Căutare

Share this article

Bianca Voinescu este medic cu specializarea boli infecțioase și salvează copiii cu malnutriție din Burundi. Mi-a spus că până să ajungă în Africa, despre malnutriție citise doar în cărțile de specialitate, nu văzuse niciodată un pacient cu o asemenea boală cronică.

Am întrebat-o pe Bianca Voinescu dacă nu sunt guri răutăcioase care întreabă de ce salvează copiii din Africa și nu pe cei din România. Răspunsul ei a fost năucitor: „Eu nu am întâlnit astfel de oameni care să pună problema așa, dar dacă aș întâlni, aș avea un răspuns simplu: în România nu am întâlnit niciodată, așa cum s-a întâmplat în Africa, o mamă cu copilul de 3-4 ani la sân, amândoi uscați din cauza lipsei hranei. Și nu am văzut niciodată în România o mamă care să primească o farfurie de mâncare și care să refuze să o împartă cu copilul ei pe care îl poartă la sân, activându-și astfel instinctul de supraviețuire”.

O altă introducere ar fi de prisos, așa că vă las să descoperiți singuri povestea Dr. Bianca Voinescu.

Bianca Voinescu alături de copiii de care are grijă

Unde ați fost până acum să faceți bine oamenii?

În afară de Burundi, am mai fost în Rwanda și Uganda, în Africa, iar în Orientul Mijlociu am fost în Irak. Acolo am fost în aceeași tabără de refugiați de lângă Mosul, unde a fost și tânărul medic din Cluj, Andrei Abrudan.

Teoretic, acolo nu este zonă de război, nu?

În vara anului trecut, când am fost eu, deși exista încă armată care avea grijă de zona respectivă, nu am văzut nici o acțiune directă, însă existau puncte în care erau militari. Știu că ISSIS-ul se retrăsese din Mosul și că nu mai aveam aceeași putere, însă, nu cred că poți să spui nici acum că nu e zonă de război. Eu am stat puțin, trei săptămâni, timp în care nu am avut nici o problemă.

Haideți să începem cu prima expediție… Când și unde?

Prima deplasare a fost în 2012, la începutul anului, în Burundi. În Burundi eu am fost până acum de patru ori, inclusiv anul acesta. Atunci, în 2012, am plecat cu o organizație non guvernamentală din Slovacia. Ei angajau medici care să lucreze în anumite țări defavorizate din Africa sau Asia, în anumite proiecte pe care ei le aveau în câteva dintre țările de pe aceste continente. Aveau obiective pentru Burundi, Kenia, Rwanda, Sudanul de sud și în Asia în Cambodgia, Vietnam, India și Haiti.

Bianca Voinescu în Burundi

Ați plecat ca medic angajat?

Da. La fel ca în cazul „Medicilor fără frontiere”. Dacă vrei să te duci pe o perioadă de șase luni sau un an de zile, trebuie să fii miliardar ca să poți să faci voluntariat, să te descurci din banii tăi un an de zile. Altfel, trebuie să ai un venit care să te ajute să trăiești acolo.

Pentru cât timp ați plecat prima dată?

Contractul a fost pentru șase luni. Era perioada minimă pe care o puteai alege. Eu, după primele două luni mi-am prelungit contractul și am stat în total 11 luni.

Câți ani aveați?

32 de ani.

Bianca Voinescu cu unul dintre „copiii ei”

Cum ați aflat de această asociație?

A fost foarte interesant. Eu făceam rezidențiatul la Cluj și aveam în minte că trebuie să ajung în Africa. Încă de prin liceu, când am tot citit despre Africa, am avut dorința de a ajunge acolo. În timpul rezidențiatului am vorbit cu directoarea medicală care ne era coordonatoare directă și i-am spus că aș vrea să mă duc în Franța să fac bani ca să pot merge în Africa. Ea mi-a spus atunci: „Numai bine că mi-ai spus. Nici o problemă, îți rezolv eu”. Ea îl cunoștea pe directorul acestei organizații, care și el era îndrăgostit de Africa și de misionarism, motiv pentru care și-a dezvoltat această organizație non guvernamentală cu scop social și medical. Am luat legătura cu acest om care mi-a răspuns direct foarte repede și mi-a spus: „te duci în Haiti!”. Eu am zis că nu mă duc acolo pentru că sunt cutremure și tsunami și că vreau să mai aștept puțin pentru că eu vreau totuși în Africa. M-a pus să aleg între Sudanul de sud și Burundi, iar pentru că Burundi era verde pe hartă și Sudanul de sud maro, am ales Burundi.

Și acolo ce ați făcut?

Acolo am lucrat într-un spital dispensar, într-un sat din nordul țării, la o altitudine de aproape 1800 de metri. Dispensarul era construit de către o organizație religioasă catolică poloneză în colaborare cu biserica catolică burundeză. Erau acolo cinci măicuțe poloneze, o parte dintre ele venite din Europa, altă parte veneau din Rwanda și cea mai vârstnică era acolo de 20 și ceva de ani. Prinsese tot războiul civil din Burundi și Rwanda.

Era un spital care avea cam 100 de paturi pentru pacienții internați și un dispensar care putea să vadă cam 200-300  de persoane pe zi, mai ales în perioada de epidemie de malarie. Avea și maternitate, parte de adulți și de copii, tratau pacienți cu HIV și cu tuberculoză.

Copil malnutrit din Burundi

Fiind medic de boli infecțioase, înseamnă că v-ați dus direct pe malarie…

Da, am avut foarte multe cazuri de malarie pentru că așa e zona. În perioada de epidemie sunt mai mult de 50% din totalul cazurilor, bolnavi de malarie.

Dar nu e periculoasă? Noi așa știm.

Așa este. Se transmite prin înțepătura de țânțar și poate să fie mortală. Pentru că am stat o perioadă lungă de timp nu am putut să fac profilaxie cu medicament așa cum recomandăm tuturor care merg în țările africane, endemice de malarie. Am luat o lună de zile tratament, am avut ceva reacții secundare la tratament și l-am oprit. În rest m-am protejat cu plase de țânțari, cu spray-uri, am folosit fustă lungă, pantalon lung, bluză cu mânecă lungă, nu m-am expus seara… În cei doi ani de zile pe care i-am petrecut în total în Africa, pe lângă faptul că m-am ferit eu, a existat acolo și o protecție divină.

Cum a fost să lipsiți atâta de acasă?

Când am fost prima dată, cel puțin în primele luni, nu am simțit că lipsesc de acasă și nu am dus dorul de loc. Dar prin lunile a șasea, a șaptea, îmi era dor, îmi lipseau civilizația, familia, reușeam să vorbesc cam o dată pe lună acasă – era destul de scump și nu aveam conexiune internet. Între timp lucrurile s-au mai schimbat.

Sărăcia din Burundi

Și părinții se mulțumeau cu acele convorbiri lunare?

Am încercat să-i „educ” ca să nu-mi ducă dorul foarte tare, le mai scriam mailuri pe care le trimiteam din capitală. Coboram din sat în capitală, undeva pe malul lacului Tanganyika și acolo găseam conexiune la internet.

Atunci erați încă medic rezident, nu?

Da. După ce m-am întors, mi-am dat specialitatea și în ianuarie 2015, după ce am terminat cu examenele, am plecat pentru a doua oară, tot în Burundi, tot în același sat.

Deja erați ca acasă…

Da, m-am dus ca acasă, acesta a fost sentimentul meu. E un sat foarte frumos înconjurat de pădure de eucalipt, iar pe vârful muntelui era o pădure de tuia, lucru ce-l făcea să semene foarte mult cu Branul, de unde vin eu.

Burundi, a doua casă pentru Bianca Voinescu

Sună ca o vacanță exotică, dar care erau condițiile de acolo?

În 2012 a fost puțin mai neplăcut, dar totuși aveam apă curentă pe care, dacă nu o găseam îmbuteliată o fierbeam și o filtram ca să putem să o bem. În 2015-2017 aveam deja butelii de apă. De spălat ne spălam la lighean, dar exista și un fel de duș cu apă dintr-un rezervor care era caldă doar la amiază. Se întâmpla să nu avem electricitate și câte o săptămână, iar atunci stăteam la lumânare sau la lanternă. Fusesem pusă în temă încă de acasă și mi-am adus toate cele necesare.

Dar ce se întâmpla în spital când nu era electricitate?

Se lucra la lumânare sau la lanternă.

Nu existau aparate?

Nu. Să nu ne gândim că este un spital cum sunt spitalele noastre din București. Era un spital simplu care putea să trateze nu urgențe majore, deși existau și cazuri de comă, ci un spital unde se efectuau câteva analize de sânge, se puteau administra medicamente, se făcea EKG, ecografie abdominală și cam atât.

Pe străduțele din sat

Dar EKG-ul și ecograful mergeau pe curent…

Da, așa este, când nu aveam curent, nu făceam.

Și nașterile?

Se făceau tot la lanternă dacă era necesar. Dacă apăreau complicații și era nevoie de operații, se transferau.

Cam ca la noi la țară…

Puțin mai mult pentru că la noi la țară nu se fac internări cu injecții și perfuzii și nici analize. Acolo exista un laborator minim.

Pacienții cum erau?

99% erau din mediul rural care vorbeau limba lor și cu care mă înțelegeam cu ajutorul unui asistent medical localnic și care traducea în engleză sau franceză. Limba lor oficială este franceza, dar cei de la țară vorbesc limba lor, kirundi. Într-un final învățasem să fac o anamneză minimă și să mă înțeleg cu ei, dar dacă începeau să povestească, nu mai înțelegeam nimic.

Copiii?

Erau foarte mulți, inclusiv bolnavi de malarie.

De ce v-ați întors din doi în doi ani?

Pentru că nu a fost suficient. Foarte mult m-au impresionat copiii cu malnutriție și, pe lângă activitatea medicală pe care o desfășuram zilnic, împreună cu un asistent medical cu care am lucrat, am încercat să facem ceva pentru copiii cu malnutriție. Inițial am luat vreo doi copii cu malnutriție pe care asistentul medical i-a crescut în casă la el, cu bani din partea mea. Ulterior am închiriat o casă, unde tot el a luat vreo 10, iar apoi m-am hotărât să construiesc o casă. În momentul acesta, în acea casă locuiesc asistentul medical cu familia lui și vreo 16 copii cu malnutriție și vreo trei bone.

Casa construită de Bianca Voinescu pentru copiii cu malnutriție

Cu banii dumneavoastră?

Banii nu au fost numai ai mei, au fost strânși cu ajutorul asociației pe care am înființat-o, cu ajutorul prietenilor care au contribuit, ai mei și o parte a fost suportată de organizația cu care am lucrat.

Stați puțin să recapitulăm: v-ați întors în țară, ați înființat o organizație care se numește?

Smile Burundi. Și ne-am apucat să strângem bani pentru copiii malnutriți din Burundi. Noi începuserăm deja să luăm copii cu malnutriție încă de prin februarie 2013, la câteva luni după ce am ajuns acolo.

Copiii care stau azi în casa construită de Bianca Voinescu

Care e povestea primului copil?

Gil avea 7 ani și arăta ca de 4. Este cel care m-a impresionat pe mine foarte mult și care m-a determinat cumva să fac toată această acțiune. Nu mă așteptam să ajung unde am ajuns azi, dar el a fost motorul. Avea o familie săracă – de obicei familiile sunt dezbinate, părinții despărțiți, sau există doar mamă pentru că tatăl pleacă și nu recunoaște copilul. Gil avea și mamă și tată, dar erau despărțiți. Îi spusesem mamei, după ce am vindecat copilul de o boală infecțioasă respiratorie, să se ducă într-un centru de stat burundez să trateze malnutriția copilului. Copilul acesta era umflat, cu pielea decolorată, cu părul galben și nu negru, avea foarte multe semne de malnutriție. Ea pentru că nu avea bani, pentru că spitalele de stat trebuie plătite – sunt de stat dar trebuie să plătești dacă nu ai asigurare medicală, asigurare pe care o dețin doar cei care lucrează la stat și care sunt 10% din totalul populației – nu s-a dus.

După vreo săptămână am aflat că nu s-a dus la spitalul unde am trimis-o, așa că, împreună cu Jean Marie, asistentul medical, am luat motocicleta și ne-am dus acasă la ea să vedem ce se întâmplă cu acel copil.

Copiii cu malnutriție, deși nu mor în câteva săptămâni sau luni de la apariția simptomelor, pot să moară în timp sau să facă o complicație medicală și să se termine viața lor foarte repede.

Casele sunt de chirpici, iar când am intrat, pe jos era pământ și un porc și o vacă în casă. Copilul acesta stătea pe pământ doar cu o hăinuță albastră pe el, în aceeași încăpere cu porcul și cu vaca. Toți ceilalți frați ai lui erau în cealaltă încăpere. El stătea acolo pentru că era mai cald de la animale. Am vorbit cu părinții pentru că plecasem de acasă hotărâți să luăm copilul și să-l ținem noi măcar o perioadă de timp în care să-i dăm să mănânce – de fapt asta era problema că nu avea ce să mănânce.

O familie de țărani din Burundi

Copilul a fost cel care și-a negociat viața pentru că încă mai avea putere să vorbească. La mine, omul alb, colonizatorul nu a vrut să stea și a fost primul lucru pe care l-a spus: „eu la muzungu (omul alb) nu mă duc”. Există legende care au mulți sâmburi de adevăr că omul alb ia copiii, îi mănâncă, îi omoară, asta deoarece colonizarea a făcut foarte mult rău. Ei încă au în poveștile lor frica de omul alb, mai ales copiii, mai ales cei de la țară. Apoi a spus că vrea să mănânce carne și că vrea să meargă cu motocicleta și nu pe jos, pentru că el nu putea să meargă pe jos.

Așa că l-am luat pe Gil, i-am dat să mănânce și în câteva luni și-a revenit: putea să meargă, să alerge, să vorbească, nu mai avea ochii umflați, începuse să râdă.

După ce l-am tratat pe Gil de infecția acută la plămâni, și îl vedeam că stă cuminte în pat lângă mama lui, întrebarea mea a fost: „El de ce nu zâmbește?”. Atunci Jean Marie mi-a explicat de ce nu zâmbește, copiii cu malnutriție, cu această suferință cronică, nu zâmbesc, nu râd, nu sunt fericiți. De acolo și „Smile Burundi”.

Familia mai avea mulți alți copii?

Da, întotdeauna există mulți copii. Părinții lui Gil mai aveau încă vreo cinci copii, dar nu erau malnutriți. Erau subnutriți, așa cum sunt toți copiii de acolo.

Acum aveți o motivație pentru care vă întoarceți în Burundi…

Da. Primele trei dăți. În 2012, 2015 și 2017 am și lucrat ca medic acolo, în sat, prin aceeași organizație. Anul acesta nu am lucrat, am fost doar pentru două săptămâni, una în Uganda și cealaltă în Burundi, doar ca să văd ce se întâmplă cu casa, care mai sunt nevoile și cum trebuie să gândim ca să meargă lucrurile mai departe.

Bianca Voinescu cu copiii din casă

Copiii sunt doar din acel sat?

Nu, sunt și din alte părți pentru că s-a auzit de această casă și vin localnicii singuri și îi aduc. S-a auzit până în capitală. Nevoile sunt atât de mari și nu poți să iei tot ceea ce vine la ușa ta. Primii 4-5 copii i-am luat din spital, ulterior au început ei să vină.

Cât îi țineți acolo?

Inițial hotărâserăm să-i ținem acolo cel puțin un an pentru că în maxim șase luni ei își revin din starea de malnutriție și ne-am gândit noi, fără să avem nici un fel de experiență, să-i mai ținem pentru consolidare, pentru refacerea depozitelor de nutrienți ca să aibă de unde să slăbească când ajung acasă.

Acum, după șapte ani de când avem grijă de ei, ne-am dat seama că cei mai mici, care nu știu singuri să se hrănească, să-și procure sau să-și prepare mâncarea, au risc foarte mare să recadă în starea de malnutriție și atunci îi ținem 2-3 ani.

Bianca Voinescu alături de copii

Ideea a fost să putem lua cât mai mulți ca să salvăm cât mai mulți.

Există și niște criterii după care îi selectăm, pentru că spuneam că sunt mulți – mulți dintre ei orfani care nu suferă de malnutriție, dar care vor să stea la noi. Și ei ar avea nevoie de ajutor, dar nu reprezintă țelul pentru care noi am pornit la drum, așa că am hotărât să-i luam doar pe cei cu malnutriție și să le explicăm celorlalți că ar fi bine să-i îngrijească dacă sunt sănătoși și să-i ajute să crească.

E sărăcie mare acolo…

Da, sunt extrem de săraci, e o țară cu o instabilitate economică, politică și socială, extrem de mare. Anul acesta vor fi din nou alegeri și se așteaptă revolte de stradă și tot felul de situații armate. În 2015 când am fost a doua oară, au fost alegeri și a trebuit să ne refugiem o lună de zile în Rwanda pentru că a fost lovitură de stat cu revoltă de stradă, cu împușcături, cu morți…

E puțin ciudat: ei nu au ce mânca, dar au armament…

Bineînțeles, orice țară africană e așa și pe orice președinte african dacă vrei să-l îndepărtezi de la putere, trebuie să-l omori. Cam asta este regula.

Le mai e frică copiilor de muzungu?

Am avut așa o surpriză frumoasă care cred că i se datorează lui Jean Marie și celor care au trecut prin casă: anul acesta când am fost erau vreo 5-6 copilași pe care nu-i știam și când am intrat în curte, toți au venit și m-au îmbrățișat și m-au pupat. Mi-am dat seama că cei din casă le povestiseră despre omul alb, despre Bianca.

Dumneavoastră trebuie să strângeți acum bani permanent prin asociație, ca ei să aibă ce mânca…

Da. La fiecare trei luni, eu trimit câte 30 de euro de copil pe lună, pentru 15 copii Și asta fac din 2014, de când am înființat asociația. Niciodată nu au fost bani mulți în asociație, dar niciodată nu mi-au lipsit. Eu am proiecte de a face casa aceea independentă de ajutorul meu din Europa, dar să vedem dacă voi reuși.

Copiii din casă de care Bianca Voinescu are grijă

În afară de mâncare, le mai facilitați accesul și la altceva, cum ar fi educația?

Pe cei care sunt în stare să meargă la școală, îi înscriem la școala din sat și le oferim toate cele necesare, de la rechizite, la taxa școlară și până la uniforme. Dacă au nevoie de internare sau tratamente pentru anumite boli, putem să le susținem și asta și le mai dăm îmbrăcămintea și mâncarea. Sunt foarte multe idei pe care am putea să le dezvoltăm, dar eu, deocamdată atât am reușit. Știu că educația este cea care schimbă în profunzime lucrurile, și pe durată mare de timp. Altfel, noi le dăm o a doua șansă de a trăi, pentru că acești copii sigur ar muri acasă.

Există acum o persoană cu care vorbesc despre cum am putea să dezvoltăm latura educației, dar rămâne de văzut ce vom reuși.

Oricum, sunt multe de făcut și ceea ce facem noi e doar o picătură de apă într-un ocean, salvăm 1 din 1000, dar e mult pentru acel unu.

Copiii la teme

Mai plecați?

În Burundi mai programez pentru anul viitor o călătorie care probabil va fi tot scurtă, de o lună de zile, nu mă voi duce să lucrez, ci doar la casa cu copii. Pentru o astfel de plecare eu trebuie să-mi întrerup aici activitatea, să-mi ia concediu fără plată.

Dar angajatorul de aici nu spune nimic de aceste concedii fără plată?

Eu când m-am angajat la Victor Babeș, am avut o discuție cu angajatorul și am explicat care este situația, iar el a fost de acord să-mi dea câteva luni pe an dacă vreau să plec. Și, într-adevăr, în 2017 mi-au dat concediu fără plată pentru un an de zile, cât am cerut.

Bianca Voinescu printre burundezi

Cum ați ales medicina? În ce moment al vieții?

Cred că tot în perioada liceului am ales medicina. Aveam în minte ideea aceasta a misionarismului în Africa, fără să știu foarte bine ce înseamnă și ce presupune asta. Inclusiv specialitatea de boli infecțioase mi-am ales-o tot în această idee, pentru că pentru foarte mulți Africa înseamnă boli infecțioase. Ulterior mi-am dat seama că ginecologia și pediatria sunt specializări foarte importante acolo, deși 50% și mai mult sunt bolile infecțioase.

În liceu oscilam la un moment dat între psihologie și medicină, dar cred că nu eram bună de psiholog, așa că am ales medicina.

Așa că am făcut facultatea în Brașov și rezidențiatul în Cluj, cum îmi place mie să spun, acest oraș alegându-l mai degrabă pentru latura lui umană. După ce am terminat rezidențiatul, doamna director medical a spus: „Dacă tot ești tu cu medicina tropicală, ia du-te tu la București pentru că este institutul de referință în acest domeniu”.

Copiii de care Bianca Voinescu are grijă

Erau posturi aici?

Da, am dat examen pe post.

Cum e treaba la Victor Babeș în comparație cu țările africane?

Există și în România, după cum se știe, multe lipsuri, însă depinde cu cine te compari. Dacă te compari cu o țară superioară  ești frustrat, iar dacă te compari cu cei mai puțin norocoși ca tine, mulțumești pentru norocul tău. Față de medicina pe care am practicat-o Africa este superioară, însă nu am practicat în capitală, nu am avut ocazia să practic acolo.

Dar nu v-ați gândit să lucrați prin țări civilizate?

Am spus că aș fi vrut să merg în Franța să strâng bani ca să plec în Africa. Altfel nu am avut o atracție deosebită de a merge în alte țări, deși niciodată nu pot să spun niciodată.

Viața în Burundi

Ce erau părinții dumneavoastră?

Au fost muncitori, nu erau intelectuali. Iar bunicii erau țărani.

Acum aveți familia dumneavoastră?

Nu sunt căsătorită. Tocmai de aceea am avut avantajul de a putea face lucrul acesta. Dacă aș fi avut un soț sau un copil mic, probabil că nu aș mai fi plecat.

Există copii malnutriți și în România?

Nu știu să mai existe, eu am învățat despre ei doar la Facultate. Cred că sărăcia nu mai este atât de mare în România, încât să nu avem ce să mâncăm. Africanii mănâncă o dată pe zi, la două zile, într-o cantitate mică și de o calitate proastă.

Pacient din Burundi de care Bianca Voinescu s-a ocupat
read
next
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO