Căutare

Share this article

Aurora Nicolau este probabil cea mai cunoscută cârciumăreasă din București. Este „cocoana” a cărei poveste se leagă de numele Locanta Jariștea, cârciuma ce vrând-nevrând ajunge pe lista obiectivelor turistice pentru străinii care ne vizitează.

În fiecare seară, la Jariștea, doamna Aurora Nicolau, îmbrăcată în veșminte boierești din Bucureștiul de altă dată, își întâmpină oaspeții cu un spectacol și-o poveste ce schimbă o cină obișnuită într-o trăire de neuitat. De la masa dumneaei, cu clopoțelul alături, Kera Calita (numele de scenă), întreține toată atmosfera, așa cum probabil se întâmpla în cârciumile renumite ale Bucureștiului de acum 100 de ani.

Am auzit multe povești despre această doamnă și am ținut morțiș să o cunosc, să aud cu urechile mele despre viața dumneaei. Cum este să fii copilă și să crești la curtea boierilor, să ajungi la București și să-ți dorești să ai o cârciumă. Cum este să visezi la o grădină de vară cu scaune și mese din fier forge și cu piatră mărgăritar pe jos, dar mai ales cum este să pui atâta valoare pe tradițiile vechiului București și să vrei să readuci totul în conștiința oamenilor. Așa că ne-am întâlnit „la cârciumă” cum spune domnia sa și am intrat într-un timp cum nu găsești nicăieri altundeva, un tărâm parcă neatins al vechiului București în care orice obiect de artă are o istorioară, ca să nu mai vorbim de ce ar avea de povestit pereții de-ar avea ochi și urechi. Citiți mai jos povestea de viață, de dragoste și de cârciumăreasă a Aurorei Nicolau.

Ce făceați dumneavoastră înainte de Jariștea?

Eu am fost bibliotecar de formație și după aceea, din 1980 în 1990 am fost casier contabil la Higiena. După vremurile pline de învolburări, pline de materialism-dialectic, am visat la o cârciumă. Mi-o doream de mult din poveștile bunicilor și din închipuirile mele.

Veniți din Lehliu Gară?

Din Călărași. M-am născut în Lehliu Gară, dar bunicii și după mamă și după tată sunt de pe malurile Borcei, meleagurile lui Odobescu.

Unde erați bibliotecară?

În București, la biblioteca Mihail Sadoveanu, în Piața Amzei.

Și cum ați ajuns la București?

Mama s-a recăsătorit în București și m-am mutat când eram la liceu în clasa a X-a.

Și până atunci mai văzuserăți Bucureștiul?

Da, din plimbări și excursii.

Câți ani aveați când ați venit prima dată în București?

6 ani. Când am venit prima dată m-am oprit în dreptul Bisericii Colțea și nu m-au mai putut urni din loc; eram cu mama de mână și cu un unchiul Matei. Am rămas încremenită.

Se vedea valea spre Piața Unirii cu tramvaiele ei, cu lumini difuze, era pe înserat și mi s-a părut că este o poveste din 1001 de Nopți. Mama mă tot trăgea și îmi spunea: „Hai! Ce ai rămas țintuită locului?”.

De atunci așa de tare iubeam Bucureștiul că abia așteptam vacanțele să vin la rude. Mă duceau în Parcul Carol, mă plimbau cu tramvaiul, cu barca, mă duceau la Muzeul Antipa, mergeam în Primăverii, pe ulița Lipscani … Mi-am dorit totdeauna să văd, să simt și să cutreier Bucureștiul.

Doamna Nicolau adolescentă

Mama s-a recăsătorit când eu nu intrasem încă la școală, m-au adus în capitală, la bunicii vitregi, dar nu m-am putut acomoda. În clasa a doua m-am întors la tata mare și la mama mare care m-așteptau cu lacrimi printre gene.

Și v-au crescut bunicii până la liceu?

Da, bunicii din partea mamei și a tatălui.

Cum ați ajuns bibliotecară?

Aici am învățat la liceul Șincai în clasele XI și XII după care am urmat Institutul de Biblioteconomie.

Vă plăceau cărțile?

Da, am crescut printre cărți. Așa a fost soarta. Pasiunea pentru tomuri mi-a fost dăruită de ursită.

Eram prietenă cu o familie, vechii boieri Răcășanu și Atanasiu care scăpătaseră după noua orânduire.  Fiicele dumnealor nu puteau dormi, mânca și citi fără mine (despre joacă și excursii nici nu se poate face vorbire), numite: Tanța, Orița și Luminița.

Erau fetele boierilor?

Desigur. Nu puteau trăi fără mine. Iar mama mare spunea: „Iară te cheamă?”. Coana Geana, boieroaica îi ducea plocoane mamei mari, se ruga de ea să mă lase și până la urmă tata mare a hotărât: „Las-o acolo că au cărți și are ce învăța”. Dacă dormeam două nopți pe săptămână acasă. Boierilor le mai rămăsese o bostănărie și câteva acareturi și păstrau toate ritualurile acestea cu strânsul viei, cu prepeleacu, cu strânsul mușețelului pe câmp, ierbar, prinderea fluturilor și așezarea lor în insectar, aveau un câine mare pe nume Ursea, se juca rummy, se juca stos, se făceau lecții după reguli precise.

Am avut o instrucție „ca la carte”.

Aveau guvernantă fetele?

Da, dar deja locuia la ei, nu o mai plăteau, era un membru al familiei.

Care e cartea copilăriei dumneavoastră?

Legendele Olimpului și Odiseea au fost primele cărți care m-au impresionat, apoi „Daphnis și Chloe” și „Tristan și Isolda”.

Dar boierii cum erau?

Boierii erau împovărați de griji și gânduri, triști și se fereau să vorbească prea multe despre vremurile de atunci. Dar eu vedeam lacrimi în ochii lor când ne pozau în rochițe de nailon cu coronițe de flori naturale…

Mergeam săptămânal în excursii la pădure, la cules de viorele, toporași, florile salcâmului, lăptuca, untișorul, vara se mergea la scăldat, cu bicicletele, culegeam fructe și depănam povești. Se vedea că Cerul îmi trimitea semne bune.

Să ne întoarcem la Bucureștiul de altădată…

După școală, în 1980, când lucram la bibliotecă venitul era foarte mic. Ș-atunci era o lume cu prieteni și relații și mama mi-a aranjat să mă angajez casier-contabil la Higiena pentru simplul motiv că se câștigau mult mai mulți bani. Dar nu era lumea mea și am suferit în tăcere până au venit vremurile noi, și-am știut că se deschide o poartă pe care vor apărea alți oameni, alte tabieturi și alte ocupații.

Atunci, soțul meu, care plecase mult în străinătate mi-a zis: „Acum se schimbă totul. Cât ești tu de frumoasă și de deșteaptă, trebuie să lași treaba asta și să începem ceva, să începem o mică afacere”, cum se zicea atunci „să ne privatizăm”.

Eu am zis că-mi doresc cârciumă, iar dânsul a spus: „Nu o să fie bine pentru fiul nostru că va zice lumea că e băiat de cârciumar”. Eu țineam „una și bună”: „Asta vreau. Ai mei au avut cârciumi, ai tăi au avut cârciumi”. Soțul meu se trage din neam de negustori de la Jariștea ce au avut cârciumă și în Râmnicul Sărat; stră-străbunicii lui au avut aici, pe Calea Rahovei covrigărie și patiserie unde a fost ucenic Panait Istrati.

Dar din ce neam vă trageți dumneavoastră?

Din neam de negustori și după mamă și după tată.

Bunicii după mamă fuseseră arendașii boierului Lichiardopol; acesta avea moșii întinse și așa l-a adus pe bunicu la Lehliu. Numai dacă știai carte puteai să fii „mâna dreaptă” a boierului.

Mama mare, pe nume Coana Ilinca” era casnică, cum se obișnuia pe vremea aceea, era un personaj aparte, puternică și mândră și lumea din toate satele dimprejur venea să-i ceară rețete despre salata de boeuf, icre și torturi sau să le înețe cum să brodeze. A crescut 8 copii după care a venit rândul să crească nepoții, ultima fiind eu. Ceilalți bunici de la Călărași, din partea tatălui, erau și ei tot negustori.

Tata mare Lazăr a fost căpitan de șlep pe Dunăre, ducea drob de sare de la Turnu Severin la Galați și Brăila. Ne ducea la Căpitănia portului, se fălea cu noi, eu mai având un frate.

Când mama s-a recăsătorit am fost doi copii și făceam schimb: când fratele meu, Nelu era la Lehliu, eu eram la Călărași. Apoi ne inversam rolurile, ca să se bucure și unii și alții de nepoți. La cealaltă bunică „Coana Iana”, se strângeau toate „coconeturile” la ceai, limonadă, cofeturi și dulcețuri. Nu se făcea mare caz, dar se vorbea foarte mult, iar plimbările în păduri, la Ostrov, în Jurul Călărașului, erau așteptate cu sufletul la gură și m-au înrâurit spre o visare plină de farmec.

Apoi Bucureștiul, orașul acesta plin de originalitate, așa m-a înduioșat, încât am suferit tare când s-au năruit atâtea clădiri istorice.

Aurora Nicolau cu soțul și fiul ei

Guvernanta fiului meu, doamna Nițulescu, era din neamul Slătinenilor din Craiova. Doamna aceasta, nu numai că l-a școlit pe fiu-meu, m-a trecut și pe mine într-o altă școală: poveștile ei de boieri de la Slatina și cu preumblările ei;

Știa fiecare vilă din Primăverii a cui este și ce a făcut familia respectivă, iar în afară de asta, era prietenă cu toate ministeresele. Ne apropiasem atât de mult încât și concediile de odihnă le făceam împreună. Mergeam la Techirghiol, în fostele vile ale amiralilor, mergeam la munte… Știa doamna Nițulescu atât de multe lucruri, ne ducea la spectacole, la teatru. Toată lumea Bucureștiului de atunci care citea foarte mult, mergea la teatru. Era o lume plină de idei și de cultură.

Mai mergeți la teatru azi?

Merg, cel puțin de două-trei ori pe an ajung la teatru, ajung la Ateneul Român, la Sala Radio, însă, nu știu de ce, până și la biserică ajung din ce în ce mai rar.

Când eram tânără, pe la vreo 30 de ani mi se părea că tot pământul se învârte numai în jurul meu, chiar și prietenii de familie îmi spuneau: „Draga mea, ai să vezi că spre sfârșitul vieții o să se strângă timpul și nu o să mai ai timp de nimic. Fă acum tot ce vrei”.

Haideți înapoi la Jariștea. Cum ați ajuns să luați acest restaurant? Soțul v-a spus că trebuie să faceți ceva „acum”…

Evident, el avea o viziune și datorită specificului serviciului și mi-a spus că se vor schimba lucrurile încă de dinainte de Revoluție. Din poveștile rudelor mele, știam că la o cârciumă se întâmpla totul: dacă vrei să cumperi o casă, te duci la o cârciumă și afli, dacă vrei să vinzi ceva, dacă vrei să faci o înțelegere, să te vezi cu cineva, dacă vrei să botezi, să cununi sau să te împaci cu cineva, te duci la o cârciumă. Atâtea povești roiau în jurul meu cu acest cuvânt, încât mi-am dorit o cârciumă.

Și cum ați aflat de această cârciumă?

Drumul meu trecea pe aici, pe Calea Rahovei, în drum spre mănăstirea Radu Vodă. Pe locul acesta unde este acum restaurantul era un maidan cu oțetari. Alături era o bodegă de pe vremea lui Ceaușescu unde trona „madam Getuța” care-și trăgea un picior.

Madam Getuța era angajată aici, și mi-a spus în taină că domnul Oprea, bucătarul lui Ceaușescu care avea birtul, îl vinde.

Dar nu era proprietatea lui, era o locație de gestiune. Mi-a plăcut ideea, am vorbit cu soțul meu și el a spus: „Da. Și pentru început aducem vinuri de la rudele mele de la Jariștea: Galbenă de Odobești, Aligote, Fetească Albă”. Cu bani împrumutați de la doamna Nițulescu și de la bancă, am cumpărat butoaie mari, un microbuz și am preluat locația de gestiune. Dar de ce am cumpărat?

Prima cârciumă Jariștea – 31 mai 1991

Eu când am văzut cârciumioara de alături unde nu erau nici măcar mese și scaune, am tras cu ochiul la maidanul cu oțetari și mi-am amintit de conu Iancu Caragiale. Am visat atunci cum ar arăta grădina de vară cu scaune de „fer forge”, cu pietre mărgăritar pe jos, cu sifoane (și acum cred că am vreo 100 de sifoane).

Așa că am luat cârciumioara și vindeam vin vărsat și răchie pentru acasă.

Nu aveați bucătărie?

Nu, vindeam doar vin, răchie și stăteam de vorbă că așa îmi plăcea să stau la taifas…

Se zice că nimic nu se întâmplă fără să fie pregătit din Ceruri, așa că, aici au venit după vinurile astea numai oameni și oameni: un prieten de-al meu, domnul Grecu care era procuror a adus toți oamenii din tribunal, socrul meu lucra la Securitate și a adus oamenii de la Securitate, și tot așa. Iar oamenii au început să ceară și de mâncare.

Locuiam la bloc în Drumul Taberei și povesteam vecinilor despre micul meu birt. La parterul blocului stătea domnul Pincu Stern, evreu, fost șef bucătar la Select, la Simplon, la Gospodina, la Bumbești, fel și fel de cârciumi – pe vremea lui Ceaușescu cumpăram carne și cașcaval de la el – care mi-a spus: „Doamnă, haideți să facem o bucătărie”. A venit, a văzut și mi-a făcut o listă cu ce avem nevoie, cu un total de vreo 5000 de dolari. „Domnu Pincu, dar eu nu am atâția bani!”, i-am zis. „Doamnă, vă împrumut eu și mi-i înapoiați în rate”. Și așa m-am dus și am cumpărat aragaz, congelator, frigider, mobilier de bucătărie și tot ce a spus dânsul.

A început să facă doar ciorbă de burtă și mititei și-am pictat meniul pe geam.

Era atât de talentat omul acesta, încât a început să vină bucureștenii la vinul de la Jariștea pe care îl țineam la rece în pivnița adâncă de sub casă (casa de alături unde și locuiesc acum)…

Fotografie din 1995

Locuiți aici?

Da, asta e casa din București și stau aici când nu pot să ajung la Snagov. Conacul de la Snagov l-a făcut restaurantul. Eu nu aveam de nici unele, m-a împrumutat bucătarul, guvernanta și banca.

Și la un moment dat bucătarul m-a sfătuit: „E prea sărac meniul! E prea puțin! A început să vină lumea, doamnă!”. Iată cum a înflorit cârciumioara unde venea și domnul Horia Pană, un erudit, domnul regizor Gabrea, Caranfil care a și filmat aici „Filantropica” în grădina de vară, apoi regizorul Șerban Marinescu care a turnat „Ticăloșii”, și din vorbă în vorbă, în 2002 a răsărit acest reastaurant peste grădina de vară cu pietre de mărgăritar.

Împreună cu Eric Braeden

Dar nu mai aveți acum terasă, nu?

Nu și mă tot gândesc cum să fac o grădină de vară.

Când ați adoptat această costumație?

Dintotdeauna. Aveam pălării, pene, mănuși. Din copilărie am fost așa. Mama mea era foarte elegantă ca și bunicile mele.

Era o altă lume atunci: nu ieșei pe stradă fără pălărie și fără mănuși. Era un tabiet, o caracteristică a vremurilor de demult. Dintotdeauna am avut voalete, blănuri, cape.

Împreună cui Francis Ford Coppola

Ne mai întoarcem puțin la Călărași. Care este mâncare care vă aduce aminte de copilărie?

Tocmai de aceasta și restaurantul Jariștea are tipicurile lui. În primul rând peștele. Nu pot să vă spun cum se pescuia și cum te ruga să cumperi: șalău, știucă, crap lucitor. Se practica atunci și vânătoarea și găseai mereu fazani, căprioare și porci mistreți.

Copiii se trimiteau în vacanță nu doar la rude, ci și la prieteni. Plecai o lună, două, trei la Amara, la Jegălia, la Ciulnița oriunde. Între rude, se făceau schimburi ca toți copiii să aibă parte de aer curat, să alerge, să înoate, să se bucure în aer liber. Acum nu mai e așa. Nepoții mei, trei la număr, sunt de dimineața până seara la școală, nu știu când mai respiră aer curat.

Dar spuneați că bunica le învăța pe femei să facă salată boeuf și icre…

O chema coana Ilinca și purta costum național tot timpul. Avea o casă cu pridvor și grădină cu zarzări și cu oleandri. Se gătea atunci zilnic. Orice ar fi făcut ea, avea un fel de a aranja masa ca de sărbătoare. Tot timpul era o sărbătoare, chiar dacă avea o fasole iahnie sau era o zi de post, le aranja atât de frumos, că îți venea să le mănânci cu farfurii cu tot.

Cum ați ajuns să recreați atmosfera Bucureștiului de altădată la Jariștea?

Eu am avut prilejul de a citi toate memoriile lui Ionescu Gion, Papazoglu, Bacalbașa în original, pe Frederic Dame, pe Hagi Moscu, Ulysse de Marsillac pe George Costescu, Victor Bilciurescu și multe altele. Îmi doream ceva ca pe vremea aceea. Sigur că nu voi putea niciodată să aduc cutuma boierilor vechi, dar am încercat: am adus de la cârciumile de altădată un sfeșnic, o tipsie, un bufet, o linguriță, toate au damful cârciumilor de demult, toate au amintiri fără sfârșit.

Schimbarea feței cârciumii Jariștea

Totul e făcut din pasiunea dumneavoastră, înțeleg. Dar când ați cumpărat acel birt, se chema Jariștea?

Da, și ce este interesant, că soțul meu este originar din Jariștea, bunicii lui au avut acolo vii întinse. A trebuit să păstrez acest nume, așa era contractul făcut de bucătarul Oprea. Eu am cumpărat un contract, o hârtie.

Și acum restaurantul e al dumneavoastră sau tot în locație de gestiune?

Este în concesionare pe 99 de ani.

Cine gătește aici?

Am o echipă de bucătari, iar șeful este Nicolae Bodislav, cel care a fost dirijorul restaurantelor Berlin, București și al restaurantului Continental. Domnul Stern m-a slujit cu atâta devotament, și din locul acesta unde nu se întâmpla nimic a făcut un vad, a creat o patentă; din cauza vârstei s-a retras și în 1999 l-am preluat pe domnul Bodislav. Mi l-a recomandat domnul Stern și m-a sfătuit că acesta e omul care mi se potrivește. Pe lângă faptul că e un mare bucătar, e și un mare artist cu mâini de zeu.

Dar acești bucătari nu au voie să facă nici o rețetă până nu o gust eu, până nu-i mai pun o mirodenie, un zinzifil, un bob de piper sau o foaie de dafin.

Gătiți?

Pe vremea lui Ceaușescu găteam, dar acum nu mai am timp.

Care e cel mai comandat fel de mâncare de aici?

Eu schimb meniul în fiecare an, însă a rămas în mintea clienților fideli anumite feluri de mâncare: mușchiulețul de bou flambat cu coniac care este invenția domnului Bodislav. Mare vază au mezelicurile mele care sunt puse în separatoarele de argint din acea vreme. Bucătăria mea este una românească boierească de fină gastronomie.

De unde aveți rețetele?

Bucătarii de odinioară sunt o carte ascunsă. Pe mine și azi mă uimește acest bucătar Bodislav pentru rețetele lui. Acum mi-a făcut ouă forestiere care erau în meniul Reginei Maria și nu mi-am imaginat niciodată că poate să facă o pictură din asta.

La dumneavoastră găsim ciorbă de perișoare și friptură cu cartofi prăjiți?

Cum să nu?! Am mâncarea națională a românului: ceafă cu cartofi prăjiți, murături și mititei cu cartofi prăjiți. Am țambal de purcel, am platou cu sărmăluțe, fudulii de cocoș, de berbece, coaste de porc…

A fost greu să țineți bucătarii lângă dumneavoastră?

Este ca și cum ai muta munții.

Care este cel mai vechi angajat al dumneavoastră?

Bucătarul Lucene Cernaeff de aproape 25 de ani. El este omul care tace și face, un ardelean cu ochi albaștri care a dus greul, el a ținut gestiunea, el a ținut stocuri, el a asigurat spatele frontului.

Dar aveți problema personalului? Înțeleg că e o problemă în majoritatea cârciumilor…

Eu nu, știți doar că sunt deocheată…

Sunteți norocoasă?

Nu e vorba de noroc. Știu să mă port cu oamenii. Trebuie să știi să-i respecți, să știi să-i omenești, trebuie să ai grijă de ei și de familia lor și să-i faci să aibă încredere în tine. Nu există noroc pe lumea asta, ți-l faci singur, sub aripa lui Dumnezeu.

Dar cât de important este ospătarul la Jariștea?

Ospătarul este un artist, când intră clientul pe ușă, chelnerul îl cântărește: știe ce vrea să mănânce și ce vrea să bea.

La mine ospătarii au nume de scenă: unuia îi spun Nae Ipingescu, celălalt, Soare, e băiatul unei bucătărese care lucrează la mine de 25 de ani. Tot timpul trebuie să le știi gândurile și nevoile angajaților, altfel dacă nu ești atentă cu ei, pleacă.

Cum arată profilul clienților dumneavoastră?

Duminică am fost la un restaurant într-o casă superbă a unui boier, cu o grădină fermecătoare, cu o poziție foarte bună de cârciumă. Era plin restaurantul. La mine e numai seara, așa a fost de la început concepută cârciuma: lumea vine ca la teatru: vine la ora 7-8 seara și pleacă la 12-1-2 noaptea; vin, admiră spectacolul, poveștile mele, nu se grăbesc, vor să le tihnească, vor să trăiască românește boierește. Printre oamenii de la restaurantul acela plin, eu nu am văzut nici un client de-al meu. Eu am o cârciumă cu ștaif care poate să fie și populară, dar popularul acela al lui Nenea Iancu Caragiale.

La mine vin și președinți de state, vin și de la ONU, și de la Bruxelles … vin și calicii și boierii. S-a brodit ca Jariștea să fie între Palatul Parlamentului, Securitate, Procuratură și Cercetări Penale.

Dar nu sunteți nici cu unii, nici cu alții?

Un cârciumar nu e cu nici un partid, el e cu toți. Nu are cum, altfel i se dărâmă cârciuma.

Volumul cârciumii care este?

E o cârciumă mică, nu are volum, are poveste. Nu vreau să mă îmbogățesc; eu vreau o poveste și vreau să-mi fie copiii și nepoții bine.

Bani au fost înainte pentru că Jariștea nu avea concurență pe mapamondul Bucureștiului până în 2005. Am fost prima care a făcut Bucureștiul de altă dată (31 mai 1991) și m-au luat de model toți;

Câți clienți aveți pe zi?

Depinde de zi. Vara cam trag mâța de coadă, clienții sunt plecați la mare, la munte, la grădini de vară. Numai eu știu cum fac; dacă nu-mi pun bani de-o parte, trag obloanele.

E adevărat că au venit cei de la Rolling Stones aici?

Da, au venit două seri la rând, dar nu numai ei. Cei care vin în București, trec și pe la Jariștea (Francis Ford Coppola, cântăreți, actori, regizori, oameni politici, oameni de cultură). La o întrunire a arhitecților, mi-a mărturisit doamna academician Maia Simionescu o întâmplare: „A sosit Academia din Berlin și avea pe listă obiectivele de vizitat: 1. Jariștea, 2. Castelul Peleș, 3, Academia Română”.

Împreuna cu chitaristul de la Rolling Stones

Mai aveți timp liber?

Ultimul timp liber care m-a omorât este, cartea, blogul și postarea pe Facebook-ul. Acum încep să scriu o altă carte.

Cum l-ați cunoscut pe soțul dumneavoastră?

Pe vremea mea, în 1974, adevărații psihologi erau părinții, unchii, mătușile, ei făceau aranjamentele unei căsătorii. Mi-a fost prezentat soțul meu de către o mătușă. Nu știam dacă ne vom plăcea, dacă ne vom iubi, dar sigur știam că ne vom respecta. Așa că ne-am căsătorit în câteva zile…

Câți ani aveați?

18 ani. Așa se măritau fetele atunci. Așa era moda.

Dumnealui era ofițer, cea mai vânată partidă….

Da, eu aveam de la mama mare povestea asta: „să-ți iei bărbat, fie cât de blestămat, dar să aibă clop pe cap”. Adică să fie ori judecător, ori procuror, ori ofițer, ori popă…să aibă funcție.

Și după șase ani a venit copilul. A fost singurul copil pe care ni l-a dăruit Dumnezeu. Însă fiul meu mi-a împlinit ruga și a făcut el, trei băieți, împreună cu nora mea.

Atât a fost!

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO