Christian Mititelu s-a stabilit de câţiva ani la Londra, dar rămâne un atent analist al discursului public din România. A fugit din România la un an după invazia Cehoslovaciei, când Nicolae Ceauşescu a refuzat să trimită trupe la Praga, atitudine ce a atras atenţia şi bunăvoinţa Occidentului.
La 50 de ani de atunci, jurnalistul povesteşte aventura unui azilant politic şi explică de ce regimul comunist era, la nivel profund, de nesuportat.
Cum se reflectă la Londra multitudinea de acţiuni civice din România şi cum le vedeţi dvs?
Lumea de aici nu se preocupă de ce se întâmplă în România – pentru mulţi nu este o ţară interesantă sau legată în vreun fel prin istorie de Marea Britanie. Iar presa, în măsura în care se preocupă, prinde diferite informaţii, mai mult picante decât relevante, cum ar fi ce reflectă placa de înmatriculare de pe maşina unui român care trăieşte în Suedia cu care s-a deplasat în ţară, anume un mod de a protesta.
La proteste ne descurcăm destul de bine. Şi la dărâmat se pricepe tot omul. Iar autorităţile locale şi centrale au dărâmat suficient. Problema este ce facem după proteste? Ce punem în loc? Oamenii ca mine, care ne-am opus pe cât posibil comunismului, nu într-un sens eroic desigur, îşi amintesc de cum gândeam pe vremea aceea: tot ce era rău se datora regimului comunist. Nu mergea ceva, răspunsul era simplu: ”Ce vrei? La ce te aştepţi dacă la putere sunt comuniştii?” Ei bine, comuniştii au dispărut, dar problemele nu, iar noi nu ştim ce să facem. Nu ştim să le identificăm şi nu suntem deloc racordaţi la restul lumii, nu ne inspirăm din experienţa altora, aşa încât nu putem construi nici politici, nici practici bune.
Există pretutindeni o discrepanţă între atitudinea celor care trăiesc în oraşe mari sau în metropole şi mentalitatea celor care locuiesc în localităţi mici sau la ţară. Primii, mai liberali ca mentalitate, ceilalţi mai conservatori; vedem ce s-a întâmplat în America, unde în marile oraşe lumea a votat cu candidaţi de orientare liberală, în vreme ce muncitorimea şi în special albii din oraşe mai mici, l-au votat pe Donald Trump. La noi aproape jumătate din populaţie locuieşte încă la ţară şi, din cauza politicilor iresponsabile duse ani de zile, nivelul educaţiei, nu doar cea formală, ci şi cea civică, politică, juridică şi economică este atât de scăzut încât această discrepanţă a devenit şi mai costisitoare.
Modul în care se poate schimba această situaţie în România este o chestiune de durată şi oricum nu se va putea aduce schimbarea numai prin proteste, glume, sau ironii usturătoare, aşa cum mai obişnuieşte opoziţia din România.
Când aţi emigrat şi de ce?
Am plecat din România în 1969. Mai exact, am fugit.
Sub comunism era bine să te ţii deoparte, să nu ai o atitudine care poate indica o deschidere sau o disponibilitate de a coopera cu regimul; de a fi făcut membru de partid, de a fi atras să devii informator sau, şi mai grav, agent al Securităţii. Asta te împingea la o atitudine rezervată, la o oarecare izolare care se manifesta uneori ciudat. Tatăl meu, care provenea dintr-o familie de 9 copii dar care şi-a a făcut singur o situaţie bună, ducea o viaţă foarte retrasă: dacă se vedea cu prieteni, se vedea maximum cu doi, dacă se adunau mai mulţi, existau alte riscuri, să fie supravegheaţi, spre exemplu. Nu lua mijloace de transport public, iar asta, copil fiind, mă exaspera, pentru că mă târa pe jos kilometri întregi din încăpăţănarea de a nu lua tramvaiul sau autobuzul. Mergeam pe jos până la grădiniţă, treceam pe lângă câte o staţie de birje şi mă uitam cu jind, dar fără succes.
Informaţiile multiple despre atrocităţile Securităţii au fost aflate mai degrabă după revoluţie, când au fost deschise dosarele. Ce ştiaţi, simţeaţi sau vedeaţi în acei ani?
Eram mic, dar am înţeles foarte repede tensiunea în care trăiau oamenii. Nici nu era greu să vezi unele lucruri: un funcţionar din vechea administraţie, care era prieten de familie, venea în vizită iarna cu o pereche de manuşi şi şosete de lână în buzunare şi eventual o pereche de izmene lungi pe sub pantaloni, prevăzător în cazul în care l-ar fi ridicat Securitatea pe stradă. Măcar în primele luni de detenţie ar fi îndurat mai uşor frigul. Ştiam, fireşte, că sunt mulţi oameni întemniţaţi sau trimişi la construcţia canalului Dunărea-Marea Neagră pe motive politice. Aveam şi rude în această situaţie.
Noi locuiam într-un bloc de trei etaje, cu şase apartamente, construit de tatăl meu. El provenea din Moldova, dintr-o familie cu mulţi copii, cu un tată inspector şcolar care se muta din oraş în oraş după slujbă. Cu toate aceste neajunsuri, copiii s-au descurcat bine. Toţi au făcut studii superioare, băieţii au devenit ingineri constructori. Blocul construit de tatăl meu a fost naţionalizat în 1950, iar noi am rămas chiriaşi ai statului în două camere şi am fost forţaţi să împărţim baia şi bucătăria cu alţi chiriaşi. Situaţia nu s-a rezolvat cum ar fi fost normal nici după 1990.
La patru ani am fost dat la o grădiniţă particulară ţinută de o franţuzoaică, Georgette Vlădescu, căsătorită cu un ofiţer care a ”beneficiat” de câţiva ani de închisoare. Femeia venise din Rusia, după Revoluţia Bolşevică, şi se stabilise la Bucureşti. Înfiinţase în apartamentul ei această grădiniţă ilegală de limbă franceză, la care am fost trimis şi eu. Acolo am înţeles importanţa de a fi ”prudent”. Dna Vlădescu ne-a învăţat şi câteva cuvinte în limba rusă şi ne-a spus: ”dacă cineva pe stradă vă întreabă de unde veniţi sau ce faceţi acolo, să răspundeţi că învăţaţi ruseşte”. Eram mândru că devenisem custodele unui astfel de secret.
1969, anul în care aţi plecat nu era tocmai cel mai împovărător an. Ceauşescu se opusese invaziei în Cehoslovacia, iar Occidentul îi întinsese o generoasă mână. De ce aţi emigrat?
Am plecat pentru că fundamental nu vedeam posibilitatea unei schimbări în România, chiar dacă sistemul mai fusese ajustat puţin şi nu mai era chiar atât de opresiv. Am considerat că merită să cunosc şi altă lume şi altă experienţă de viaţă.
Aveam 25 de ani.
Dincolo de apăsarea ideologică şi de propaganda imbecilizantă la radio, la televiziune sau în presă, exista de o problemă asemănătoare cu cea de care se lovesc adesea şi tinerii din ziua de astăzi în România: calitatea celor care conduceau era de aşa natură încât preferai să-ţi iei lumea în cap. Vă dau un exemplu: lucram la o fabrică care avea o licenţă de exploatare tehnică japoneză, unde trebuia să asamblăm nişte componente. Una dintre aceste componente trebuia să stea într-un cuptor, la o temperatură constantă, timp de 72 de ore, iar noi eram veşnic în urmă cu planul. Atunci, maistrul din hala de asamblare, care era şi secretar de partid, altfel nu cred că ar fi ajuns maistru, a zis: ” ce să mai aşteptăm 72 de ore? Le lăsăm mai puţin şi mărim temperatura!” (râde). Nu mai spun că funcţionam într-o minciună permanentă. Se raportau la minister cifre de producţie false, cifre care mai erau umflate şi la minister
Aţi avut un episod în care Securitatea a încercat să vă racoleze?
Nu aş spune. Aluzii vagi mi-au trecut pe la ureche. Nu aş vrea să pară că mă laud, dar cred că m-a ajutat educaţie primită în familie, de a fi cât mai circumspect şi rezervat. Pentru că dacă te băteai pe burtă cu unul din oamenii regimului, te invita la o bere, te lua de braţ apoi de reverul hainei şi îţi zicea: ”auzi, băi, nu vrei să facem o treabă?” Era bine păstrezi distanţa încât să nu oferi un prilej instigatorilor sau corupătorilor să bată la uşa ta.
Cum aţi început să jucaţi baschet?
Am fost la Liceul Spiru Haret (pe atunci liceul nr.12!), considerat un liceu bun. Printre absolvenţi figurează nume mari, începând cu Mircea Eliade şi terminând cu Ion Iliescu. (râde)
Acolo exista o sală mare de sport, iar duminica sau în vacanţe dădeam un bacşiş portarului ca să descuie şi să ne lase să jucăm baschet. Şi erau câţiva jucători foarte buni în echipa şcolii. Cu unii dintre ei m-am regăsit în anii studenţiei la clubul Ştiinţa, cum se chema atunci. Când ei au plecat la Steaua sau la Dinamo, m-au luat şi pe mine deşi eram un jucător modest. Al 11-lea sau al 12-lea dintr-un lot de 12. Nu eram angajatul clubului, dar aveam dreptul să primesc ulei şi zahăr gratuit şi eram scos din producţie de trei ori pe săptămână, ceea ce mă scutea şi de şedinţele sindicale sau alt gen de răspunderi sau presiuni la fabrică.
De ce aţi ales inginerie?
Nu aş fi vrut să devin inginer, dar la facultăţile care m-ar fi interesat, cum era istoria de exemplu, sau antropologia, sau sociologia, interveneau criterii legate de aşa-zisa origine socială a candidatului. Şi dacă te puricau puţin la dosar, şansele de a fi admis erau mici. În plus, ceea ce se învăţa la aceste facultăţi era extrem de discutabil, iar profesorii care înlocuiseră vechea generaţie dinainte de comunism erau slabi, lucru pe care îl vedem şi astăzi.
Cum aţi reuşit să ieşiţi din ţară?
M-am înscris să plec într-o excursie cu trenul Budapesta-Praga-Viena. Atunci îţi trebuia paşaport pe care-l primeai înainte de plecare şi pe care trebuie să îl returnezi la revenirea în ţară. Dar, la fel de important, îţi trebuia viză de ieşire, subliniez ieşire din România, pentru ţările în care doreai să ajungi (pe lângă o eventuală viză de intrare de la consulat). Eu am primit paşaportul, dar vize de ieşire doar pentru Ungaria şi Cehoslovacia, nu şi pentru Austria. M-am temut să renunţ la excursie ca să nu-mi trădez intenţiile şi am plecat aşa, în ideea că mă descurc la faţa locului. Am făcut o tentativă să trec din Ungaria în Iugoslavia. Nu s-a putut.
În Cehoslovacia am mers la un punct de graniţă cu Austria, la 11 noaptea, pe jos, însoţit de o tânără care avea paşaport francez. Mă documentasem foarte bine la Praga, la un birou de la Ministerul de Interne, în care am făcut pe prostul, am arătat paşaportul şi am întrebat dacă pot să mă întorc cu el prin Austria. Funcţionarul de acolo, pe care îl interesa prea puţin ce face un român, s-a uitat la paşaport şi a zis: ”scrie că este valabil pentru toate ţările”. Atunci mi-am notat adresa instituţiei, etajul şi camera funcţionarului care mi-a dat acest sfat şi l-am invocat când am ajuns la frontieră. Grănicerul spunea: ”Fără viza de ieşire, chiar ţara dumneavoastră cere să nu vă lăsăm să treceţi în Austria!”. Eu i-am răspuns: ”Cum domnule, ţara noastră, care nu a participat la invazia din 1968? Cum puteţi să spuneţi aşa ceva? Şi eu ce să fac acum? Uite, sunt pe jos, şi cu domnişoara, e 11 noaptea!”. În fine, ne-a lăsat să trecem.
A urmat o fâşie de 100 de metri de ”no man’s land”, în care îţi vine să fugi, dar realizezi că poţi trezi suspiciuni. Aşa am ajuns în Austria unde, la vremea aia, nu trebuia să ai viză de intrare. Grănicerul austriac, pe care l-am trezit din somn, ne-a indicat o fermă la vreo doi kilometri unde se putea dormi.
Situaţia era puţin similară cu ce se întâmplă în ziua de astăzi cu refugiaţii. Adică, dacă intenţionai să ceri azil politic, trebuia să-l soliciţi în prima ţară liberă în care soseai. Dacă nu doreai să rămâi în Austria, erai cazat într-un lagăr şi rămâneai acolo câteva luni acolo, timp în care făceai cereri pentru a ajunge în ţara în care voiai să ajungi şi care era dispusă să te primească.
Eu am cerut direct viză franceză, pentru că mama avea o soră care plecase la Paris în 1920. Cum ele au fost crescute separat de părinţi, nu au mai ţinut legătura şi nici noi nu am declarat-o (în fiecare hârtie oficială la facultate sau la serviciu erai întrebat dacă ai rude în străinătate). Am ajuns astfel în Franţa în Septembrie 1969, unde am primit azil politic.
Primii bani i-am câştigat din baschet. Colegii din viitoarea mea echipă din Bretania luau vacanţe lungi vara şi reveneau la începutul campionatului fără o pregătire fizică adecvată. Eu, care făceam antrenamente săptămânale şi în timpul verii, eram ceva mai ”proaspăt”. Clubul s-a păcălit cumva cu mine pentru că nu puteau lua decât un singur jucător străin, iar alte echipe recrutau jucători americani, mult mai buni şi în orice caz mai înalţi. Din fericire nu am stat mult acolo pentru că mi-am găsit o slujbă de inginer la Paris şi m-am mutat. Căutam, ca tot românul, să lucrez în domeniul în care mă pregătisem, ceea ce era o prostie, pentru că în Occident nu contează atât de mult diploma, cât experienţa, adaptabilitatea şi potenţialul.
Nu a durat mult şi mi-am dorit să plec din Franţa pentru că începuse să mă deranjeze faptul că mulţi tineri de vârsta mea, de 25-26 de ani, aveau simpatii simpliste de stânga. Erau marcaţi de evenimentele care avuseseră loc în mai 1968, o revoltă studenţească cu ecou internaţional, care ar fi putut duce la răsturnarea guvernului dacă ar fi fost sprijinită de sindicatele comuniste. Dar sindicatele comuniste, care erau cele mai puternice în Franţa, nu i-au susţinut pe studenţi, iar Preşedintele de Gaulle a reuşit să restabilească ordinea. Dăinuia, însă printre tineri un spirit revoluţionar şi o doză de naivitate. Citeau diverse în presa de stânga şi îmi spuneau: ”uite, în RDG se mănâncă mai multă carne pe cap de locuitor decât la noi, în Franţa”. Eu ripostam: ”cine ştie, poate nu se găsesc legume acolo?”
Voiam să plec în America. Făcusem demersurile, dar părinţii mei s-au panicat şi au spus: ”dacă pleci acolo, nu o să ne mai vedem niciodată”.
Tocmai atunci am văzut în presă un anunţ că redacţia română a BBC căuta candidaţi. Nu făcusem niciodată presă, dar mă interesa politica şi urmăream situaţia internaţională. Am dat un concurs la British Council. Examenul consta dintr-o probă de traducere din engleză în română, redactarea unui articol şi o probă de voce la care nu cred că am strălucit, aşa cum nu strălucesc nici astăzi. Pe baza examenului, am fost invitat la un interviu la Londra. M-am prezentat în faţa unui board, al cărui preşedinte era un aristocrat leton care conducea serviciile est-europene ale BBC, inclusiv cel în limba rusă. Persoana care m-a prezentat a spus: el e Mititelu, care vine de la Paris. Iar acest domn, care ţinea în general să epateze, a început să vorbească în franceză. Şi tot interviul meu de angajare la BBC s-a desfăşurat în franceză, ceea ce mi-a convenit pentru că vorbeam mult mai bine franceza decât engleza.
Am primit un contract. Mi-a plăcut mediul în care lucram şi am apreciat faptul că tinerii, spre deosebire de cei din Franţa, erau mai înţelepţi şi mai sceptici. Nu aveam pretenţia să creadă tot ce spuneam eu despre regimurile comuniste, dar nici să înghiţă toate pastilele din presă. Oricum în Anglia nu exista un oficios al partidului comunist sau ziare vădit de stânga, aşa cum era cazul în Franţa.
Cum a fost acest progres în BBC Londra şi ce aţi învăţat ca jurnalist?
Iniţial posibilităţile de a face jurnalism erau destul de limitate, majoritatea materialelor erau centralizate şi traduse din engleză, iar informaţii din România erau greu de obţinut. Citeam printre rânduri ce apărea Scânteia, România Liberă sau ce transmitea Agerpres sau Radio Bucureşti. BBC avea un serviciu de monitorizare care prelua şi transcria puţinele informaţiile interesante. De obicei erau cuvântările lui Ceauşescu, în care încercai să descifrezi vreo nuanţă ascunsă…. Încetul cu încetul, împreună cu alţi colegi, am început să ne îndreptăm spre o formă de jurnalism mai apropiat de ceea ce se făcea în BBC: să ne alegem informaţia, să ne redactăm propriile texte şi să ne lărgim evantaiul de colaboratori externi. Astfel, prin telefon, prin înregistrări făcute la birouri BBC din alte capitale, am adus ascultătorilor noştri părerile a peste o sută de români importanţi aflaţi în exil: profesorul Ghiţă Ionescu, Neagu Djuvara, Ioan Petru Culianu, Ion Negoiţescu, Ion Caraion, Matei Cazacu, Dinu Zamfirescu, părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, pastorul Iosif Ţon ş.a.m.d.
Neagu Djuvara făcea o emisiune care se numea ”Viaţa parlamentară în România interbelică” şi mobiliza personalităţi din vechea lume politică, asupra cărora avea autoritate prin prestanţa sa. Îi convoca la studioul BBC de la Paris unde înregistrau dezbaterile şi, când divagau, îi punea să reia ce aveau de spus mai pe scurt, cea ce ne amuza când fonotecam înregistrările.
Nu aveam date fiabile în ce priveşte audienţa. Europa liberă stătea mai bine. Noi aveam bugete şi ore de emisie mai restrânse şi nici nu acţionam ca o opoziţie faţă de puterea din România, misiunea BBC fiind cu precădere de a informa şi a constitui o fereastră către lumea din afară.
Cât de greu v-a fost să câştigaţi această autonomie editorială?
Am făcut un fel de pionierat în BBC, mai ales după 1990, când audienţa noastră a crescut foarte mult. Ne-am mutat o parte din eforturile editoriale în Bucureşti şi am încheiat acorduri de retransmisie cu noi-înfiinţatele posturile de radio private, aşa încât prin anul 2000 se adunaseră 120 de posturi care retransmiteau parţial sau total emisiunile BBC pe FM. Am argumentat că este important să fii prezent în ţara în care emiţi şi să te ocupi serios de chestiunile interne pentru a fi relevant, şi să pătrunzi pe FM ca să atragi tineri. Or, asta a fost văzut, mai ales de unii şefi de servicii asiatice ale BBC, ca un fel de îndepărtare de misiunea postului. Dar noi am demonstrat că strategia aduce ascultători şi prestigiu BBC-ului, drept care modelul a fost reprodus şi de alte redacţii est-europene. Iar pe plan editorial am fost deschizători de drumuri în România, cu un stil necunoscut până atunci de radio, abordând politicienii din toate taberele cu interviuri, dezbateri şi emisiuni cu participarea ascultătorilor.
De ce nu a rezistat?
A apărut treptat concurenţa televiziunilor, care atrag mai mult decât radioul. Apoi, dacă vorbim de anii 2000, salariile din presa românească erau atât de competitive, mai ales cele plătite la negru, încât era greu să mai reţii oameni de calitate la BBC. În plus s-a considerat că presa din România evoluase şi că era mai multă nevoie de BBC în Orientul Mijlociu, în Irak, Iran, Pakistan şi Afganistan. Dar noi am fost totuşi singura redacţie est-europeană care a rezistat până în 2008. Celelalte s-au închis mai devreme, sau au supravieţuit doar pe Internet. Şi asta în mare parte datorită posturilor de radio private care preluau emisiunile BBC chiar şi atunci când li s-a sugerat de la CNA sau din partea unor autorităţi locale să o lase mai moale. Au fost presiuni, lipsite de efect, din partea lui Adrian Năstase, iar preşedintele Iliescu a sugerat o reciprocitate, adică şi BBC să retransmită emisiunile Radio România Actualităţi în Marea Britanie. (râde)
Cum aţi regăsit România după Revoluţie?
Am regăsit-o, desigur, cu emoţie dar am resimţit repede o mare decepţie, din cauza rezultatului alegerilor din mai 1990, câştigate de FSN la scor. Era surprinzător dacă comparai cu ce s-a întâmplat în Polonia, unde, la alegeri pentru Senat, Solidaritatea, care devenise între timp partid politic, a câştigat 99 de mandate din 100 posibile. Sigur că la noi s-a jucat murdar. S-a recurs la calomniere partidelor istorice, care veneau cu un atu faţă de cele din Ungaria sau Polonia, care colaboraseră cu regimul comunist. Dar lumea nu ştia asta şi înghiţise propaganda comunistă şi zvonurile răspândite de oamenii din umbră ai vechiului sistem.
În felul acesta s-a consolidat această garnitură din eşalonul doi al Partidului Comunist, care împânzeşte structurile şi în ziua de azi.
Cum a fost experienţa CNA, tot într-o perioadă în care presa a fost intens folosită în lupte politice?
A fost tot o decepţie, pentru că CNA era constituit pe baza unei directive europene şi avea o autonomie mai mare decât celelalte regii sau autorităţi de acest gen din România. Dar nu şi-a exercitat această autonomie. Atitudinea membrilor era, în general, de a nu deranja pe nimeni, nici partidele politice, nici televiziunile. Iar când se apropiau alegerile se recurgea la comportamente infantile: se aranjau lucrurile astfel încât să lipsească patru membri, aşa încât să nu existe cvorum şi să nu se poată discuta şi interveni pentru a stopa grave încălcări are reglementărilor din domeniu. Nu am înţeles această timorare şi lipsă de profesionalism. Sigur, e greu să judeci oameni cu obligaţii politice sau mai dependenţi decât tine de acea indemnizaţie şi de avantajele de care beneficia un membru CNA. Dar totuşi, o dată ce ai fost numit pe un mandat de şase ani, în şase ani puteai să încerci să faci ceva pentru asanarea audiovizualului. Pentru că unul dintre marile dezavantaje pe care le are şi azi România este persistenţa unui public pasiv, prost informat şi rupt de ce se întâmplă într-o lume globalizată.
De ce v-aţi întors la Londra?
Am copiii şi nepoţii la Londra. În plus, am realizat că România bate pasul pe loc, mi s-a părut că birocraţia este nereformată şi iritantă. Justiţia rămâne un fel de loterie în care nu ştii niciodată dacă vei obţine dreptate.
Londra este un loc unde te poţi bucura de o anumită calitate a vieţii, oraşul nu a fost concesionat automobiliştilor, spaţiile verzi sunt protejate, radioul rămâne un mijloc important de informare şi educare şi nu doar un tonomat marginalizat ca în România, calitatea emisiunilor tv şi a dezbaterii publice nu decepţionează. Apoi, vorbim de comportamentul celor cu care ai de-a face, fie că vorbim de e un şef, un coleg, un şofer de autobuz, un funcţionar, un medic sau un vânzător la magazin. Nu mă refer la competenţe ci la o anumită calitate umană, o civilitate şi o altă amabilitate care fac ca aceste contacte să fie mai plăcute.
Sunt 50 de ani de când aţi plecat din România. Cum vă uitaţi înapoi?
Mi-am cunoscut ţara mult mai bine după ce m-am întors. Am călătorit şi am văzut locuri frumoase, oameni care îţi încălzesc inima, aşa cum nu o fac cei cocoţaţi la vârf. Cred că o astfel de experienţă te îmbogăţeşte. În acelaşi timp, este greu să te readaptezi la condiţiile generale şi la nivelul dezbaterii din ţară, după ce ai trăit atâta timp în Occident.
Dar, ca om plecat de acolo şi interesat de ce ai lăsat în urmă, porţi pe umeri o povară pe care copiii tăi şi cei din jurul tău nu o resimt: vrei să ştiu mereu ce se întâmplă acolo şi eşti tentat să faci comparaţii: de ce e aşa acolo şi de ce nu este ca aici. Sunt motive istorice, care îşi au rădăcinile cu sute de ani în urmă, încât comparaţiile facile între România şi Marea Britanie nu-şi au rostul. Trebuie spus, totuşi, că democraţia şi drepturile de care se bucură cei de aici au fost dobândite prin perseverenţă şi luptă.