fbpx

Căutare

Share this article

Povestea lui Ciprian Zamfir începe cu ceva timp înainte de Revoluție când, pasionat de sport, după un accident la judo, a ales să facă handbal. Era atât de bun încât a fost selectat în echipa națională a României și participa la cele mai prestigioase competiții. La finalul anilor ’90, pe când se afla cu echipa la un turneu internațional în Italia, a primit un telefon de la tatăl lui care îl anunța că mama sa se află în operație, fiindu-i descoperit un cancer la sân. Ciprian Zamfir avea numai 19 ani, era un copil cu un viitor strălucit în sport, dar care a fost nevoit să-și ia pe umeri una dintre cele mai grele responsabilități: a renunțat la tot ce clădise până atunci și a rămas la Roma, să muncească, ca să-și poată sprijini familia. Primul loc de muncă a fost la spălat vase într-un restaurant și asta ar fi făcut poate multă vreme dacă proprietarul restaurantului nu i-ar fi ghicit potențialul. L-a trimis să fie ajutor de pizzar, iar după două zile de când ocupa acest job, soarta a făcut să rămână singur în restaurant, cu 500 de comenzi de pizza. S-a bâlbâit puțin, au întârziat câteva comenzi, dar nimeni nu s-a ridicat de la masă nemâncat. De atunci a fost numit pizzar principal. Pentru Ciprian Zamfir nu a fost suficient. Renunțase la visul lui, așa că știa că viața are altceva să-i ofere. A mers la cursuri, s-a perfecționat și în curând a început să participe la concursuri pentru pizzari. După ce a câștigat campionatul european, a fost invitat să predea acest meșteșug în cadrul școlilor de pizzari din Italia. În țară a înființat Asociația pizzarilor profesioniști din România și prima școală din lume autorizată și recunoscută de instituțiile statului.

Azi Ciprian Zamfir are o familie minunată, e căsătorit cu o româncă pe care a cunoscut-o în Italia, are doi fii și își dorește ca într-un an să se întoarcă în România. De ce? Pentru că, până la urmă România e casa lui, e țara în care s-a născut și în care a învățat poate cele mai importante lecții de viață. Și mai e ceva: își dorește ca băieții lui să aibă parte de valorile și omenia pe care el însuși le-a învățat acasă.

Ciprian Zamfir
Ciprian Zamfir

Ciprian Zamfir: „La 19 ani munceam 16-18 ore pe zi, de dimineața până noaptea la spălat vase, într-un restaurant din centrul Romei”

Ciprian, câți ani ai?

Anul acesta împlinesc 43 de ani.

De la ce vârstă ești în Italia?

De la 19 ani. Sunt 24 de ani de când stau aici.

Din ce oraș al României ești?

Din Făgăraș, județul Brașov. Soția mea este din Pitești și are bunicii la Curtea de Argeș.

Voi v-ați cunoscut în Italia?

Da.

Ciprian Zamfir
Ciprian Zamfir alături de familia lui minunată

Dar cum ai ajuns tu în Italia?

Eu am ajuns acum 19 ani în Italia nu pentru necesitatea de a munci în afară, ci cu naționala României de handbal. Eram sportiv de performanță și fiind în Italia la un turneu internațional, s-a întâmplat un lucru neplăcut, pentru care am fost nevoit să iau o decizie radicală. Când am plecat părinții mei erau foarte bine, iar în ultima zi de turneu m-a sunat tata și mi-a spus că mama se găsește într-o situație dificilă, se află în sala de operație că i s-a descoperit un cancer la sân. Pentru mine a fost o veste zguduitoare. La 19 ani nu este ușor să iei o astfel de decizie. Nu eram o familie care stătea extraordinar de bine din punct de vedere financiar, eram o familie normală, însă nu aveam posibilitatea să suportăm toate cheltuielile necesare pentru tratamentul acestei boli. De la Făgăraș a trebuit să meargă la Cluj, tatăl meu a trebuit să renunțe la job ca să stea cu ea pentru că nu avea pe nimeni să o însoțească la radio și chimioterapie și astfel, automat creșteau cheltuielile și se diminuau veniturile. Așa că, în momentul acela eu a trebuit să decid dacă mă întorc în România și îmi continui cariera de sportiv, sau mă apuc de muncă în Italia să susțin familia. A trebuit să renunț la cariera sportivă și m-am alăturat fratelui meu care lucra deja ca bucătar la Roma. Împreună am decis să ne unim forțele și să ne ajutăm părinții să treacă de perioada aceasta dificilă a vieții. Astfel că la 19 ani munceam 16-18 ore pe zi, de dimineața până noaptea la spălat vase, într-un restaurant din centrul Romei. Dintr-o dată, de la un sportiv de talie internațională, am ajuns spălător de vase. A fost o responsabilitate enormă pe umerii mei.

Citește și: Ovidiu Burdușa, românul ajuns să reprezinte diaspora în Guvernul României, după ce în urmă cu 20 de ani dormea în barăcile de carton de lângă Roma. Cum a ajuns un tânăr plecat de la Panciu cu o valiză cu vise, patronul unui hotel de lux din capitala Italiei?

Wow! Ce greutate apăsătoare pe umerii unui copil. Pentru că erai un copil la 19 ani…

Da, așa este. Și îmi era foarte teamă că nu voi reuși. Dar, mulțumită educației părinților mei, am reușit. Nu știu dacă în acești 24 de ani am fost de două ori într-o discotecă din Italia, dacă am ieșit să sărbătoresc cu colegii de muncă într-un pub. Pentru mine, din cauză că munceam foarte mult, odihna era mult mai importantă decât distracția.

Ciprian Zamfir
Ciprian Zamfir alături de echipa de handbal

Cum ai trecut de la spălat vase la pizzerie?

După o anumită perioadă, proprietarul restaurantului mi-a spus: „Ciprian, munca de spălător de vase nu e pentru tine, deoarece tu ești un tânăr care poate să facă mai mult”. Mi-a oferit posibilitatea să lucrez în sectorul pizzerie din acel restaurant. După două zile, pizzarul principal a făcut un accident cu mașina și nu a mai putut veni la treabă, motiv pentru care m-am găsit singur într-o pizzerie cu 500 de locuri și de acolo a început totul. A fost o provocare pentru mine.

Mama s-a vindecat?

Din păcate, în acești 24 de ani de când sunt la Roma s-a întâmplat că tata, care a fost mare sportiv – arbitru de serie de primă divizie în România -, de pe o zi pe alta s-a simțit rău, a ajuns de urgență la București, i s-a descoperit un cancer și a murit după 30 de zile. Asta se întâmpla acum 8 ani. Am reușit să ajung atunci în România cu doar câteva ore înainte ca el să nu mai fie. Iar anul acesta, în ianuarie s-a stins și mama.

Îi spuneam soției deunăzi că după ce am făcut atâtea sacrificii, m-am trezit după 24 de ani singur și nu știu dacă a meritat sau nu ceea ce am făcut. Sufletește sunt împăcat că am făcut tot ce a fost posibil, dar simt că am pierdut mult. Celelalte lucruri materiale nu mai au valoare.

Și mai frustrant a fost că s-a întâmplat în pandemie și nu am putut să ajung în țară pentru că nu erau zboruri către România și am văzut înmormântarea prin apel video.

Ciprian Zamfir
Ciprian și colegii lui handbaliști, înaintea turneului de la Roma

Cum ai cunoscut-o pe soția ta?

Pe soția mea am cunoscut-o la campionatul mondial de pizza unde concuram, în Salsomaggiore. Suntem împreună de 14 ani și avem o familie, consider eu, fericită. Avem doi băieți, am reușit să ne cumpărăm o casă cu 5000 de metri pătrați de teren, nu avem împrumuturi la bancă, nu avem nimic, asta înseamnă că pe de-o parte viața ne-a dat, pe de alta ne-a luat.

„Sufletește sunt împăcat că am făcut tot ce a fost posibil, dar simt că am pierdut mult”

Hai să ne întoarcem la ziua aceea în care ai rămas singur cu 500 de clienți în pizzerie. Ce s-a întâmplat de atunci încolo?

Era a doua zi în care eu puneam mâna pe blatul de pizza. Învățasem doar să întind pizza. Fiind sportiv atâta timp, eram învățat să ajung mai devreme la treabă ca să-mi organizez lucrurile. S-a întâmplat că se apropia ora prânzului și nu venea pizzarul principal. Eu organizasem deja tot, dar nu aveam abilitatea ca să gestionez un număr așa de mare de comenzi, însă aveam multă voință. Cu ajutorul bucătarilor am reușit să duc la capăt serviciul în acea zi. Nu a fost totul extraordinar, au mai fost întârzieri, însă nu a plecat nimeni de la masă fără să mănânce. După acea zi, proprietarul localului – un local istoric în Roma, La Capricciosa, unde în 1937 s-a născut  pizza capricciosa – mi-a spus: „Felicitări! De azi înainte tu ești primul pizzar. Să-ți cauți un ajutor!”. Eu am spus că nu se poate așa ceva, nu pot să fiu primul pizzar cu experiență de două zile. Însă pentru faptul că am gestionat așa bine lucrurile, într-o zi cu comenzi așa multe, am primit postul. Am crescut încet, încet însă mi se părea că nu e suficient, așa că am început să studiez. Mi-am luat concediu și m-am dus să fac un curs de bază ca să pot să înțeleg ceea ce fac. Am făcut cursuri de perfecționare și am intrat apoi în lumea asta a pizzei în Italia. Am avut norocul să am lângă mine doar persoane care m-au susținut moral în ceea ce fac.

Citește și: Drumul lui Daniel Robu de la ucenicul din Neamț, la unul dintre cei mai mari croitori la comandă în țara modei, Italia

Am fost la câteva concursuri, am plecat de acolo dezamăgit pentru că nu aveam experiență, însă, încet, încet am ajuns în 2010 unde am câștigat campionatul european de la Barcelona, în fața a 500 și ceva de participanți din toată lumea.

După acel campionat au venit tot felul de propuneri ca să fac parte din cea mai importantă școală de pizzari din Italia, am coordonat școlile din Roma și de acolo traseul meu a fost numai în urcuș. Am fost invitat ca jurat la campionatul mondial, unde am cunoscut-o și pe soția mea.

Ciprian Zamfir
Ciprian Zamfir la vârsta de 20 de ani, în vremea când a intrat în pizzerie

Ce făcea ea acolo? Era participant?

Nu. Ea locuia la Salsomaggiore, un oraș turistic foarte frumos, unde se organizează Miss Italia și lucra la un restaurant mai elegant de acolo. Seara, toți jurații, ne adunam la acel restaurant. Câteva luni am făcut naveta între Roma și Salsomaggiore, după care s-a convins și s-a mutat ea la Roma.

Dar la Capricciosa ai mai lucrat mult timp?

Am lucrat acolo vreo 3 ani de zile. Am schimbat restaurantul după ce a decedat proprietarul și a fost preluat de niște americani. Nu mi-a plăcut deloc modul lor de management pentru că nu dădeau deloc importanță personalului. Am primit alte propuneri și am schimbat locația.

Ciprian Zamfir
Așa arată o pizza ieșită din mâinile lui Ciprian

Acum mai lucrezi în vreun restaurant?

Acum gestionez patru restaurante în Roma. Nu mai lucrez efectiv în pizzerie, mă ocup de dezvoltare și de crearea rețetelor noi, formarea personalului și a meniurilor. Sunt patru restaurante foarte importante în Roma, ai căror clienți sunt inclusiv bucătari cu stele Michellin sau jucători de la AS Roma. În afara faptului că gestionez aceste patru locații, țin și cursuri de pizzari în școlile statale.

Adică îi înveți pe Italieni să facă pizza? 😀

😀. Da. E destul de ciudat pentru că pentru ei a fost inacceptabil ca un român să ajungă să concureze cu ei și să-i și întreacă 😀

Ciprian Zamfir: „Handbalul a rămas o dragoste de tinerețe și un vis neîmplinit”

Ciprian Zamfir
Ciprian și Giuli Apa, doi dintre cei patru concurenți în echipa României la concursul televizat de preparare a pizzei

E la fel ca atunci când ar veni un italian la noi și ar face cele mai bune sarmale…

Cam așa 😀

Din 2018 am început să dezvoltăm în România o școală de pizza. Am fost invitat să jurizez în România un concurs de pizza, gestionat de o organizație de bucătari. Atunci am aflat că în România nu există școală de pizzari, așa că am pus bazele Asociației pizzarilor profesioniști și astfel suntem prima școală din lume recunoscută de către ministerul muncii. Adică, la finalul cursurilor, o comisie din partea guvernului evaluează candidatul și dacă trece examenul, primește un certificat de calificare ca pizzar.

Uneori glumesc cu colegii mei din Italia și le spun: „Italia este patria pizzei, aveți 3000 de școli și nici una nu e recunoscută de către stat. A trebuit să vin eu din România și să aduc un certificat de calificare”. Nu există școală în lume recunoscută de către organizațiile satului; certificatele reprezintă doar niște foi de hârtie. Pe când atestatul pe care îl primești de la școala din România este recunoscut oriunde în Europa, asta deoarece România este țară membră UE.

În urmă cu trei ani de zile am fost pe unul dintre cele mai importante canale tv din Italia, când am participat la un reality show despre pizza, un concurs între toate națiunile, printre care și România (eu și alți trei colegi de-ai mei). La acel concurs am reușit să luăm locul 3, după ce am învins echipa Italiei din Napoli, orașul renumit pentru cea mai bună pizza din lume.

Ciprian Zamfir
Ciprian Zamfir la finalul unui curs de pizzari

Ciprian, ai mai făcut ceva cu sportul, sau a rămas doar o dragoste de tinerețe închisă într-un sertar?

A rămas o dragoste de tinerețe și un vis neîmplinit. Când am ajuns în Italia, în afară că jucam în naționala României, eram cu echipa mare a orașului Făgăraș, unde eram cel mai mic din echipă și cu cele mai mari perspective pentru o carieră de succes. Visul acela a rămas închis în cutia de visuri și, din păcate, e prea târziu să o mai deschid la această vârstă. Însă zilele trecute m-a sunat o colegă și mi-a spus că atunci când ajung în Făgăraș trebuie să ne adunăm și să mai facem o partidă de handbal.

Faci pizza acasă?

Știi cum e? Ca să-ți mai aduci și munca acasă e greu. Nu că nu vreau, însă o fac doar la ocazii mai speciale. A fost ziua fiului meu cel mic, mi-a spus că și-a invitat prietenii în vizită, la o pizza și m-a rugat să o fac eu. Am ajuns acasă seara, foarte obosit, iar el mă aștepta să vadă dacă am adus aluatul de la muncă, să mă ajute să facem pizza. Doar că am uitat. I-am spus că mă duc la KFC și cumpăr orice altceva vrea el. „Nu, papa. Le-am povestit colegilor mei că tatăl meu face pizza și asta vreau”, a fost răspunsul lui. A trebuit să mă apuc noaptea de frământat, am stat până la 6 dimineața și când s-a trezit a găsit masa plină de pizze mici, pizze mari, tot ce i-am promis. Așa că se întâmplă foarte rar să fac pizza acasă.

Ciprian Zamfir
Fiul cel mare al lui Ciprian, la finalul unui curs de pizzari pentru copii

E ceva ce-ți lipsește de acasă, din România?

Nu știu, probabil încerc să găsesc acele momente din copilăria mea. Am crescut la oraș, bunicii erau la țară și la final de săptămână tot timpul fugeam la ei. Nu mai regăsesc educația bunicilor, mâncarea naturală și comunicarea aceea pe care o aveam cu ei. Când veneau vacile din ciurdă, bunica mulgea vaca și beam laptele cald direct din găleată. Toate aceste lucruri simple, transmise cu bunătate. Singura persoană pe care o mai am în România este bunica mea ce are 97 de ani, o femeie minunată ce mă încarcă de energie.

De la ea și de la toți ai mei am ales o filosofie de viață și de muncă ce mă reprezintă: să aleg și să promovez tot timpul numai lucrurile bune. Astfel că eu aleg să promovez tot timpul munca producătorului român. Am avut propuneri de sponsorizări de la marile companii producătoare de conserve pentru pizza și le-am refuzat pe toate. Mesajul nostru este: să mănânci o pizza sănătoasă, o pizza cu ingrediente de sezon, prin care să pot valoriza munca producătorului.

Și mi-aș dori ca și copiii mei să aibă copilăria pe care am avut-o eu și să aibă aceleași valori pe care le-am primit noi. În Italia au tot, nu le lipsește nimic, doar că aici suntem ca niște mașini și ne lipsește partea aceasta umană. Când venim în România se bucură și sunt extrem de fericiți, așa cum eram și noi.

Ciprian Zamfir
Echipa României, câștigătoare a locului 3 la concursul tv de preparare a pizzei

Adică vreți să vă întoarceți în țară?

Am decis cu soția că avem tot ce ne trebuie, închidem ușa casei și dacă merge cum trebuie în România, ne întoarcem acasă. Până la urmă, din toate aceste sacrificii, după 24 de ani, acesta e visul nostru.

Ciprian Zamfir
Ciprian Zamfir

Cumva la pensie ați vrea să fiți în țară?

La pensie? Eu mă văd în România chiar de anul viitor. Am plecat pentru anumite necesități din țara în care m-am născut, am tot ce-mi trebuie în Italia, dar îmi lipsește România. Îmi lipsește țara, îmi lipsește contactul uman și valorile persoanelor cu care am crescut.

read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO