Căutare

Share this article

Doctorul Constantin Stan este chirurg plastic și un pasionat inovator. În adolescență visa să facă inginerie aerospațială, desena avioane și motoare de super-sonice. La maturitate, după ce a devenit medic, a performat în chirurgia ORL și a făcut primele intervenții reparatorii la nas, apoi a început să deseneze proteze de sân așa cum visa că poate împlini frumusețea unei femei. Protezele sale au devenit marcă înregistrată, iar inovația s-a răspândit peste tot în lume.

Doctorul Stan vine de la Tecuci, a crescut o dată cu biblioteca sa și a încercat toată viața să evadeze în cea mai frumoasă lume la care avea acces: cea imaginată, singura alternativă suportabilă la un comunism agresiv, sărac, fără lumină, fără căldură și cu pâinea pe cartelă.

A terminat liceul cu media 10.00, la fel și temuta facultate de medicină de la Iași și s-a format începând „de jos”, de la un cabinet de sat, așa cum făceau toți medicii începători în vremea regimului comunist.

A sacrificat familie, timp, nopți, somn, energie pentru a deveni cel mai bun. Și a reușit!

Dacă ne întoarcem timp, când ați zis că vreți să deveniți medic și viitorul acesta părea nesigur și neclar, de unde au venit forța și perseverența de a urma acest vis?

Constantin Stan: Ca în parcursul oricărui adolescent,  când este chestionat despre ce își dorește să facă, la fel și eu eram adesea întrebat, însă niciodată răspunsul nu a fost medicina. În niciun caz nu-mi doream să fac asta.

Până în clasa a XI-a am visam să fac inginerie aerospațială, desenam motoare de avioane, imaginam designul lor exterior și eram olimpic național și internațional la fizică. Sigur că-mi plăceau și alte materii: mergeam la olimpiadele de limba română, fiindcă îmi plăcea enorm să fac analize pe texte literare.

De fapt, cred că toate astea veneau din plăcerea mea de a face asocieri, comparații în tot ce simțeam și făceam noi atunci la școală, care mi se pare și o consider mai serioasă, mai provocatoare în sensul bun al lucrurilor decât este acum.

Dr. Constantin Stan și chitara, una dintre pasiunile sale

Școala era un corpus în care, de la femeia de serviciu, cea care ne ajuta și pe care o respectam, până la directorul școlii, copii, familie, părinți, toți eram parte dintr-un proiect cu un scop: să educi un copil să ajungă la șansa de a deveni ce-și dorea.

Deși comunismul, treoretic, ne învăța să fim egali (eu am trăit jumătate din viață în comunism și îmi amintesc bine), din păcate sau din fericire era mai discriminatoriu între clasele sociale. E adevărat, exista o singură categorie, aceea a așa-zisei nomenklaturi, care prin ea însăși era închisă, acolo nu se putea intra și chiar dacă erai foarte bun, criteriile de acces erau altele.

În rest lucrurile erau clare și simple, iar când mergeai la școală știai foarte bine că mergi pentru a învăța.

Visați să ieșiți în spațiu?

Constantin Stan: Spațiul era dincolo de o prezență fizică pentru mine, era mai mult una mentală.

Mă fascina și istoria, fiindcă era o modalitate prin care confruntam ceea ce îmi doreau oamenii de-a lungul timpului și ce se întâmpla cu asta pe parcursul istoriei.

Toate devenirile noastre au nevoie de confirmări. Îți trebuie un anumit gen de supunere când intri într-un program de acest fel, în care știi foarte bine că scopul final este să-ți capeți libertatea.

Nu poți să devii liber fiind rebel de la început, iar ca să fii liber, trebuie să știi de unde ai plecat.

Așa se face că în clasa a XI-a, un prieten foarte bun de familie mi-a spus: „tu ai putea foarte bine să faci medicină. Nu ar fi o problemă pentru tine!”

Am avut un profesor de biologie extraordinar de bun, iar eu aveam convingerea atunci că pot face orice, așa încât am terminat liceul cu media 10, la fel și facultatea. Dificultatea pentru mine, fără lipsă de modestie, era că mă puteam îndrepta către orice facultate însă nu vedeam asta deloc drept un avantaj.

Cum cineva care visează atâta timp să creeze avioane, decide brusc că medicina este un drum mai bun?

Constantin Stan: Aș putea face considerații filozofice, practice ori chiar spirituale legate de a face un avion, o muncă de o fascinantă complexitate și de a face medicină, adică a lucra cu un corp uman, cu reverența față de ceva atât de bine construit. Dar aș putea rezuma aceste considerații la ceea ce am căutat și obținut întreaga mea viață și carieră: efectul wow! Adică acea reacție spontană față de ceva foarte bine făcut.

Dacă dau timpul în urmă încerc și să descopăr firul călăuzitor al existenței mele cred că voi descoperi importanța aprecierii celor din jur, nu în sensul de a ajunge în situația de a auzi că ești cel mai bun, ci faptul că ești acolo, că faci ceva, într-o conexiune permanentă și constructivă cu cei din jur.

Și nu v-a părut deloc rău că ați renunțat la avioane?

Constantin Stan: Sigur că asta vine și cu un regret. Dar l-am transferat în viața mea mai departe prin tot felul de gadgeturi care sunt acum un fel de obsesie, pe care le cumpăr câteodată doar de dragul de a le avea.

Îmi spunea un prieten că doctorii trăiesc atât de mult rupți de realitatea din jur, fiindcă petrec atâtea ore în sala de operații, cu pregătirea intervenției, încât dacă acesta este prețul pe care trebuie să-l plătească pentru o reconectare, acela de a cumpăra compulsiv gadgeturi, merită costul.

Ce înseamnă un elev de 10 în liceu? Cât de dificil e?

Este destul de greu și în același timp contraproductiv. Dar ține tot de personalitatea mea. Dacă nu simțeam acea legătură cu profesorul în care să primesc aprecierea pe care mi-o doream nu era suficient.

Aici nu este un avantaj, poate este chiar un defect în a-mi găsi calea, în a ști ce vreau, teama de a-ți asuma un drum dar și regretul că ai renunțat la altul, ceea ce te face la un moment dat să fii indecis.

Le spun și pacientelor mele înaintea intervențiilor de modelare a sânului și înaintea unei alegeri ce le marchează viața: alegerea unei proteze cu un anumit număr. Nu volumul sau mărimea este importantă, ci alte detalii sunt importante.

”Suferiți de ceea ce se numește paradoxul alegerilor, indecizie, amânarea hotărîrilor pentru mâine, vorba unui personaj celebru, din Pe aripile vântului!”. Pentru Scarlett, „e și mâine o zi!” era modalitatea ei de a se bucura de ziua de astăzi, refuzul de a prelua ceva din anxietatea a ceea ce nu se va împlini, poate, mâine.

La unii dintre noi teama de a greși ne duce în anxietatea momentului de acum, ceea ce te face să nu poți decide, chiar dacă greșești sau nu, ce să faci.

Soldatul Constantin Stan (primul din stânga, jos)

De fapt noi suntem într-o continuă mișcare browniană fără certitudinea lui unde mergem, a lui ce sau a lui cum, dar știm că mergem undeva, interacționăm, ne lovim între noi, iar asta creează un vector de mișcare interioară în ceea ce se întâmplă în secunda următoare, dar există și un sens final.

Erați elevul de 10 și în acelați timp acel adolescent care își alegea ținte dificile. Cum v-a ajutat acest proces de învățare în a atinge ceva greu de accesat?

Constantin Stan: Nu am simțit niciodată că vreau să devin actor, să devin cântăreț, muzician chiar dacă am cochetat cu asta și mi-a plăcut mult chitara în adolescență. Dar simțeam că acolo nu era locul meu.

Evident că aveam energia necesară care venea dintr-o personalitate ușor introvertită, a unui copil unic, lucru mai puțin întâlnit în acele vremuri.

Eram într-o familie ce venea dintr-un pre-comunism sărac, doi oameni care au făcut eforturi foarte mari să plece dintr-o zonă rurală din ce în ce mai agresivă, unde bunicii mei erau așa-numiții chiaburi, oameni cu pământuri multe, dar pentru că aveau și foarte mulți copii.

Paradoxal, mama, care m-a avut doar pe mine, venea dintr-o familie cu 14 copii. De aceea ei erau așa-ziși bogați, fiindcă acea mare întindere de pământ, trecută în scripte, era promisă fiecăruia dintre copii.

Era o lume nebună, care a bulversat vieți și istorii, în care un copil dintr-o familie de țărani, dacă mă gândesc la bunicii mei, ajunge într-un oraș mare cu dorința de a nu se mai întoarce. Nu se simțea la mine, dar eu o preluasem de la părinții mei, o dată cu sentimentul dificultăților din anii 56-60, când m-am născut eu.

Se trăia greu atunci, se stătea la coadă pentru orice. Îmi aduc aminte cum mergeam cu bonul să iau pâinea pe cartelă.

Eram o familie care cu disperare trebuia să găsească un loc în care să stăm, să locuim. Nu-mi aduc aminte de anii aceia, dar știu din poveștile părinților mei, cum trăiam într-o cămăruță, cu niște geamuri sparte la colțuri și cârpite, care făceau iernile acelor ani, grele, friguroase, troienite, tot mai greu de suportat.

Dincolo de răceala căminului și lipsurile de toate felurile, ei păstrau bucuria că le venise un copil pe lume.

Ce am făcut mai departe, era modul meu de a le fi recunoscător, de a fi ascultător, de a nu supăra pe cel pe care îl iubesc și îl respect. Apoi însă a venit și ca o modalitate de a mă retrage în lumea mea, pe care am construit-o din cărți și lectură, uneori obsesivă.

Îmi amintesc verile, cu perdele trase într-o casă dintr-un oraș mic, prăfuit de provincie, orașul Tecuci, când îmi așezam la capul patului teancul de cărți pe care le împrumutam de la bibliotecă și mă fascina cum se micșora în dreapta, unde erau cele necitite, pentru a crește în stânga, unde se aflau cele citite deja.

Dr. Constantin Stan, în timpul unei intervenții chirurgicale în Turcia (2019)

Eram un adolescent mai puțin conectat la realitate. Ajuta, desigur, și modul meu de a fi. Iar când am început educația formală, iar părinții mei veneau seara și mă trimiteau la culcare, eu mai zăboveam puțin să mai citesc, să mai studiez ceva. Ce mă fascina era reacția celor din jur atunci când mă ascultau, era un soi de erudiție ce nu venea dintr-o înșiruire de citate din cărți, ci dintr-o serie de conexiuni pe care le făceam în acele momente, care desigur, veneau tot din multitudinea de cărți pe care le citisem. Și care mă influnețaseră în alt mod.

Pe de altă parte, întotdeauna am avut această teamă de a nu-i dezamăgi pe ceilalți, de a nu supăra. Și nu era vorba de părinții mei, care nu mi-au impus niciodată nimic, nu mi-au cerut să merg la școală, dimpotrivă trăgeau de mine să mai încerc să ies cu colegii sau cu copiii.

Ei ce profesie aveau?

Constantin Stan: Funcționari. Mama era vânzătoare într-un magazin alimentar și lucrul acesta l-a făcut, mi-aduc aminte foarte bine, după ce o vreme a fost casnică și s-a ocupat de creșterea mea, adică să-mi dea acel confort spiritual, nu neapărat intelectual. Totdeauna am încercat să depășesc acest lucru, neavând startul pe care ți-l dă o familie de intelectuali, cu o bibliotecă structur­­­­ată în casă.

Eu am crescut o dată cu biblioteca mea sau cu biblioteca municipală. Asta spune ceva și într-un sens, și în altul fiindcă foarte mulți dintre cei care au avut bibliotecă în casă, în copilărie, nu au folosit-o.

Spuneam, am avut acest confort prin efortul mamei de a munci pentru ca apoi să pot sta în facultate, nu într-un cămin, ci la o gazdă, iar asta mi-a dat posibilitatea să am o viață mai ușoară și a făcut să mă dezvolt mai departe pe același calapod al izolării mele relative, ceea ce m-a dus spre introspecție, dar în același timp într-un soi de introvertire ce m-a pus câteodată în dificultate față de viața reală.

Ce au spus părinții când ați ajuns la facultate?

Constantin Stan: Pentru ei, să aibă copilul doctor, a fost o mare mândrie. În plus, ca orice părinte care se gândește că va avea nevoie într-o zi de asta, fiindcă ei gândesc mai practic aceste lucruri și, să nu uităm, trăiam în altă lume, comunismul, în care medicina era altfel, se simțeau protejați.

Când am terminat facultatea, am ajuns într-un sistem impus, fiindcă regimul ne obliga să mergem în anumite localități, nicidecum în localitățile de domiciliu. Ritmul era altul atunci, se muncea de la 8:00 la 1:00, contravizitele se făceau seara, iar restul timpului îți aparținea, dar nu știai cu ce să îl ocupi.

Anii în care am terminat eu medicina au fost anii cei mai grei ai regimului. Mi-amintesc și acum că învățam la lumânare, în frig, cu cortul în casă, cu ferestrele deschise fiindcă afară era mai cald decât înăuntru. Continuam să învăț chiar dacă lumina se întrerupea seara. Am trăit vremurile când stăteam la coadă pentru rezerva de benzină, cei câțiva litri pentru mașina părinților mei. Dar am învățat descoperind o altă Românie pe care o vedeam cu alți ochi decât aveam să o ghicim mai târziu, când am reușit să văd și lumea largă.

Dr. Constantin Stan, alături de colegii medici, la un congres în Belgia

Dacă ne întoarcem puțin la facultate, unde remarc, v-ați vonstruit propriile criterii de succes și obțineați din ce în ce mai des efectul wow, cine v-a fost mentor? Și ce s-a întâmplat atunci când efectul wow a dispărut, când a trebuit să ajungeți în vreun sat din țara asta, pentru a trata gripele localnicilor?

Constantin Stan: Sigur că au existat mentori, chiar înainte de facultate. Mi-amintesc de învățătoarea mea, apoi de diriginta, din liceu, doamna Puiu. Ea era profesoară de istorie. Am plecat la facultate și m-am întors mândru de ceva ce obținusem. Dacă erai foarte bun, în acele vremuri, partidul trebuia să te facă membru. I-am spus atunci: „Ia uitați, trebuie să fiți mândră de mine, m-au făcut și membru de partid!” Diriginta mea însă venea dintr-o aristocrație nimicită de comunism, o familie de oameni foarte bogați care au pierdut tot, iar ea, pentru a rămâne cu ce nu puteau să-i ia, s-a făcut profesoară de istorie.

Medicina îți dă mentori, dar mai degrabă profesori. Îmi amintesc profesorii care formau doctori umaniști în adevăratul sens al cuvântului, nu tehnicieni medici.

Mi-aduc aminte de profesorul Brânzei, cel care a construit psihiatria modernă, la faimosul spital Socola, din Iași, care spunea: „la spitalul acesta nu sunt oameni nebuni, ci oameni bolnavi. Nebunii sunt în lumea reală.”

Îmi amintesc apoi de chirurgi al căror spirit m-a influențat, profesorul Juvara, de pildă, iar după el oameni care au construit în medicina românească, oameni cu care se putea discuta nu numai subiectul specialității lor, ci puteai să discuți orice cu ei, umaniști în adevăratul sens al cuvântului.

Sigur acum am devenit mai aplicați, mai tehnici, unele dintre abilitățile noastre au început să fie derulate de roboți, iar noi trebuie să învățăm să trăim cu ei.

Și-acum mi-aduc aminte cum făceam practica de vară în spitalul de oraș, unde o dată am întâlnit pe cineva care venea dintr-o comună de lângă oraș, care mi-a spus: „când ai să termini, poate ai să vii la noi în sat, că avem nevoie de doctori!”. Gândește-te cum ar fi să-i spui acum unui medic că va termina facultatea și va deveni GP într-o comună, când el visează să plece în străinătate!

Și pe mine m-ar speria gândul acesta, mărturisesc. Dacă am învățat tratate, tomuri întregi cu visul de a intra în cele mai mari centre de medicină, să ajung într-o comună și să tratez furuncule mi se pare de neînchipuit. Sau ce spun eu este extrem de snob?

Constantin Stan: Atunci ai de ales între a fi o mașinărie extraordinar de bună, super dotată, iar partea sufletească, umană, specifică meseriei noastre dispare printre aceste abilități.

Mai degrabă cred că un medic ce începe la furuncule, într-un sat, trecând prin mai multe faze de evoluție profesională va simți și partea umană a meseriei noastre. Dar intrând dintr-o dată în tehnicitatea muncii pierzi conexiunea cu sufletul pacientului.

Cum v-a schimbat pe dumneavoastră această conexiune?

Constantin Stan: Nu aș spune că mi-am dorit-o, că mi s-a părut firească sau că în felul meu nu am protestat, pentru că eram obligați să mergem acolo. Dar acolo, între oameni, la cabinet, am început cu baza. Medicina toți cei 6 ani, cu examenul de admitere despre care toată lumea vorbește, este despre o toceală, cum spune toată lumea. Sigur că este o toceală, fiindcă sunt detalii pe care trebuie să le știi atât de bine așa încât să poți acționa spontan atunci când ai nevoie, nu să alergi după tratate pe care să le deschizi când tu, de fapt, ai nevoie să intervii.

Toți anii de studiu, toate nopțile nedormite, când ești de gardă, adică ești în prima linie, ca pe front, acolo se testează și se face selecția naturală (și sper să rămână așa, prin capacitate și nu prin apartenența la un anumit grup de influență), în care la un moment dat se aleg vârfurile, fiindcă este o permanentă competiție cu tine și cu cei din jur.

Pe de altă parte, mă gândeam de ce preoții catolici au trebuit să aleagă la un moment dat să rămână singuri. Și am realizat că motivul este foarte clar: pentru a se dedica. Familia lor devine familia credincioșilor.

Poate aș vedea la fel și un medic, fiindcă viața profesională te obligă la un moment dat să sacrifici familia. Una dintre cele mai mari rate ale divorțurilor, mai ales la anumite tipuri de specialități, este în lumea medicilor. Dedicația, anii, orele, zilele, nopțile, anii de pregătire duc medicii în zona în care spitalul este mai mult decât familia, iar cei care sunt lângă tine se satură să mai „suporte” acest tip de a te împărți cu locul de muncă.

Câteodată ne cresc copiii fără să știm că au crescut, fără să avem timp să îi vedem. Câteodată ne cresc și nepoții, iar noi nu avem timp să vedem lucrul acesta, deși, din fericire, ciclul uman este făcut ca atunci când vin nepoții să ai timpul să li-l dedici lor.

Cum integrezi durerea că au crescut copiii fără să-i vezi în succesul profesional?

Constantin Stan: Nu prea integrezi. Spre binele nostru viața nu le aduce pe toate la un loc, așa că ai timp să le iei pe fiecare pe rând.

Familia crește, copiii cresc în prima parte a vieții tale, apoi încep să fie autonomi și ajung să-și trăiască propria lor viață.

Dr. Constantin Stan, împreună cu fiica lui

Finalmente, merită acest sacrificiu?

Constantin Stan: Și dacă nu ar merita, mai putem da timpul înapoi? Aș putea eu acum să mă schimb dintr-o dată și să spun că nu a meritat?

Cred că rupturile acestea sunt mai dăunătoare decât insatisfacția faptului că nu ai putut să mergi pe un alt drum. Viața, din păcate sau din fericire, este făcută din situații pentru care avem tot felul de starturi, dar finalul este diferit. Este un început și un final în toate, și în bune, și în rele.

Important este altceva, să considerăm viața ca pe un perpetuu prezent, în care să iei ce poți, să știi că este bine. Dacă transferi 70-80 de ani, media de vârstă, într-o zi de 24 de ore, atunci poți să vezi viața altfel și-ți dai seama că pentru tine, pentru ce contează, nu ai decât maximum o oră la dispoziție. Deci gândește-te bine ce pui în acea oră!

Cu ce filozofie ați ales să lucrați în zona de frumusețe?

Constantin Stan: Tot ce mi s-a întâmplat, mi s-a întâmplat nu neapărat din întâmplare, ci mai degrabă din acea mișcare browniană, a interacțiunii cu oamenii. Deși am fost o personalitate introvertită, cu o anumită timiditate, pe care probabil că am încercat să o depășesc, în viață tot ce am construit a fost spre a mă simți în primul rând eu relativ bine, având spaimele acelui copil care a trăit într-o lume destul de dificlă, cu un început al anilor 60, când viața era foarte grea în România.

Dar vorba unui dascăl de-ai mei, „bucură-te că, spre deosebire de generația mea, care a început cu un război și aproape o finalizează cu o Revoluție, cu rupturi majore în viața noastră, destine distruse, pierderea tuturor lucrurilor, tu ai puterea de a alege!”

Acum am ajuns într-un punct al vieții mele care, pentru unii probabil este extraordinar, pentru mine este firesc, sunt în el, este povestea mea.

Am ajuns în chirurgia estetică dintr-o întâmplare. Specialitatea mea, impusă de anii comunismului, a fost în zona de chirurgie ORL, unde am profesat ani de zile și unde mi-am demonstrat excelența, dar asta este o poveste pentru un alt interviu.

La un moment dat, în anii 90, am început să fac rudimente de chirurgie estetică, iar în România în acele vremuri singura intervenție de acest gen, pe care o încercau și profesorii mei, era aceea de remodelare a nasului. Și acum este una dintre cele mai căutate, la fel ca cea de remodelare a sânilor.

M-a atras, fiindcă este un domeniu în care inovația este permanentă iar imaginația mea era extrem de împlinită și avea sursă de manifestare pentru tot ce am făcut ulterior: tehnică, device-uri, modele, aparate.

Alături de „Dumnezeul sânilor din SUA”, John Tebes, în anii 90, care a făcut prima proteză anatomică, eu sunt singurul doctor din lume care a avut șansa să facă, împreună cu o firmă, proteza de sân așa cum visa el: sânul ca parte din corpul femeii, în care nu contează mărimea, ci forma, stabilitatea, confortul și sănătatea astfel încât, așa cum spunem noi în congrese, să obținem nu un „S”, de la „size”, ci un „N”, „natural”.

Iar lucrul acesta m-a făcut să performez într-un domeniu pe care l-am visat ca făcând parte din viața mea, alături de toți ceilalți, mult mai buni decât mine în chirurgia sânului, pe care îi frecventam ca asculător, în congrese și conferințe, iar acum am norocul să fiu cu ei pe același podium.

Share this article
Ți-a placut povestea? Ajută-ne și promoveaz-o pe social media
read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO