Căutare

Share this article

Am avut un an 2017 foarte agitat peste ocean: multe schimbări politice, dar şi mai multe mişcări activiste, de la proteste pentru susţinerea egalităţilor de şanse sau pentru respectarea drepturilor şi libertăţilor oamenilor şi până la deja celebra mişcare #metoo. Iar în urma acestui an agitat au rămas câteva filme foarte bune. Multe dintre acestea reflectă perfect America de astăzi, iar altele prezintă poveşti din trecut care ar trebui să fie învăţăminte pentru prezent.  

Am intrat în săptămâna mare a filmului, adică mai sunt mai puţin de şapte zile până se vor decerna Premiile Oscar. Aşa că este momentul potrivit să vorbim despre unele dintre cele mai importante filme nominalizate. Şi cum mai bine decât punându-le în oglindă cu lucrurile care s-au întâmplat pe plan mioritic în ultima perioadă. Aşadar, ce am putea învăţa din aceste filme … noi, românii.

Disclaimer: acest articol este o opinie şi poate conţine urme de spoiler

Încearcă mereu să te depăşeşti, doar aşa vei putea reuşi.  

Un lucru pe care nu îl învăţăm la şcoală şi pe care puţini părinţi îl transmit copiilor lor. Ideea că poţi să reuşeşti, să îţi depăşeşti condiţia sau să treci cu succes peste bariere impuse de societate. Aşteptările celor din jurul tău nu ar trebui să fie borna de adevăr, ci dorinţele tale. Cam asta ne învăţă Lady Bird.

Un film frumos despre o femeie, scris şi regizat de către o femeie. Nu văd o răsplată mai bună pentru eforturile din jurul campaniei #metoo decât aprecierea pe care o primeşte un astfel de film. Lady Bird are un subiect simplu: urmăreşte aventurile extrem de normale pe care le trăieşte o tânără în ultimele zile liceu, înainte să plece la facultate. Şi ei i se spune, chiar de către profesori şi de către mama sa, că nu o să reuşească să ajungă la o facultate importantă şi, cu toate astea, o face. Depăşeşte aşteptările celorlalţi. Şi poate din acest motiv Lady Bird este un film atât de special, pentru că este unul romantic, dar şi unul pozitiv.

Şi filmul acesta mai face ceva: ne-o aduce pe Greta Gerwig care este singura regizoare nominalizată la Premiile Oscar, fiind doar a cincea femeie aflată în această situaţie. Şi ei, ca probabil multor femei, i s-a spus că nu o să reuşească în carieră. A fost respinsă de către toate programele de actorie şi scenaristică la care a aplicat peste ocean. Şi cu toate astea, astăzi, stă la masă alături de Steven Spielberg, având chiar mari şanse să câştige marele premiul (aş îndrăzni să spun că mai mari ca cele ale lui Spielberg).

Cumva povestea lui Gerwig îmi aminteşte de Adina Pintilie. Ştim deja că românca a câştigat în acest week-endnunul dintre cele mai importante premii din cinematografie – Ursul de Aur şi că filmul său Touch me not (Nu mă atinge-mă – ce frumos este tradus) nu a primit finanţare din partea CNC (Centrul Naţional al Cinematografiei).

Şi Adinei i s-a spus nu, însă prin perseverenţă, dedicare şi încredere a reuşit, vorbind despre un subiect atât de greu, de delicat, dar şi de frumos şi de interesant, precum este intimitatea. Adina, ca şi Gerwig, merită apreciate nu doar pentru premiile pe care le-au câştigat, ci pentru curajul pe care l-au avut să spună poveşti atât de profunde şi de … frumoase. #chapeau

Respect, asta ar trebui să însemne normalitate

Dacă ne uităm pe lista filmelor nominalizate la Premiile Oscar regăsim foarte pelicule care vorbesc despre drepturile şi libertăţile oamenilor. Pe de o parte, avem Get Out şi MudBound care prezintă două poveşti ale persoanelor de culoare. Şi, pe de altă parte, avem Call Me By Your Name, o poveste frumoasă de dragoste dintre doi bărbaţi. Poate, subiectele cele mai importante şi mai arzătoare, alături de cele despre imigranţi şi despre reprezentarea femeilor, în America lui Donald Trump. Ce învăţăm din toate: că ar trebui să ne construim viitorul respectându-i pe cei din jurul nostru, mai ales când nu arată, nu se comportă şi nu gândesc ca noi.

Cu toţii suntem la fel

Mi-ar fi plăcut să pot spune că lucrurile pe care le vedeţi în MudBound nu mai sunt de actualitate. Că acum (nu doar în America, ci în toată lumea) nu mai gândim deloc aşa. Şi că oamenii de culoare nu mai sunt astăzi discriminaţi. Însă, tind să cred că lucrurile nu sunt aşa cum ar trebui. Nici în America lui Barack Obama … de România nici nu mai vorbesc.

MudBound spune povestea a două familii din Mississippi la finalul celui de-al Doilea Război Mondial. Familia McAllan (albi) şi Familia Jackson (negri). Ce au în comun cele două familie în afară de pământul pe care îl muncesc (evident, negrii)? Ei bine, ambele au câte un membru al familiei care a fost pe front (şi s-a întors cu PTSD).

Însă acest lucru nu îi face deloc să fie egali. Din contră. Ronsel Jackson, chiar dacă a lupta pe front pentru Statele Unite ale Americii, ajuns acasă trebuie să iasă tot pe uşa din spate a magazinului. Aceste lucruri astăzi nu se mai întâmplă în această manieră, însă, nu putem încă să visăm la o egalitate. Poate că povestea lui Ronsel o să revolte şi o să trezească câteva întrebări care vor avea menirea să mai schimbe câteva lucruri în bine.

MudBound poate fi văzut pe Netflix. Iar Mary J. Blige este senzaţională. Să vă bucuraţi de melodia de final, este superbă. 

Get Out ne aduce în prezent, spunând povestea lui Chris (Daniel Kaluuya), un tânăr de culoare, care se duce să îi cunoască părinţii prietenei sale albe Rose (Allison Williams). Şi foarte multe lucruri se întâmplă în timpul excursiei lor, Chris descoperind şi câteva secrete care nu îi vor face viaţa deloc uşoară. Evident, filmul este mai mult decât despre povestea dintre cei doi, Get Out este poate cea mai bună peliculă făcută vreodată despre sclavia din America. Şi asta pentru că nu vorbeşte despre rasismul oribil din trecut, ci despre rasismul foarte periculos de astăzi.

Este foarte rar ca un film horror să primească atenţia Academiei, însă pelicula lui Jordan Peele examinează atât de bine oroarea gândirii umane, încât parcă nu ai avea cum să nu îl iei în considerare. Şi tocmai de aceea Get Out este un candidat atât de serios pentru marele trofeu.  

Iubirea este iubire

Cum să nu te uiţi la Call Me By Your Name? O poveste atât de frumoasă despre iubirea atât de specială dintre Elio (Timothée Chalamet) şi Oliver (Armie Hammer). Nu am mai văzut de mult pe lista filmelor de Oscar unul atât de frumos. Are o atmosferă atât de romantică … doar imaginaţi-vă viaţa boemă, de la începutul anilor ’80, dintr-un conac din nordul Italiei. Şi nu am spus deloc întâmplător perioada pentru că frumuseţea acestui film vine tocmai din modul în care este percepută povestea de dragoste dintre cei doi. Întreb, retoric evident, oare modul în care gândesc părinţii lui Elio, repet, în anul 1983, nu ar trebui să fie normala zilelor noastre?

Nu vă spun mai multe, vă las să descoperiţi singuri filmul pentru că este unul foarte frumos. Iar muzica este absolut superbă. Vă spun doar că, dacă se va difuza la Muzeul Ţărănului Român poate ar fi mai bine să nu vă duceţi. Nu de alta dar experienţa vizionării acestui film nu ar trebui să fie stricată de nicio grupare extremisto-tradiţionalo-patriarhalo … şi lista poate continua. 

Libertatea presei. Dar şi responsabilităţile sale.

Într-o perioadă în care vorbim din ce în ce mai mult şi mai aprins despre fake news şi despre polii de putere care încearcă să manipuleze prin dominarea discursurilor mediatice, apare întrebarea următoare: ce mai înseamnă jurnalism? The Post subliniază, din nou, importanţa presei. O putere extrem de importantă atât în America lui Trump, cât şi în România de astăzi. Dar şi rolul acesteia. Un subiect cu mult mai important, mai ales în virtutea implicărilor politico-economice din spatele trusturilor mediatice, de peste ocean sau din România.

Filmul lui Steven Spielberg, Meryl Streep, Tom Hanks & Co. este cu atât mai important cu cât vorbeşte atât despre libertatea presei care trebuie să fie lăsată să prezinte faptele exact aşa cum s-au petrecut, cât şi despre această responsabilitate pe care o în faţa publicului său.

A fi jurnalist nu înseamnă a purta un mesaj în funcţie de vântul puterii. Şi nu înseamnă a manipula prin vorbe frumos scrise ori rostite un public dornic de o poveste. A fi jurnalist înseamnă a avea microbul investigaţiei şi al adevărului, a lupta indiferent de situaţii pentru a afla povestea, aşa cum s-a întâmplat ea.

Pentru noi, astăzi, The Post este mai multe decât un film despre Pentagon Papers, The Washington Post sau The New York Time, este despre cum ar trebui să fie presa cu adevărat.

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO