul Unirea
Prietena mea Andreea povesteşte cu nostalgie despre verile pe care le simţea infinite şi cum fericirea părea că ţine mai mult în copilărie sau adolescenţă, comparând senzaţiile de atunci cu perioada prezentă.
„Acum, la 40 de ani, sunt recunoscătoare pentru sclipirile de fericire pe care le conștientizez în cele mai banale momente. Doar că acum orice clipă de fericire pe care o simt atrage după ea ceva ce seamănă cu un mic atac de panică. Mi s-a întâmplat recent, într-o seară, când traversam cu muzica-n urechi pasajul de la Unirii, să mă fulgere un sentiment de fericire. Pentru o clipă, mi-am dat seama că nu am nici o problemă reală în viață, că toată lumea din jurul meu e bine, prieteni și familie, că am jobul la care visam când eram mică, o casă doar a mea, iar tipul de care îmi place tocmai îmi dăduse mesaj.
M-am simțit recunoscătoare pentru tot ce trăiesc și pentru tot ce am, doar că, în secunda următoare, mintea m-a sabotat și următorul meu gând a fost: «Sigur urmează să se întâmple ceva rău». Nu știu să explic de ce am simțit asta, dar știu că nu există oameni fericiți tot timpul și mai știu că viețile noastre, ale tuturor, au suișuri și coborâșuri, așa că de fiecare dată când mă simt cu adevărat fericită, indiferent de context, inevitabil mă gândesc și la cum mă voi prăbuși apoi, mai devreme sau mai târziu.”, a povestit ea.
Ce stă în spatele fricii şi când devine problematic?
Când am întrebat-o pe specialista Valentina Neacşu ce se află în spatele acestei frici de fericire sau de bine, mi-a spus că „e mai degrabă vorba despre hipervigilenţă. În astfel de cazuri au existat de obicei, în istoria personală, situaţii concrete care au avut impact emoţional puternic şi au confirmat şi amplificat convingerea că sigur s-a întâmplat ceva rău dacă te-ai bucurat prea tare. Coincidenţa şi succesiunea normală a evenimentelor se transformă în cauzalitate. Aici putem vorbi despre faptul că «cine s-a fript cu ciorbă suflă şi în iaurt».”
„Incapacitatea de a ne bucura poate fi un simptom al depresiei”
Insist şi întreb specialista când devine un mecanism problematic şi cum ne putem da seama că nu e doar un gând trecător, ci că începe să ne afecteze capacitatea de a ne bucura: „Este dificil de dat un răspuns foarte clar, pentru că ţine de aprecierea subiectivă a persoanei. Dacă persoanele nu pot face diferenţa între gânduri şi realitate sau nu pot controla aceste gânduri care devin intruzive şi de neoprit, putem vorbi despre o problemă care ar fi bine să fie adresată fie la psiholog, fie la psihiatru. Incapacitatea de a ne bucura poate fi un simptom al depresiei”, continuă Valentina Neacşu.
Pot să stau şi cu binele
Şi totuşi, cum putem rămâne în prezent, cum să nu lăsăm anticiparea răului să interfereze cu bucuria? Psiholoaga nu oferă un răspuns universal valabil, ci spune că „fiecare dintre noi (eventual, cu ajutorul unui terapeut) îşi poate dezvolta propriile strategii care să îl ajute să îşi aducă aminte că totul trece, bune sau rele şi este bine să fim pregătiţi pentru cele rele, dar cele bune sunt resurse energetice pentru a trăi o viaţă de calitate.”
Pe măsură ce trec anii şi experienţa mea de viaţă se îmbogăţeşte, realizez tot mai pregnant cât sunt de privilegiată: sunt născută în Europa, am acces la educație, pot să scriu articolul acesta, aşadar poate că pot să mai zic şi „hopa, am sărit pârleazul”. Am ajuns la o maturitate la care îmi permit relaxarea de a poposi și în bine, fără să mă gândesc, automat, în primul rând la ce ar urma, indiferent dacă urmarea asta ar fi bună sau rea. Acum e bine. Şi pot să stau şi aici.
Foto: Prostock-studio / Alamy / Profimedia
