fbpx

Căutare

Share this article

În ultima lună am observat că s-a rezolvat temeinic problema lipsei de notorietate a lui Constantin Brâncuşi la nivel naţional: a ajuns pe buzele tuturor. Mai întâi, l-am sărbătorit in corpore, pe 19 februarie, devenită prin lege ziua sa naţională: oficial şi mediatizat, s-au rostit discursuri şi s-au  organizat chermeze populare (a fost şi colivă). Din fericire, mulţi români îl sărbătoresc de mult, neoficial, prin gesturi fireşti şi e bine că tot mai mulţi o vor face şi de-acum înainte: fac un drum în satul Hobiţa, sau la Coloana infinitului, să o vadă cu ochii lor. Se căsătoresc sub Poarta Sărutului. Pun poze pe facebook sau link-uri la filme fabuloase cu şi despre Brâncuşi. Dacă n-aţi văzut, vă rog vedeţi scenele fabuloase filmate de Man Ray cu sculptorul în salopetă albă, lucrând în lut şi urnind blocuri de marmură (da, da – erau în atelier şi admiratoare languroase ale sculptorului), povestea scrisă în anii ’70 de Marin Sorescu pentru filmul lui Jean Pradinas sau pledoaria lui Dan C. Mihăilescu în filmul lui Cornel Mihalache. Alţii, artişti tineri, ca Mihai Zgondoiu sau Mircea Cipariu de pildă, imaginează conversaţii de istorie culturală Dada Brâncuşi. Iar alţii, precum profesorul-arhitect Dorin Ştefan, au conceput şi prezentat public, un proiect (splendid!) de refacere urbană a „zonei Brâncuşi” de la Târgu Jiu. Iar eu, de ziua naţională a sculptorului, mi-am amintit cum l-am cunoscut când eram în clasa întâi şi am dat peste un timbru cu Domnişoara Pogany, care m-a fermecat şi mi s-a lipit de suflet… (ca marca de scrisoare, fireşte). Peste mulţi ani, norocoasă fiind, am înfiinţat, cu tot cu mica placă de bronz cu numele său, sala de expoziţii Brâncuşi de la ICR Londra, inaugurată cu expoziţia fotografiilor făcute chiar de Brâncuşi operelor sale – văzute astfel pentru prima oară la Londra. Cred că o să avem şi magneţi de frigider cu Brâncuşi; un tort cu Masa tăcerii înţeleg că este deja. Nu-i nimic, să fie, să fie! Avem imaginaţie şi umor, adesea involuntar.

E cert ca ne bântuie pe toţi un frison-Brâncuşi şi un bun început de cunoaştere a marelui artist. O vom face fiecare după puterile noastre.
Recent, bunăoară, a revenit peste noi, într-o nouă abordare, chestiunea vânzării şi cumpărării Cuminţeniei Pământului. În intenţie (a primului ministru) –  să ne unească sub faldurile unui simbol ne-uzat şi real valoros cum este Brâncuşi. În fapt – ne-a asmuţit într-o nouă vâltoare de adoraţie şi contestare pe toate liniile.

Pentru că la noi, de cele mai multe ori ne-având acces la informaţia întreagă sau obişnuinţa să o căutam, fiecare susţinem cu pasiune un argument parţial-valid. De ce să cumpăram ceva pentru care avem deja acte de proprietate?! (Confiscarea lucrării de către comunişti în anii ’50 a fost deghizată într-o tranzacţie de vânzare-cumpărare, invalidată în 2012 de justiţie). De ce costă 25 de milioane? Dar de ce, brusc, costă 11 milioane? (Pe piaţa liberă, ar costa, probabil, şi mai mult. Înjumătăţirea preţului e un semn de realism resemnat din partea proprietarilor: nu că nu ar face 25, dar şansele sunt cvasi-nule ca statul să le plătească atât). Dar dacă se tot zice că sunt şi alţi cumpărători interesaţi, de ce nu o cumpără niciunul dacă statul tot a ratat termenul de preempţiune?! (Nu ştim: există oare şase cumpărători? Oricum, e neplauzibil ca vreun mare muzeu sau casă de licitaţie străină să o cumpere, pentru că fiind piesă de Tezaur, lucrarea nu poate fi scoasă din ţară). Ce comisioane şi ce afacere cu statul fac avocaţii şi casa de licitaţie care promovează tranzacţia?! (Nu ştim, dar prin prezumpţia de nevinovăţie să credem cele legal-profesionale şi să cerem transparenţa totală a tranzacţiei). Sculpturi ne trebuie când nu avem spitale?! (Ne trebuie sculpturi de calibrul acesta, da, la fel de mult ca spitale). De ce nu plăteşte guvernul din recuperarea averilor furate de politicieni?! (Chiar, de ce?! Oricum, din orice sursă s-ar plăti, suma e minoră pentru statul român). E urâtă sculptura, te sperii dacă dai de ea seara în grădină (de gustibus… dar m-a înveselit să citesc şi aceste păreri oneste). De ce să plătim mai bine de jumătate din sumă, noi, poporul…? Cine mai e şi Brâncuşi acesta? A zis că suntem săraci şi proşti, ce mai vrea acum?!

Nu vrea nimic, noi trebuie să vrem să îl recuperăm pentru noi. Cine e? Nimeni altul decât cel consemnat ca întemeietor în istoria artei moderne, prezent cu lucrări în marile muzee ale lumii, licitat la cote spectaculoase în milioane de dolari, cu atelierul-muzeu în inima Parisului, câştigător al procesului epocal contra SUA pentru recunoaşterea artei în faţa materiei prime s.a.m.d. Nimeni altul decât prietenul lui Matisse şi al Mariei Tănase, nimeni altul decât un ţăran cu geniu şi forţă creatoare de zeu. Nimeni altul decât un român care a făcut istorie, o istorie din care noi am lipsit prea mult.

Ajunge ca în anii ’50 Academia Română (cu, scuzaţi, Sadoveanu şi George Călinescu şi Zambaccian în comisie, printre alţii) a decis să refuze oferta lui Brâncuşi de donare a întregii sale opere României. Ajunge că acum câţiva ani Primăria locală a spălat temeinic ca la „Nufărul” lucrările de for public ale lui Brâncuşi din Târgu Jiu. Ajunge că, la momentul marii retrospective Brâncuşi de la Tate Modern, în 2004, fix ţara noastră şi fix cu trei zile înainte de vernisaj, a spus că nu mai împrumută, cum se angajase, cele patru lucrări Brâncuşi – urmând să fie expuse doar lucrări împrumutate de la New York, Paris şi Philadelphia (a venit totuşi una, la muchie, semi-salvând onoarea patriei în ochii Apusului). Şi ajunge că, rătăcindu-mă eu anul trecut în Târgu Jiu şi întrebând cum ajung la Poarta Sărutului, primii trei localnici mi-au spus că nu ştiu exact – şi să mai întreb, că e „pe-acia pe undeva”.

Acum e momentul şi şansa noastră. Când începe cheta publică, să participăm toţi! Pentru o clipă, să punem în plan secund guverne şi avocaţi, colive, legi restante, case de licitaţie, autostrăzi prioritare şi moştenitori care „dau lovitura”. Pentru o clipă, să nu trăim grăbiţi şi enervaţi pentru azi, unde e confuzie şi eroare şi e vacarm, ci să trăim pentru istorie: acolo se va citi frumos că generaţia noastră, nu foarte înstărită, dar cu mintea şi inima la locul lor, a cumpărat un Brâncuşi pentru toate generaţiile care vin.

Mică temă pentru acasă: reţineţi vorba lui Churchill de atunci când consilierii i-au propus să taie finanţarea artei şi a culturii pentru susţinerea efortului de război. Păi dacă facem asta, pentru ce mai luptăm noi?

Share this article
Ți-a placut povestea? Ajută-ne și promoveaz-o pe social media
read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO