fbpx

Căutare

Share this article

Claudia Florescu este psihoterapeut, mama unui băiețel și fondatoarea unui grup civic. Inițiativa Kiseleff, care a reușit să schimbe câteva decizii ale administrației Tudorache, la sectorul 1.

Claudia a creat această comunitate, care s-a închegat în jurul unei cafenele din str. Delavrancea, Garage Cafe, și în jurul câtorva locuri de joacă din parcul Kiseleff dintr-o nevoie de grup, de acțiune și de validare după o cumplită depresie post-partum.

Acum, după un an în care a reușit să interzică bâlciul în parcul Kiseleff, a reușit să atragă atenția în presa internațională despre calitatea aerului din capitală, Claudia visează să creeze un centru comunitar pe Bulevardul Kiseleff și să contureze o serie de politici publice pentru mamele cu depresie post-partum.

Hai să vorbim despre semnalul de alarmă pe care îl trăgeați anul trecut, voi, Inițiativa Kiseleff, cu vreo două luni înainte de pandemie, într-un articol preluat de Reuters, legat de calitatea aerului din București. Ce s-a schimbat de atunci?

Claudia Florescu: Ce s-a schimbat în bine este nivelul de informare a părinților, lucru care se datorează și grupurilor civice, dar și unor medici care militează pentru această cauză, cum ar fi dr. Mihai Craiu.

Ce se schimbă în rău este perpetuarea acelorași obiceiuri la Ministerul Mediului și la Garda de mediu, unde găsești același dolce far niente, acoperit de argumente din sfera inversiunilor atmosferice și tot felul de alte explicații mai degrabă puerile legate de un fenomen evident.

Lucrurile se întâmplă cam așa: vine seara, încep arderile deșeurilor, în special la Rudeni, în nord, iar când ieși pe balcon începi să simți: gâtul devine uscat, te ustură nasul, mai ales pentru cei mai sensibili, cum sunt eu și fiul meu. E aproape dramatic, adică sunt nopți în care adormim cu pastile antihistaminice.

Deci totul începe vineri seara, când programul Gărzii de mediu s-a încheiat, deși, în esență, prezența gărzii nu pare să-i împiedice și totul pare o complicitate bizară.

Noi avem în București senzorii Airly, care ne-au dat ocazia să știm ce minunății respirăm, dar și sistemul dezvoltat de Aerlive, care aparține unor părinți din comunitatea noastră. Așa am și reușit să montăm un senzor în parcul Kiseleff, să știm în ce aer ne scoatem copiii la joacă.

Claudia Florescu și Grupul de Inițiativă Civică Kiseleff

De ce ar minți autoritățile? Nu suntem într-o dictatură, totuși, iar o complicitate la întregul nivel al Gărzii de mediu pare greu de realizat. În același timp, calitatea aerului este evident deteriorată. Spune-mi dacă pricepi mecanismul!

Claudia Florescu: Dacă nu se formează o masă critică de oameni nu se mișcă nimic. Eu mă întreb câți oameni din București ar ieși în stradă pentru calitatea aerului?

Mă uit și la întâlnirile pe care le avem la Ministerul Mediului, la discuțiile pe care le avem în grupul nostru civic și constat că se mențin la nivelul ăsta: „vai, ce nenorociți!”. Și cam atât. Deci, poate nu este o chestiune care să formeze o masă critică; stăm așa, otrăviți, unii dintre noi poate vor avea parte de efecte și mai dure, la un moment dat. Cert este că aceste consecințe nu apar imediat și poate asta explică atitudinea.

Unii spun că ar fi gunoi european, dar nu știm cu exactitate acest lucru.

Ce este Inițiativa Kiseleff?

Claudia Florescu: Este un grup al părinților din comunitate și a început tot de la o nemulțumire, fiindcă se pare că la asta ne coagulăm ca grup cel mai bine.

Inițiative civice există în București de foarte mulți ani, iar una dintre ele este Inițiativa Tei, cu niște rezultate notabile. Noi încă suntem micuți.

Dar ce a, reușit noi să facem se întâmpla în timpul administrației Tudorache, care transformare tot sectorul într-un bâlci și nu cred că mai exista parc în care să nu sfârâie niște mititei.

Or, Parcul Kiseleff este al doilea, cel mai vechi parc al capitalei, proiectat de arhitectul care a gândit parcul Cișmigiu și este un monument istoric. Așa că nu puteam rămâne indiferenți la ce se întâmpla în jur: produse tradiționale, aduse din China și întinse pe aleile parcului, bere comercializată lângă locurile de joacă ale copiilor, pe scurt ceva ce nu puteam tolera.

Am reușit să strângem câteva sute de semnături și am reușit să activăm o cafenea, Garage Cafe, care a devenit ulterior locul nostru de întâlnire, acolo ne-am stabilit „cartierul general” și am reușit să strângem semnăturile și unde am reușit să facem și niște evenimente comunitare.

În urma acestei presiuni, a semnăturilor adunate, cu care am mers la domnul primar, am reușit să îl determinăm să înceteze acest bâlci care nu ne onora deloc.

Cine sunt acești „noi” despre care vorbești?

Claudia Florescu: Noi înseamnă o echipă de voluntari, care se perindă. Ne-am stabilit o echipă interdisciplinară, care a pornit de la un grup de câțiva pasionați, care nu aveau foarte mult timp. Acum avem un grup mai coerent cu planurile noastre: un peisagist, doi urbaniști, care propun transformarea unor spații urbane în pocket parks, cu care am vrea să închegăm ideea de centru comunitar, adică un spațiu de întâlnire, unde să creăm evenimente împreună cu oameni din comunitate, cu diferite specializări, cum sunt eu, de pildă, cu ideea de ședințe dedicate persoanelor afectate de depresie post-partum.

Ideea de a coagula această comunitate de unde a venit?

Claudia Florescu: De la mine.

De ce?

Claudia Florescu: Pentru că eu am suferit o depresie post-partum oribilă și mi-am dat seama ce înseamnă să fii o mamă de la care se așteaptă foarte multe și care trebuie să performeze în foarte multe roluri, pe care societatea i le-a oferit.

Și, după cum știm, mamele sunt foarte competitive, așa încât dacă nu performezi, atunci trebuie să simulezi foarte bine că o faci.

Ce este depresia post-partum?

Claudia Florescu: Este ceva absolut îngrozitor: o rupere a ritmului vieții așa cum îl știai, de sensul pe care, cel mai probabil îl aveai, o turbulență hormonală care te lasă foarte confuză și o deprivare de somn care te duce pe marginea prăpastiei și pe care, cu toate că o cunoșteam destul de bine, doar sunt psiho-terapeut, am primit-o perfect direct și dureros. Și tocmai pentru că mi-am spus că am profesia care nu-mi dă voie să trăiesc așa ceva, fiindcă eu înțeleg dedesubturile acestei afecțiuni, am tras până la limita suicidului, 11 luni mai târziu, când am realizat că singura mea certitudine era că fiul și soțul meu se vor descurca mult mai bine fără mine. Faptul că după atâta vreme de confuzie a venit această convingere m-a adus în poziția de a discuta problema, de a afla dacă și de la ei se vedea la fel.

Fiul meu nu mă putea lămuri, desigur, dar soțul meu mi-a zis că ceva nu era în regulă și că ar trebui să merg la un psihiatru, ceea ce am și făcut.

Până să verbalizezi această problemă, cum arăta viața ta? Dacă te-aș fi întâlnit în acea perioadă, ce aș fi văzut?

Claudia Florescu:  Ai fi văzut un om perfect funcțional. Aceasta este cea mai periculoasă evoluție: depresivul funcțional, care nu doarme nopți la rând, este complet deprivat de somn, 4-5 zile în care nu a dormit decât o oră sau două maximum, dar, pentru că funcționează pe adrenalină, pare foarte activ, implicat, foarte atent la competiția dintre mame, supracompensează pe resurse pe care nu le mai are și nu te lasă să vezi că este un om care are nevoie de ajutor. Iar tu chiar nu vei vedea asta.

Cel mai apropiat om al tău, dacă se uita cu atenție la tine, nu ar fi priceput că ți se întâmplă ceva?

Claudia Florescu: Soțul meu și-a dat seama că nu sunt ok. Pentru mine era prioritar să alăptez, pentru că mi se părea că eșuez în tot ce însemna să fiu mamă, că el, soțul meu, se descurcă mult mai bine decât mine și intră foarte natural în acest rol, acesta era ultimul bastion al meu: măcar să-i pot da lapte copilului.

E ceva ce i se poate întâmpla oricui sau există și o predispoziție pentru astfel de episoade?

Claudia Florescu: Eu episoade depresive am mai avut, provin dintr-o lungă linie de depresivi și anxioși, cred că mama mea era deprimată când eram mică și suferea de o lipsă de sens teribilă și era atât de sătulă de mine la un moment dat, dar crede-mă pe cuvânt că o înțelegeam, am să-ți spun imediat de ce.

Psihiatrul mi-a zis: „mâna are cea mai mare reprezentare pe creier”, femeile în lagăre, femeile abuzate din Africa foloseau mâinile în sens terapeutic, își împleteau părul, ca într-o meditație.

Așa am început și eu să fac lucruri cu mâinile, am creat cărți senzoriale pentru copii, iar asta m-a scos din depresie. Și-mi amintesc de mama, care lucra niște mileuri foarte populare în acea vreme și o vedeam cum intra într-un soi de transă, din care foarte rar reușeam să o smulg.

Mai devreme voiam să aflu de ce aveai nevoie de această comunitate. Acum aș vrea să știu cum te-a salvat această comunitate?

Claudia Florescu: Aveam nevoie de sens, aveam nevoie să știu că viața mea nu va continua veșnic între 4 pereți, așa cum se întâmpla în concediul de creștere, nu simțeam că mă cheamă înapoi profesia mea, fiindcă nu-mi găsisem o voce ca psiho-terapeut așa că am sărit cu toate forțele pe această comunitate fiindcă am simțit că acolo poate fi salvarea mea și a mai multor mame care au trăit sau trăiau același lucru ca și mine, o depresie cumplită despre care nu voiau însă să vorbească.

Suntem un trib, suntem la fel: avem aceleași tristeți, aceleași îndoieli, frici sau bucurii. Putem să le verbalizăm.

Așa că am început să vorbesc despre ce simțeam, despre simptomele prin care trecusem și am avut surpriza să găsesc mame care, chiar dacă nu trecuseră prin lucruri de o severitate similară, trăiseră o presiune și nu aveau cu cine să o împărtășească.

Ce este acest centru comunitar pe care vi-l imaginați voi?

Claudia Florescu: Este un proiect pornit împreună cu Fundația Comunitară București atunci când mai mulți părinți de adolescenți au început să se plângă că nu au ce să facă în cartier. Cu ajutorul celor de la Arhitectură și de la SNSPA am gândit un proiect în care tinerii au generat niște opțiuni și idei, au cartat spațiul și au identificat niște zone în care s-ar putea face ceva pentru ei și au exprimat dorința de a avea un centru comunitar în care să nu-i deranjeze nimeni, o idee în jurul căreia am început să construim.

Și unde vreți să faceți acest centru?

Claudia Florescu: Spații ar fi, chiar dacă Primăria Sectorului 1 susține că nu are clădiri în patrimoniu. Așa că ne-am gândit să începem cu pași mici, avem un container pe care credem că îl putem integra în alveola Bulevardului Kiseleff și astfel să putem relua evenimentul sportiv care s-a suspendat în timpul administrației Firea, Via Kiseleff, când întregul bulevard se închidea pentru câteva zile și se transforma într-un spațiu de sport și distracție.

Planuri de viitor?

Claudia Florescu: Sună ambițios, dar ce mi-aș dori foarte tare este un plan de politici publice pentru mame cu depresie post-partum.

Atâta vreme cât această problemă nu este privită ca o realitate, atunci este o problemă, fiindcă îți transmite cumva mesajul că este inacceptabil să trăiești ceva ce nu există. Așa că simt că trebuie să facem ceva în acest sens.

 

 

read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO