Povestea Roxanei Mărăcineanu: de la emigrarea cu vasul Liberte la jilțul de ministru francez al sportului

Roxana Mărăcineanu are 43 de ani, este membră a Partidului Socialist din Franța și, în mai puțin de o săptămână, va împlini o lună de mandat ca ministrul al sportului.

Înainte de a fi un politician însă, Roxana a fost un star al sportului din Franța, prima campioană mondială la natație din istoria republicii, vice-campioană olimpică și a stabilit cele mai multe recorduri la înot.

Eurosport o așază într-un top al marilor sportivi ai Franței cu aceste argumente: ”A fost o sursă de inspirație și dovada vie că titlurile și medaliile de aur nu sunt rezervate altora, ci se cuvin și francezilor. Pe urmele marcate de Roxana, nimeni nu se mai poate simți stânjenit.”

 A ajuns în Franța cu un vapor numit ”Libertatea”

Roxana Mărăcineanu avea 6 ani când tatăl ei, Vasile, i-a anunțat că a primit un contract de muncă în Alger (Algeria) și că urmează să plece. Mama, Elena, și fratele mai mic, Ștefan, l-au urmat la câteva luni, în vreme ce fetița, care mergea deja a școală, a rămas în grija unor mătuși. Era cea mai temeinică garanție pentru Securitate că familia se va întoarce acasă.

Roxana începuse cursuri de gimnastică la București, dar le abandonase repede, pentru că nu suporta metodele spartane ale antrenorilor. „În acea perioadă sportul în România era dus la extrem, pentru că era unul dintre puținele mijloace de supraviețuire în comunism”, povestea Roxana jurnaliștilor francezi despre vremurile în care sportivii legitimați la cluburi primeau o serie de avantaje financiare.

După mai multe încercări care au durat aproape trei ani, la sfârșitul lui iulie 1984 Roxana  pleacă la familia ei din Alger. Petrec patru luni împreună și, când să se îmbarce în avionul de Otopeni, Roxana constată că ai ei o duc către un vapor pe care scria mare „La Liberté”. Destinația era Marsilia, Franța. ”Vaporul era mare cât o casă, iar eu nu înțelegeam ce se întâmplă”, povestește Roxana pentru jurnaliștii Le Parisién.

Familia pleacă spre capitală, pentru a cere azil politic și, pentru că nu aveau bani de hotel și nici nu cunoșteau pe nimeni care să îi primească, dorm toți patru, câteva nopți în mașină, într-un Renault 16.

Ajung în Bretagne, în orașul Riec-sur-Bélon, unde ocupă o cabană pe care Roxana  o vede ca pe un loc magic. Cu toate acestea însă, ”plângeam în fiecare seară pentru că nu înțelegeam ce mi se întâmpla și îmi doream să mă întorc acasă.” Partea bună a lucrurilor este că nimeni nu știa franceză, așa încât fetița începe să învețe limba țării care o adoptase. Mai târziu pasiunea ei pentru limbile străine se va transforma în vocație, așa încât acum este licențiată în traducere specializată și vorbește cinci limbi: engleză, franceză, spaniolă, română și germană.

Vreme de un an tatăl familiei caută o slujbă și o găsește în Blois, aproape de Paris. Roxana avea 10 ani când ajunge la Școala Augustin-Thierry și începe cursurile de natație, pe care le face la clubul școlii, dar și la piscina Tournesol, care avea să fie distrusă de un incendiu din 2011. Unul dintre antrenorii de atunci își amintesc despre o fetiță de 10-12 ani, o puștoaică dezghețată și muncitoare, care a trebuit să scrie numele pe o hârtie pentru a se face înțeleasă.  Actele de înscriere la clubul de natație aveau să salveze familia atunci când a trebuit să ajungă din nou la Paris și să dovedească faptul că au fost integrați de comunitate, așa încât avizele de ședere în Franța să fie prelungite.

Sunt amintiri simple din acea perioadă pentru Roxana: „Când am ajuns în Franța m-am repezit la guma Hollywood, cu aromă de mentă și de-odată s-a făcut Crăciunul pentru mine. În România ne plăcea să strângem ambalajul de gumă, îl duceam la nas și trăgeam aerul mentolat în piept și apoi le presam hârtia, cu grijă, într-un caiet.”, a povestit sportiva pentru Le Parisien.

Își amintește Românie cu peisaje superbe, lanuri de rapiță și floarea soarelui și grâne cu flori de maci în ele. „România e ca o mare, niciodată nu-i vezi capătul”.

În 1998 familia se mută la Mullhouse, la granița cu Germania, acolo unde Roxana începe să facă înot profesionist, la clubul olimpic de natație din oraș, condus de Laurent (Lionel) Horter, antrenorul împreună cu care va câștiga toate medaliile carierei.

„Acolo am învățat că nu mai sunt româncă”, povestește Roxana. „ Eram la o competiție în Alsacia, iar o colegă din România mi-a dat casca ei. M-am bucurat și voiam să mă încălzesc. Așa că mi-am pus-o fără să mă gândesc prea mult la ce avea să urmeze. Lionel a intrat furios și mi-a ordonat să o dau imediat jos. Atunci am realizat că originea românească trebuie să fie secretul meu.”

Abia când a câștigat medaliile europene, dar și primul titlu mondial din istoria Franței la natație, abia atunci s-a discutat deschis despre originea ei, iar Jean-Marie Le Pen a dat-o exemplu drept un imigrant complet integrat.

 ”Când am auzit imnul României mi-au dat lacrimile”

Talentată la proba de spate, Roxana devine prima campioană mondială a Franței la natație., în ianuarie 1998, la Perth. Avea 22 de ani. Doi ani mai târziu, la Sidney, câștigă argintul olimpic.

Semnele performanței ei începuseră să apară mai devreme. În 1993 aduce Franței recordul mondial , iar la Campionatele Europene de la Sevilla, în 1997 câștigă bronz la 200 de metri spate și argint la 100 de metri spate.

Într-un interviu cu jurnaliștii de la L Humanité, la o zi de la victoria de la Perth din iarna lui 1998, Roxana spune: „nu mă pot opri din râs. Cred că așa arată fericirea! Am un râs interior care mă face să tresar din când în când”. Antrenorul o avertizase „dacă reușești să o depășești pe nemțoaică, după ce treci de 150 de metri, ești campioană”. Iar Roxana, excelentă la sprint, pe ultimii 50 de metri a reușit să o depășească pe rivala ei, Dagmar  Hanse. Iar când a ieșit din piscină a izbucnit în lacrimi și întreba fără oprire: „Am câștigat, am câștigat?” Câștigase Cupa mondială. Și intrase în istoria Franței. Avea să se întoarcă acasă ca eroină.

Pe podium s-a gândit la părinții ei și la sacrificiile pe care aceștia le-au făcut pentru ca ea și fratele mai mic să crească în libertate și să primească o viață mai bună.

”Iar când am auzit imnul țării care a deschis brațele să mă primească mi-au dat lacrimile”, după cum notează Eurosport.

După victorie a băut două-trei pahare de vin și a plecat în cameră unde a făcut ski pe calculator până la 5 jumătate dimineața.

Roxana s-a întors acasă unde a luat licența în traducere de specialitate și a continuat pregătirea pentru Jocurile Olimpice de la Sidney. Cu două luni înaintea competiției, când jurnaliștii îi cereau declarații îndrăznețe, Roxana răspunde tranșant: ”nu sunt singura ambițioasă din echipa Franței. Gândiți-vă și la ceilalți înotători”.

Franța aștepta de 48 de ani medalia olimpică la natație, pe care nu o mai primise de la Helsinki, când Jean Boiteaux câștigase titlul pentru țara sa.

Două secunde, atât i-au trebuit Dianei Mocanu să câștige aurul. Roxana, cunoscută pentru sprintul ei din ultimii metri de la Perth, a ținut publicul cu inima la gât până în ultima secundă: „eram pregătită moral să câștig aurul, mă detașasem clar din echipa Franței. Dar când mi-am dat seama că trebuie să mă bat cu o româncă n-am putut” și atunci, Diana Mocanu, marea descoperire de 16 ani a României,  a devenit campioană olimpică.

Roxana s-a înclinat în fața Dianei și a primit reacțiile presei cu umor: ”mi-ar plăcea să mă întorc la Olimpiadă, dar poate voi concura la tir cu arcul.”

„Când am auzit imnul României pe podium nu cred că am fost vreodată mai emoționată. Nu era pentru mine, dar mie așa mi s-a părut”, a povestit noua campioană.

”Am fost emoționată când președintele Chirac m-a invitat la Palatul Elysee și mi-a înmânat o medalie (Ordinul Național de Merit). Dar nu asta țin minte că am primit de la Franța, ci veselia petrecerilor aniversare sau a Crăciunurilor cu familiile din Riec, acolo unde ne-am stabilit prima dată. Franța rămâne țara care ne-a primit, care ne-a dat primii prieteni de aici și nu ne-a dezamăgit. Când mi-am luat permisul de conducere și am văzut oameni stând la cozi zile întregi fără ca cineva să le dea un pahar cu apă mi s-a făcut rău. Este posibil ca și ai mei să fi trecut prin așa ceva și să nu-mi amintesc? Nu cred. Cred doar că Franța se purta mai bine cu oaspeții atunci decât o face acum.”

”J’peux pas, j’ai piscine”, motorul care a propulsat-o la minister

După ce a pierdut calificările pentru JO din 2004, de la Atena, la 28 de ani, Roxana decide să se retragă din cariera sportivă. Laure Manaudou, adolescenta de 17 ani care a devenit campioană olimpică la Atena a semnat o scrisoare prin care mărturisea că Roxana a inspirat-o, cu viața, forța și modul în care și-a gestionat ascensiunea în sport.

Roxana se înscrie la renumita Școală de Comerț de la Paris, pe care o termină în 2005 și devine consultant pentru grupul media France Televisions, dar semnează și o rubrică permanentă în LEquipe.

Cinci ani mai târziu, în martie 2010, a fost aleasă consilier regional pentru L Ille de France, din partea socialiștilor.

În 2014 candidează la postul de director tehnic național al Federației Franceze după ce fostul ei antrenor s-a retras. Pierde însă cursa în favoarea lui Jacques Favre și cere schimbarea din funcție a președintelui Federației, acuzând jocuri oportuniste.

A deschis o asociație, ”J’peux pas, j’ai piscine”, și a început să organizeze cursuri de înot pentru copii și acvafobi, lucru ce o face cunoscută  în online pentru modul în care încuraja părinții să își ducă copiii la cursurile de natație.

La jumătatea lunii iulie, prim-ministrul Franței, Edouard Philippe, cere un plan de „luptă” împotriva înecului. Declarația a venit în contextul în care între 1 și 5 iulie au fost declarate 126 de cazuri de copii înecați în Franța. În plus, statisticile arată că înecul este cauza principală de deces la copiii de până la 12 ani din Franța (în circumstanțe de rutină).

Șeful cabinetului, Edouard Philippe, mai cere un plan de acțiune între ministrul educației și cel al sportului pentru introducerea înotului în programa școlară.

Întâmplător sau nu, declarațiile ministrului vin după întâlnirea cu Roxana Mărăcineanu. Două luni mai târziu, pe 4 septembrie, Laura Flessel, ministra sportului, fostă scrimeră, era demisă, iar mandatul oferit Roxnei Mărăcieneanu, 43 de ani.