Căutare

Share this article

Aurora Martin este Vice-Președinta International Institute for Human Security, din Chicago, este funcționar guvernamental al României, profesor universitar, a fost profesoară de liceu, dirigintă și o prietenă pentru elevii ei.

Aurora Martin este recunoscută ca feministă, o activistă pentru drepturile minorităților din lumea modernă. În urmă cu câteva luni a lansat așa-numitul Muzeu al Sclaviei Moderne, a ajuns să discute cu fete din zone vulnerabile ale satelor românești, dar și în Africa, în Gambia, unde a inițiat o amplă o cercetare și acțiuni de educare și conștientizare, cercetare legată de mutilările genitale la fetițe.

Citeam un interviu cu tine și am găsit o imagine care mi-a rămas în minte, a unei fete cu bocceluța în spinare, ce pleacă în lume. Ce e cu această imagine?

În clasa a V-a, am placat de acasă, din Dumbrăveni, o comună măricică, la vreo 20 de kilometri de Focșani, pentru că părinții mi-au spus că se face carte mai bună la oraș. Așa că m-am mutat la una dintre surorile mele.

De acolo a pornit drumul, fiindcă de atunci tot pe drumuri sunt și tare bine-mi stă cu ele, vorba proverbului.

Ce-ți amintești din satul copilăriei tale?

Aurora Martin: Curte, grădină, relații bune cu vecinii, chiar cu cei de peste drum, cu care ne jucam. Iar părinții mei, sătenii din vremea aia, aveau acea deschidere, să treci prin poarta omului, dai binețe și te trezești poftit înăuntru. Acum nu mai este așa: suni înainte, anunți vizita așa încât omul să se pregătească. Atunci funcționa un altfel de Facebook, o proto-rețea de socializare.

Sunt păreri împărțite despre lumea satului: pe de o parte unii suntem nostalgici legat de ce știm că am avut, pe de alta sunt alții îngrijorați de „calitatea” relațiilor de acum și de o deteriorare a țăranului de altădată. Ce părere ai tu?

Aurora Martin:Lumea rurală nu mai e ea, este o amestecătură de mahala, marginală, târgul de provincie de altădată, compromisul dintre sat și oraș. Țăranii autentici au rămas puțini. În general, țăranul e legat de pământul și rădăcinile lui. Cel care migrează, pleacă la oraș, face școala și rămâne acolo la serviciu, nu mai este țăran.

Aveam o carte aici despre globalizare care vorbea despre modificarea relației dintre centru și margine. Dacă înainte aveam un centru al țării care se raporta la margini, adică granițe, acum avem un centru subiectiv, București, să zicem, iar marginile pot să-i fie granița UE.

Vrei să citești în fiecare zi câte o poveste inspirațională?
Aurora Martin

Ce găsești tu acum la țară, ce a mai rămas din lumea aceea?

Aurora Martin:O găsesc pe mama, Sanda, iar asta este mare lucru și mă bucur de toate zilele în care știu că o mai găsesc acolo.

Mama o să împlinească 85 de ani în septembrie. Ea îmi spune de fiecare dată când o văd că nu o să o mai apuce vârsta asta. Iar eu nu vreau să aud de așa ceva.

Mă consolează faptul că știu că pe linia descendenței ei am avut un străbunic, Dragostin, care a trăit până la 106 ani. Într-o zi s-a dus la coasă, și-a făcut treaba până pe la prânz, s-a întors acasă, a mâncat, s-a întins puțin în pat și a murit senin. Iar soția lui, străbunica, mai tânără decât el, a fost mai fragilă, a murit la 102 ani. (râde)

Tata, pe de altă parte, s-a dus de câțiva ani. Îmi amintesc cum el, după ce a ieșit la pensie, de la serviciul lui din Dumbrăveni, nu a suportat inutilitatea și a mers la un meșter să îl învețe să facă sobe. Iar acum este plin satul de lucrările lui.

Cum ți-a fost să te muți cu totul, la 11 ani, de la ai tăi la sora ta, desigur, o rudă apropiată, dar nu era acasă?

Aurora Martin: Este un șoc, sigur că da. Și l-am conștientizat când sora mea m-a luat de mânuță și m-a dus la Biblioteca Județeană „Duiliu Zamfirescu”. Îmi amintesc cum vorbea cu bibliotecara și îi spunea: „știți, ea vine din mediul rural”. Iar tonul îmi dădea de înțeles că sunt inferioară dacă vin de acolo, că este ceva ce îmi lipsește dacă vin de la sat.

Vrei să citești în fiecare zi câte o poveste inspirațională?

Atunci m-am simțit inferioară. Și a început să funcționeze auto-stigmatizarea: la mine acasă învățam și eram cea mai bună, aici știam că pot să fiu cea mai bună, dar mai știam că sunt de la țară, iar asta mă așeza mai jos decât ceilalți. Și a început să-mi fie rușine cumva că vin de la sat.

Mi-a trebuit ceva timp să pricep faptul că cineva care se naște la oraș nu vine la pachet cu niște valori pe care la țară nu le-ai avea, locul unde te naști nu este deloc o garanție a valorii tale. Cred că abia în clasa a VIII-a, când am luat premiu apoi am intrat la un liceu foarte bun, unde alții nu reușiseră.

La ce liceu?

Aurora Martin: Era Liceul Economic din Focșani, care avea singura clasă de filologie din tot județul. Iar eu știam că am oarece chemări către literatură, către partea socio-umană. Părinții mei însă știau altceva: ca să reziști în perioada comunistă cel mai bine era să fii vânzătoare sau contabilă. Iar acest liceu îmi dădea un curs bun în viață, cum s-ar zice. Așa că ei m-au înscris la contabilitate. Am încercat să le spun că matematica mea nu era genială, dar nu i-am convins, că ei nu știau ce era mai bine pentru mine.

Când am văzut că nu mai am soluții, în ultima zi înainte de examen mi-am schimbat dosarul de la conta la filologie. A fost primul meu act de independență totală față de părinți.

Am intrat la filologie, iar lor le-am spus că m-au repartizat cei din școală acolo, fiindcă am avut medie mică. Abia când am intrat la facultate le-am spus adevărul.

Am avut un profesor în școala generală, Gherghe Marin, care știa să ne provoace, să ne facă să citim și să ne incite să scriem. Atunci, în clasa a VI-a, am făcut primele poezii.

Iar în liceu l-am avut pe domnul profesor Zaharia, care a fost un mentor. Nu aveai cum să nu iubești literatura dacă el îți era profesor. Nu era vreo apariție, dimpotrivă: micuț, rotunjor, dar era o poezie de om. Și avea o ironie fină pe care ne-a transmis-o și nouă.

Noi eram o clasă plină de fete, am avut un singur băiat, Romeo, care a plecat în clasa a IX-a. Iar domnul profesor se plia pe publicul său și ne spunea de pildă cum eleganța unei femei se vede atunci când trece strada. Îți dai seama că la asta mă uit și eu acum când văd pe cineva trecând strada. Sau mă gândesc mereu cum sunt eu în această situație.

Apoi ne spunea, vizionar cumva, că vor veni vremuri când o mare bibliotecă va încăpea într-o cutiuță mică. Iar atunci nici vorbă de vreun kindle sau ceva de acest gen.

Aurora Martin, vice președinta International Institute for Human Security

Ce visai tu să faci, să fii?

Aurora Martin: Visurile erau legate și de modelele pe care le aveam atunci: profesorii. Deci opțiunea de a fi profesoară a existat dintotdeauna. La un moment dat, când am devenit mai conștientă de mine, gândeam că aș putea fi stewardesă. Dar nu am luat în serios asta, fiindcă mă gândeam că acolo se intră cu pile, iar eu nu știam pe nimeni, ori nu mă credeam suficient de frumoasă încât să fiu stewardesă.

Era foarte frumos că pe lângă orele de literatură sau de dirigenție, dl Zaharia ne ducea la teatru. După piesă ne întâlneam cu actorii, mergeam și luam autografe. Dar ulterior, fie cu actorii, fie doar noi ne așezam undeva și începeam să comentăm piesa.

Mai mult, exista STEF, Stagiunea Teatrală a Elevilor Focșăneni, unde fiecare liceu trebuia să pregătească o piesă. Citeam mult atunci, citeam multă poezie, respiram cărți, lucru pentru care nu mai am atâta timp acum.

Asta am încercat să fac și eu, cu elevii mei, când am devenit profesoară, să le inspir pofta de carte, curiozitatea și fascinația de a gândi altfel.

Cum ai devenit profesoară? Și de ce ai renunțat? Cum ai ajuns să visezi mai mult decât îți permiteai la momentul liceului?

Aurora Martin: Profesoară încă sunt. Predau la facultate, deci nu a ieșit încă microbul din mine.

În 1990, când am terminat eu facultatea, am fost ultima generație de absolvenți care a primit repartiție, dar prima care avea acces la altfel de repartiții. Acum apăruseră niște locuri în București sau în preajmă. Iar eu am putut să îmi aleg o școală de lângă București. Nu m-am dus acolo însă, fiindcă soțul meu, care e profesor de matematică, primise repartiție în Voluntari. Așa că mi-am luat și eu detașarea la școala unde era el.

Era mai greu să fac naveta, din Militari până acolo, dar nu am renunțat vreme de 3 ani. Mă trezeam devreme, la 5.00, făceam jumătate de oră de gimnastică, apoi luam un autobuz, un tramvai, un metrou și însă două autobuze până la liceu.

Școala despre care îți vorbesc era Liceul Economic pentru Handicapați, exact așa se chema. Azi sună foarte urît, dar atunci suna normal. Era un liceu de băieți, la marginea localității: fiind liceu de handicapați trebuia să fie la marginea comunei, nu?

Cum l-ai cunoscut pe soțul tău?

Aurora Martin: Ne-am întâlnit la un curs opțional de limba chineză, în facultate. El era foarte talentat la limbi străine, așa că după un an de predat matematica la acest liceu, și-a dat demisia și a început să lucreze pentru chinezi.

Tu nu ai fost tentată să faci același lucru?

Aurora Martin: Nu. Cred că era prea puternică vocația de profesor. Mi s-a părut că așa trebuie să îmi păstrez respectul de sine. Păstrând această linie.

Nu m-am dus cu cine știe ce așteptări la catedră, dar știam că eu trebuie să dau. Și dând, orice aș găsi acolo pot ridica. Lucru care s-a și întâmplat.

La mulți ani după ce am plecat din școală, am primit o scrisoare de la un fost elev, care îmi spunea cât de mult au însemnat pentru el discuțiile din clasă despre Noica și Cioran și că de atunci se chinuie să intre la filozofie, iar în acel an intrase. Întâmplarea făcea că exact atunci plecam spre Focșani, să mă întâlnesc cu dirigintele, cu dl profesor Zaharia. I-am arătat și lui scrisoarea, iar reacția lui m-a emoționat foarte tare, fiindcă am simțit atunci că îmi predă o ștafetă.

Dl diriginte m-a învățat o lecție foarte importantă despre a fi profesor, adică nu este acea meserie în care trebuie să îți arăți tu forța și autoritatea, ci este mult mai important cum ajungi la sufletul elevului tău.

Pentru minte poți găsi instrumentele să și-o perfecționeze, dar umanitatea cu care relaționezi cu el este cea mai importantă. Și mi s-a întâmplat în facultate să văd contrariul acestui crez: foști colegi studenți care au rămas acolo să predea și care au înțeles că își impun autoritatea fiind aspri, răi, afurisiți. Dar nu e deloc așa.

Aurora Martin, vice președinta International Institute for Human Security, alături de activiste pentru drepturile minorităților

De ce ai plecat din Voluntari?

Aurora Martin: Voiam o școală mai aproape, dar nu voiam să renunț la generația mea de copii, a căror dirigintă eram. Așa că am stat 3 ani, până au ajuns ei în clasa a XII-a, după care m-am mutat la Liceul Sf. Pantelimon, unde am luat încă o generație, pe care tot așa, am dus-o până la capăt. Și îi am încă în suflet, am păstrat legătura cu ei, am fost la nenumărate nunți și botezuri.

Când ai rupt-o cu profesoratul?

Aurora Martin: În 2015, când s-a înființat Agenția Națională pentru Egalitate de Șanse (ANES), iar eu deja predam cursuri de gender la Facultatea de Științe Politice. Atunci am avut naivitatea să cred că știu destulă teorie cât să ajung într-o zonă de decizii publice și să schimb ceva la modul consistent.

Dar am văzut că lucrurile nu stau deloc așa: e greu să găsești contextul politic care să îți favorizeze schimbarea. Dacă politica s-ar face cu oameni responsabili, ar fi foarte bine, dar au existat perioade în care lucrurile nu au stat deloc așa, iar în funcții publice au fost instalați oameni care nu aveau nicio legătură cu subiectul, dar aveau un mandat politic.

Chiar în mandatul precedent, când am avut o președintă de formație ginecoloagă, care la prima ieșire publică a declarat că este cea mai potrivită pentru această slujbă pentru că ea cunoaște cel mai bine femeia, și prin interior, și prin exterior. (râde) Vorba unei prietene, „E adevărat, dar nu avea perspectiva bună! Ajungi greu la creierul femeii, dacă nu alegi punctul potrivit de plecare!” (râde)

Pe mandatul acestei doamne, am demarat cercetarea mea în Gambia, pe subiectul mutilărilor genitale. Am plecat în Africa, iar după câteva zile de lucru acolo, am reușit să ajung la Vice-Președinta țării, echivalentul Prim-Ministrului de la noi, o femeie extraordinară, un profesionist care a lucrat la ONU, care a avut un rol fundamental în democratizarea țării și eliminarea dictaturii în mod pașnic, așa cum rar se întâmplă în țările africane. Am stat de vorbă vreo oră și reușisem să punem la punct niște parteneriate. Eu eram foarte fericită că România avea primul Prim-Ministru femeie și m-am lăudat cu asta, fără să știu ce avea să urmeze.

Când m-am întors au început represaliile la serviciu, fiindcă Președinta agenției nu suporta ideea că am avut o întâlnire cu Premierul acelei țări. În cele din urmă, după alte câteva episoade similare, m-a dat jos din funcție.

Aurora Martin, vice președinta International Institute for Human Security, alături de activiste pentru drepturile minorităților

De ce-și fac femeile asta între ele?

Aurora Martin: Există niște studii care au analizat cazurile unor gardiene care au fost mult mai feroce decât bărbații, mai ales cu semenele lor.

Cred că explicația stă în competiție, dorința de a fi aleasă.

De ce ai ales gender, mai ales în perioada în care subiectul era tabu?

Aurora Martin: Cred că era o căutare de sine. Voiam să îmi descopăr identitatea, fiindcă și eu am trecut de sub autoritatea mamei sub cea a soțului. Pare incredibil pentru ce sunt azi, dar uite un exemplu: soțul meu nu îmi dădea voie să mă machiez. Când am plecat la logodnă, verișoara lui mă rujase și îmi dăduse cu ceva pe la ochi, ușor, discret. Iar el, când m-a văzut la poartă, m-a întrebat: „ce e asta pe fața ta? Ori te ștergi, ori mergem înapoi!”. Iar eu am făcut cum a zis el.

Nici el nu știa că greșește. Acum, în a doua căsnicie, are o fiică, așa încât mă gândesc că și-a învățat lecțiile, dar atunci așa înțelegea el că trebuie să își impună autoritatea.

Ne-am despărțit cu puțin înainte de a serba 10 ani de căsnicie. M-am simțit trădată, am suferit. Atunci am făcut al doilea mare gest de independență din viața mea și am cerut să divorțăm.

Atunci, cu ajutorul unor prieteni dragi, dar și ulterior al cursurilor de la masterul de gender, am realizat că mi se întâmplase și mie ce se întâmplase multora și că suferința era firească. Ce trebuia să învăț era cum să mă descopăr pe mine de fapt.

Așa că fetița care a plecat de la țară, la 11 ani să cucerească lumea, s-a întors cu fața de unde a plecat și a încercat să înțeleagă femeia de la țară, legătura ei cu satul, cu glia, cu bărbatul. Au fost trăiri care m-au reintegrat în lumea femeilor.

Care e misiunea ta?

Aurora Martin: Misiunea mea este să ajung în zonele de vulnerabilitate. Acum câtva timp am deschis Muzeul Sclaviei Moderne și am ajuns în sate din România, să discutăm cu fetițe la care știam că nu ajunge nimeni, despre pericolele de a deveni victime ale traficului de carne vie. Sunt foarte vulnerabile din cauza prăpastiei uriașe dintre ce le lipsește și ce văd că au alții, așa cum urmăresc la televizor. Iar mesajul trebuie să ajungă la ele, să știe că pot să devină mai mult, dar cu altă strategie, nu dându-se pe mâinile primului bărbat care le promite o viață strălucitoare în Italia sau Spania.

În egală măsură ai ajuns în Africa. Ce crezi că ai schimbat acolo?

Acolo am ajuns în școli. Gambia, unde am ajuns eu, este o țară unde s-a interzis mutilarea genitală, dar rezistă încă o inerție a tradiției și există încă moașe și părinți care o practică. Și mai surprinzător este că cele mai fervente susținătoare ale acestei mutilări sunt chiar femeile din familie, cele mai vârstnice dintre ele.

Apropo de ce discutam mai devreme, legat de cruzimea femeilor. Îmi amintesc despre un caz al unei victime care a refuzat categoric să fie „cusută”, la fel și soțul ei, care o susținea, dar femeile din familia ei au păcălit-o, au dus-o într-o pădure și au mutilat-o.

Sunt experiențe cutremurătoare pe care nu le putem schimba decât prin educație și politici guvernamentale. Din acest motiv sunt aici și mi-am asumat acestă misiune.

 

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO