Căutare

Share this article

Circulă o glumă pe Facebook: dacă ţi se umple feed-ul de Mircea Meşter, garantat este sau a fost un meci important de tenis sau fotbal. Sigur, el nu scrie doar despre asta. Mircea Meşter e jurnalist auto de mai bine de 15 ani, dar cronicile pline de haz şi sarcasm l-au expus în faţa unui public mai mare decât şi-ar fi imaginat atunci când a început să scrie… din pasiune. Şi deşi a visat de mic să ajungă jurnalist, tot de mic a jucat fotbal şi a sperat că va ajunge la o echipă de top. Ce l-a împiedicat ne spune chiar el într-unul dintre puţinele interviuri pe care le-a dat de-a lungul vieţii.

Mircea, ce ești tu: jurnalist auto sau cronicar sportiv?

Știi că am primit de ziua mea, acum un an sau 2, de la colegii de redacție de la Automarket un tricou pe care scrie jurnalist, dedesubt scrie cronicar, iar jurnalist e tăiat cu roșu. Au considerat că m-au scăpat de sub control.

Eu sunt ambele, la fel cum ești tată și fiu, mamă și fiică. Sunt 2 lucruri complet diferite, atât de diferite încât nu se pot întrepătrunde. Le acord timp diferit în fiecare zi. Eu am început ca jurnalist auto, apoi a intervenit partea asta de cronici care a început ca un hobby. Acum a devenit cel puțin la fel de importantă.

Mă înșel dacă spun că asta ți-a adus și o popularitate mult mai mare?

Nu, ai dreptate. Mi s-au întâmplat episoade din astea ciudate în care, știi cum e, scriam despre mașini de 15 ani și m-am dus cu mașina la service, la o revizie și când mi-a luat mecanicul datele și a auzit numele, mi-a zis:

  • A, sunteți domnul cu cronicile!
  • Da, dar sunt în showroom cu o mașină și scriu despre mașini de 15 ani. Am scris și despre mașina asta pe site.

Chiar dacă publicul se întrepătrunde la un moment dat, zonele astea sunt destul de diferite și e cumva normal. Sportul e un fenomen de masă, auto e o nișă. La auto scrii pentru oameni pasionați, dar la sport e mai ușor: toată lumea se uită la fotbal, toată lumea se uită la tenis acum.

Mircea Meşter la Cupa Bloggerilor la tenis

Acum am să mă hazardez și am să spun că acum multă lume se uită la tenis datorită Simonei Halep și datorită ție.

Datorită mie, nu cred. Datorită Simonei, sigur. Eu cred că datorită ei au avut succes și cronicile, nu cred că e vreun secret. Eu cred că Simona Halep, cu performanțele ei, a ridicat tot ce înseamnă presă de sport în România. Eu nu mă ascund să-ți spun că de când există, cronicile de tenis sunt mai citite decât cronicile de fotbal, aproape dublu. Fotbalul rămâne fotbal, rămân pasionații care citesc, dar cred că oamenii care se uită la tenis sunt cei care înțeleg sportul, în toate cotloanele lui, mai bine. Fotbalul e de masă, tenisul e de nișă și dacă extrapolăm cumva la zona cronicilor… sunt niște texte pe care trebuie să le înțelegi și cred că se potrivește mult mai bine stilul acesta oamenilor care privesc tenis.

Mi se pare că ai reușit să faci accesibilă o cronică sportivă unei categorii de oameni care nu citea așa ceva.

E posibil, n-am făcut un studiu în sensul ăsta. Ce pot să-ți spun este că aceste cronici sunt citite de oameni care au văzut sau n-au văzut meciul respectiv. Nu contează dacă l-ai văzut sau nu, citești cronica.

Pe vremuri, când existau ziare, când am început și eu să citesc ziare, cronicile din presa clasică erau citite de oameni care nu văzuseră meciul. Erau povești despre meciuri pe care nu le-ai văzut, asta era și logica lor. Pe vremurile alea erau foarte multe meciuri care nu se transmiteau în România și atunci oamenii citeau ziarele de sport ca să afle ce s-a întâmplat în respectiva partidă.

În ziua de azi nu mai e cazul, vorbim de lucruri complet diferite. Acum vezi meciul din 170 de unghiuri, nu mai scapă nimic. Ba te mai uiți după aia și pe Twitter, Facebook, pe toate platformele astea pe care toată lumea comentează, citește și analizează. Cumva, d-aia mie mi-e greu să scriu pentru că trebuie să scriu diferit de ceea ce scrie toată lumea. Toată lumea scrie despre orice și atunci, singurul mod care să atragă atenția – chit că nu a fost voluntară treaba asta – a fost să scriu altfel. Mie mi se pare aiurea să scriu despre sport altfel decât scriu în cronici. Dacă mă pui să scriu o cronică normală, clasică, habar n-am.

Dacă tot ai vorbit de vremurile de demult, mie mi se pare că ai o bucurie, o dragoste pentru cuvinte. De unde a venit ea în viața ta?

De când mă știu am fost om de cuvinte și nu de cifre. Probabil că așa suntem construiți, fiecare într-o direcție anume. Matematica și științele exacte nu m-au pasionat atât de mult și am știut mereu, cumva, că eu voi fi jurnalist. De când eram mic, din clasele a II-a, a III-a, din momentul în care am început să citesc ziarele.

Așteptam dimineața la chioșcul de ziare din Bistrița, orașul meu natal, să vină mașina cu ziarele, împachetate și strânse într-o sfoară. Îmi plăcea mirosul ăla de ziar și eram primul care îl luam. Deja aveam înțelegere cu doamna de la chioșc să îmi țină unu.

Ce îți plăcea să citești?

Ziare de sport! Cum adică ce citeam? (n.r.: râde) Partea cu auto a venit ulterior, nu a fost parte din mine.

Făceai sport? Era pasiune în familie?

Făceam sport. Am făcut 12 ani de fotbal, de la 7 la 19 ani și m-am lăsat pentru că n-au avut ai mei șpagă să dea atunci când am venit la București, din Bistrița. Din păcate mie fotbalul, sportul practicat mi-a lăsat un gust foarte amar pentru că impresia a fost că oamenii care au bani joacă, mai ales atunci când e vorba să faci pasul la profesioniști. Eu am fost un junior decent. Am participat și la selecții pentru echipa națională de juniori, deci probabil mă descurcam cât de cât, dar sunt absolut convins că cei care treceau de acele selecții și jucau în continuare la echipa națională și la echipele mari de club aveau în spate ceva. Poate d-aia și jucăm cum jucăm!

Mircea Meşter în echipa de fotbal a bloggerilor

Era o senzație foarte ciudată, că oricât de mult ai da, oricât de mult ți-ar păsa și te-ai implica, oricât de mult ți-ai dedica viața acestui deziderat de a juca totuși fotbal într-un context corect, nu conta. Erau unii care jucau mai prost și erau selecționați. Și simțeai asta.

La ce echipă te-ai fi văzut jucând?

Răspunsul ține de echipa cu care ții, e atât de simplu. Mi-ar fi plăcut să joc la Rapid.

Când eram mic mă duceam la meciurile Gloriei Bistrița, chit că era o cloacă de nesimțire și aranjamente, dar mie îmi plăcea să mă uit la fotbal. Atunci nu vedeam, eram ca la teatru. Intram la meci și mă uitam la oamenii ăia care jucau, îmi plăcea fenomenul, conceptul, nu neapărat ce se întâmpla acolo. Poate d-aia a dispărut echipa de acolo în final. (n.r.: râde)

Dar, da, mi-ar fi plăcut să joc la Rapid București, la Real Madrid.

Visai mult. Cred că dezamăgirea a fost pe măsură.

Da, eu țin minte perfect ziua în care am decis că e gata. Era cu câteva zile înainte să dau admiterea la facultate, la FJSC.

Nu păreai tocmai un jucător tipic.

Nu, nu prea se legau. Și nici altele. Eu făceam și teatru, făceam și ziarul liceului – îl făceam în sensul că l-am conceput și l-am construit de la 0 – și mai cântam și în corul Bisericii Evanghelice din Bistrița.

Dar când le făceai tu pe toate?

Păi, altă treabă nu aveam. Nu aveam soție, copil, griji, n-aveam nici salariu. Moneda mea era timpul și o foloseam în orice. Era o plăcere să fac toate lucrurile astea.

Povestește-mi puțin despre ziarul liceului. Ai spus că era un concept făcut de tine.

Se numea ”Ziarul de ieri”. L-am început în clasa a X-a cu niște colegi de clasă și niște prieteni din liceu și era un fel de Academia Cațavencu a liceului. Cumva, de acolo vine și scriitura sarcastică. Scriam despre ce se întâmpla în liceu pe un palier din ăsta sarcastic, ironic și aveam tot felul de rubrici. Practic, era un fel de educație cu forța. Se cumpăra ziarul ăla – 10.000 de lei cred că era atunci.

Făceai și bani din chestia asta.

Nu neapărat. Făceam bani ca să scoatem ziarul și, da, îl vindeam. Mergeam prin clase în timpul orelor și se cumpăra. A fost o plăcere să fac publicația aia. Era făcută în Word, pe computerul unui foarte bun prieten din liceu – care între timp a devenit nașul meu – el avea cel mai performant calculator.

Cei de la Academia Cațavencu, apropo de asemănările de stil – mă rog, îți dai seama, la nivelul genunchiului broaștei – au aflat și au scris de noi. Ne-au și invitat la București: ”Când aveți timp puteți să treceți pe la noi, pe la redacție, să ne cunoaștem.” Și s-a dus Meșter, îți dai seama. M-am înființat într-o zi și am spus:

  • Bună! Am venit.
  • Dar cine ești tu?
  • Păi, ăla!

Și m-au trimit la 2 oameni de acolo și așa am rămas de am scris la Cațavencu vreun an, 2 chiar, colaborator.

Mircea Meşter

De unde îți vine scriitura asta sarcastică? Așa ești și în viața reală?

Cred că da. În general se râde cu mine. E o asemănare în modul în care sunt în viața de zi cu zi și felul în care mă comport în scris.

Legat de asta, mă mai întreabă unii de ce nu comentez sport la tv, de exemplu. Nu aș putea. Dacă aș comenta în stilul în care scriu ar părea că e un nebun care vorbește despre sport. Trebuie să știi contextul, să înțelegi. Efectul pe care îl are vorba și efectul pe care îl are cuvântul sunt complet diferite în același context. Apoi, nu știu dacă mă pricep. Mie îmi place să scriu și să rescriu, ca să iasă cum trebuie.

Spuneai că aveai scriitură sarcastică și în liceu și mă gândesc că trebuie să fi fost un copil foarte liber în gândire.

Părinții mei sunt oameni super simpli, lucrează în uzină. Și cred că m-au lăsat liber când au văzut că eu sunt cu ale mele, cu scrisul. Nici nu știu dacă mama citește cronicile, de exemplu. Nici nu știu cât ar înțelege din ce scriu eu acolo că ea nu prea s-a uitat la sport. Dar, da, în principiu m-au lăsat să fac ce vreau pentru că eu nu am făcut nimic. Am fost un tip în ultracontrast cu ceea ce pare.

Cum adică?

Când stai cu mine râzi, dar eu sunt un tip care a fost printre primii la anumite materii, în liceu. Cred că am luat o singură notă de 5 în viața mea. N-am fost într-un club niciodată până când am mers la evenimente, în București. Mi se părea că e o pierdere de timp și mai bine dorm. Am fost un tip super retras. În plus, faptul că jucam fotbal mă făcea ca în fiecare vară și în fiecare iarnă să mă duc în cantonamente. Asta a însemnat că eu nu am avut timp să mă duc în excursii, în tabere. Pe socializare am fost la retrogradare. N-am băut alcool în viața mea, niciun pahar, tocmai pentru că în capul meu era că fac sport și că trebuie să fac treaba asta cât de bine pot. Urăsc fumatul, alcool nu beau nici acum.

Cumva, am fost un spirit liber, dar asta și pentru că ai mei au văzut că oricâtă libertate mi-ar da, eu tot acasă stau. Ca să înțelegi despre ce vorbim – revelionul, în liceu, era un moment al desfătării sociale. Revelionul meu ideal era să completez Rebus acasă și să mă joc Football Manager. Normal că îi dai libertate unuia d-ăsta. Îl vezi că n-are nicio treabă: ”Lasă-l, tată, că oricum n-are nicio treabă! Maxim, doarme.” Cred că mama și-ar fi dorit să mai ies un pic. Bine, eu oricum eram plecat mai mereu de acasă: dimineața mergeam la școală, apoi, la antrenament și mai veneam acasă seară. Nu aveam oricum timp pentru altceva. Aveam în weekend, când mai făceam teatru. Un tip liniștit căruia dacă i-ai dat tastatura începe să scoată tot felul de tâmpenii. Căm ăsta e Meșter.

Apropo, în pandemie, faptul că stau acasă este Dumnezeu, este idealul meu în viață, este fabulos. Stau cu ai mei, stau cu ăla mic. Faptul că pot să scriu cronicile astea stând acasă… nu se poate ceva mai frumos de atât. Sunt un ciudat, dar îmi asum asta.

Am stabilit drumul către jurnalism, dar cum ai ajuns la jurnalism auto?

Întâmplător! Îmi plăceau mașinile, dar nu mă vedeam scriind despre ele. Cunoșteam mărcile, îmi plăceau anumite modele, dar am descoperit între timp că faptul că îți place să scrii este un mare avantaj în absolut orice domeniu. Dacă știi să scrii, poți să scrii despre orice și de la un moment dat încolo pare că te și pricepi.

În jurnalismul auto am intrat întâmplător, în anul al doilea de facultate, când niște oameni de la o revistă, Autoshow, aveau nevoie de un tânăr matelot care să dea din cârmă pe acolo din când în când – să șteargă puntea, mai exact – și au întrebat profesorii de la noi dacă au un băiat – erau foarte puțini, oricum – și o profesoară, Mădălina Bălășescu, a zis că are și m-a sunat. M-a încântat faptul că pot să lucrez și că pot să câștig niște bani. Nu mi-am permis niciodată să nu fac asta. M-am dus la un soi de interviu în care știu că m-au întrebat tot felul de tâmpenii, chestii tehnice. N-am știut să răspund. Au văzut că habar n-am, dar au apreciat sinceritatea, că le-am spus din prima că nu știu. Am stat un an acolo, iar singurul meu scop a fost să învăț. Un an am învățat. Acolo m-am prins că e mai bine să știi să scrii despre ceva pentru că inginerii, de exemplu, știu foarte multe despre mașini, dar nu știu să se exprime. Iar în presa auto sunt 2 tipuri de oameni: jurnaliștii și inginerii. De obicei, în redacție este un mix între astea 2 zone. Eu prefer jurnaliștii pentru că pot să învețe despre lucruri și să scrie astfel încât oamenii să înțeleagă. Vorbim de o nișă, dar e bine ca în nișa aia, pe lângă pasionați, să aduci și alți oameni, care ar vrea să citească despre mașini, dar altfel. În presa auto sunt foarte puțini oameni care știu să scrie altfel decât se scrie în mod normal despre mașini.

Mircea Meşter cu Audi quattro, versiunea de raliuri

A fost și o reclamă la Alfa Romeo în care tagline-ul era: ”Fără suflet am fi doar niște mașini.” La fel e și presa auto: fără poveste mașinile ar fi niște fiare. Fără un pic de context, de poveste, mi se pare că e o zonă foarte seacă. Dar dacă știi să adaptezi datele astea tehnice la o poveste, totul iese foarte interesant pentru toată lumea.

Ție asta ți-a plăcut, că puteai să faci altfel decât făcea toată lumea?

Da, bineînțeles. Atunci când am lansat Automarket, de exemplu, acum 15 ani am mers pe ideea clasică, facem quality. E destul de sec, deși între timp am mai încercat să mai punem niște floricele, dar în presă e bine să pui un pic de calitate, dacă se poate. Chiar și dacă faci strict presă quality ieși în evidență în contextul presei de astăzi. În multe publicații auto calitatea înseamnă trafic, iar traficul înseamnă accidente de la ruși, o pisică care stă pe bicicletă și un câine care conduce o mașină. Noi nu facem asta și n-am făcut-o niciodată. Poți ieși în evidență și făcând presă așa cum ar trebui făcută.

Acum, există posibilitatea să scriu despre mașini precum scriu la cronici și am și un plan în sensul ăsta.

Dezvălui ceva?

Oamenii care nu știu să citească date tehnice nu-și cumpără mașini? Ba da. Și nu vor să afle despre ele? Ba da. Și nu vor să citească altfel? Ba da.

Mircea Meşter şi Walter Rorhl, legendă a raliurilor

Așa, să scrie cineva și pentru mine. Să nu mai zică lumea că-și aleg femeile mașina doar după culoare.

Dar foarte bine că își aleg mașina după culoare. Să știi că și bărbații aleg așa, dar nu recunosc. Nu vrei să știi cât se vorbește despre culorile mașinilor când e vorba despre discuții între bărbați. Uite, am fost într-un tur al României cu mașini luxury, premium acum 2 săptămâni și era un BMW, seria 8, cabriolet – o mașină fabuloasă, o vezi, e superbă, cu un motor puternic, suspensii, tot ce trebuie – și lumea discuta despre nuanța albastră, specială, care a costat nu știu câte mii de euro și care, într-adevăr, făcea ca mașina să arate special. Paradoxal, şi spun asta cu mâna pe inimă, bărbaţii vorbesc despre culorile maşinilor mai mult decât femeile.

Dacă tot am ajuns la maşini şi culori, cum a fost primul test drive?

La 6 luni după ce m-am apucat de scris a fost. În general oamenii care vor să scrie despre maşini de asta sunt interesaţi, să testeze maşinile. E normal! Ăsta e cel mai frumos lucru din lume, să conduci nişte maşini înaintea tuturor.

Primul meu test drive a fost cu un Kia Cerato, m-am dus până la Bistriţa şi înapoi cu ea.

Şi ce-ai testat? La ce eşti tu atent când testezi o maşină?

Unul dintre secretele testelor auto în general este faptul că nu scrii pentru tine. Şi ajungi foarte greu la concluzia asta pentru că suntem egoişti, egocentrişti şi atunci tinzi să analizezi maşinile din perspectiva ta. N-ai nevoie de 3 rânduri de scaune, nu-ţi place chestia aia de plastic, nu ai loc pentru bagaje. De toate chestiile astea scapi în momentul în care-ţi dai seama că nu scrii pentru tine. Este destul de greu să ajungi la concluzia asta, să-ţi calci pe suflet, inimă şi interes şi să-ţi dai seama că fiecare maşină are publicul ei şi că scrii pentru oamenii ăia, care şi-ar dori maşina respectivă şi cărora li se potriveşte.

Mircea Meşter în timpul unui drive test cu un Bentley

Ca să ajungi la concluzia asta ai nevoie de nişte revelaţii. De exemplu, marea mea revelaţie a fost legată de Mazda MX-5, care este o maşină mică. Are 2 locuri şi spaţiu de bagaje pentru un ghiozdan. Eram într-un test prin Alpi, mă distram şi mă bucuram de peisaj, când pe lângă mine au trecut vreo 5-6 MX-5-uri, cabrio, cu nişte oameni care aveau zâmbetul atât de mare că le agăţai gura de urechi. Se bucurau de momentele alea şi primul gând pe care îl ai în momentul ăla e: „Eu de ce nu-mi cumpăr o maşină d-asta?” Primul lucru pe care l-am făcut a fost să intru să văd cât costă în România, să văd ce mi s-ar potrivi, ce aş vrea pe maşină.

Mircea Meşter cu Mazda MX-5

Revelaţiile astea te ajută să îţi dai seama că maşinile sunt făcute pentru oameni diferiţi. N-o să scrii niciodată despre un Seria 7 cum scrii despre un Sandero. Revenind la întrebarea ta, mă uit la elementele care fac maşina aia să fie interesantă pentru oamenii care ar putea să o cumpere. Asta înseamnă că în fiecare maşină pui accent pe lucruri diferite. La o Dacie care costă 15.000 de euro, de exemplu, te uiţi la spaţiu, la modul în care sunt aranjate lucrurile în interior, la confort şi la raportul calitate-preţ. Iar în ultima vreme la Dacia te uiţi la calitate percepută, care este o treabă subiectivă şi se referă la modul în care percepi maşina atunci când intri în interior. Intri şi îţi dai seama că maşina asta pare că ar trebui să coste mai mult decât o face sau invers, costă mai mult decât pare că ar trebui să coste.

Asta e o chestie comună la toate maşinile, calitatea percepută. Este un lucru minunat şi este un lucru pe care ar trebui să pună accent toţi constructorii auto. Uite, la Seria 7, de exemplu, la maşinile scumpe, nu te mai interesează foarte mult consumul, că nu dai 150.000 de euro, după care te uiţi la o diferenţă de 1 litru la consum. Acolo te uiţi la calitatea materialelor, la modul în care sunt aşezate în interior, la soluţiile inteligente pe care oamenii de acolo le-au implementat, la tehnologie.

Cât de des schimbi maşinile?

Hai să punem întrebarea altfel: „Cât de des schimbai maşinile înainte de pandemie?” Eu am maşina mea, deşi din afară pare că n-aş avea nevoie. Încerc să mă bazez pe maşinile care se testează cât mai puţin. Iar una dintre chestiile mele e că eu nu cer maşini de teste. Foarte rar se întâmplă să cer o maşină pentru că vreau să văd cum merge. De obicei primesc mail-ul cu maşinile şi datele disponibile şi aleg de acolo. Maşinile se schimbă destul de des printre oamenii care fac jurnalism auto şi e normal să fie aşa.

Ai vreo maşină care ţi-a rămas la suflet?

Am foarte multe şi variază de la un monopost de Formula 1 pe care l-am testat în 2006, 2007, pe circuitul Paul Ricard din Franţa, unde acum e cursă de Formula 1 până la maşinile astea de stradă. Sunt foarte multe şi foarte frumoase. Acum am în faţa casei un Volkswagen ID3, electric, maşina aia pe care ei vor s-o comunice ca Golf-ul maşinilor electrice şi este incredibil de frumoasă şi de interesantă. Are nişte greşeli de execuţie, ca toate maşinile, dar este foarte dezirabilă.

Una pe care mi-aş dori-o şi pe care aş da banii oricând dacă i-aş avea ar fi tot una electrică, Porsche Taycan. Vrei o maşină care să-ţi schimbe complet conceptul de maşină pe care-l ai în cap? Aia e Porsche Taycan. Este full electrică şi te va face să uiţi că a existat vreodată benzină sau motorină la un moment dat.

Mircea Meşter coordonând un tur cu mașini electrice în 2020

Îţi place viteza?

Pe circuit. Sunt foarte cuminte în rest. În general, oamenii care conduc maşini, piloţii din motorsport, sunt exagerat de cuminţi pe şosea. Ştiu piloţi de Formula 1 care acasă conduc un Fiat 500. Nu au nevoie de mai mult pentru că oricum îşi varsă toate frustrările pe circuit.

Aşa-s eu pe şosea. OK, testez maşinile, dar cât de safe se poate. Urăsc exagerările de toate felurile pe şosea, iar ăia care nu înţeleg lucrurile astea şi că poţi să pui în pericol vieţile celorlalţi au nevoie de ajutor psihologic.

Soţia ta se pricepe la specificaţiile tehnice când vine vorba de maşini? Îi povesteşti despre ce testezi?

Uneori da, uneori nu. Vorbim foarte puţin despre maşini acasă. În general vrea să vadă anumite maşini. Ea conduce foarte bine, conduce dinaintea mea. Noi am fost în acelaşi liceu, iar ea avea maşină atunci, eu nu. Conduce foarte bine, foarte safe şi sunt tare mândru de ea. Dar nu e aşa pasionată de părţile tehnice. Ultima discuţie de genul ăsta a fost când am încercat să îi explic cum se încarcă o maşină electrică şi care e diferenţa dintre kilowatt şi kilowatt-oră. Am făcut tot felul de paralele între bateria maşinilor şi rezervor, ca să înţeleagă. Ce înseamnă puterea de încărcare a unei staţii electrice şi tot aşa. Dar să ştii că dacă ai un nebun care îţi explică cât de cât coerent e chiar interesant.

Îţi dai seama cât de norocoşi sunt inginerii? Suntem norocoşi să prindem momentul ăsta, modificarea paradigmei în auto. Fii-miu, de exemplu, nu cred că o să mai prindă foarte multe maşini pe benzină. O să fie foarte ciudat când o să mă întrebe: „Cum adică conduceaţi maşini care scoteau fum?”

Dacă-i mai povesteşti şi cum făceam calculul la consum…

Da, exact! Era cu hârtia ca să vezi cât a consumat maşina.

Cum face băiatul tău când vede maşini?

Oooo! Dacă vorbeşti de pasiunea pentru maşini, Meşter mare n-are nicio treabă. Ăla mic, în schimb… Primul pas a fost să-mi strice toate machetele pe care le aveam, unele erau chiar foarte rare, ediţie limitată. Le-a trântit, le-a terminat. Dar e mega pasionat, merge cu maşinile peste tot: şi la masă, şi la WC, are mereu maşini în braţe. Îi place orice, chit că vorbim de maşini, machete sau jocuri. Este super pasionat de treaba asta şi la cum îl văd, cred că o să meargă în direcţia asta. Acum, eu sper să nu scrie despre ele, ci să le construiască sau să le deseneze.

Familia Meşter

Şi dacă le pilotează?

Ah! Dacă le pilotează eu o să fiu alături de el, în tribună.

read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO