Căutare

Share this article

George Buhnici are 38 de ani și este jurnalistul relaxat de la Pro TV, care traduce pe înțelesul tuturor cele mai complicate inovații tehnologice. La I Like IT.

Am stat de vorbă cu el preț de câteva ore și am depănat vremuri și întâmplări care i-au transformat viața și cariera: de la statutul de orășean venetic respins de colegii de la școala de țară, la prima iubire și suferință din liceu, până la jurnalismul cu sânge rece și arestul de maximă siguranță din Bulgaria, care l-a adus la limita condamnării pentru spionaj și l-a aruncat în depresie. Nu am lăsat deoparte povestea de dragoste cu Lorena Buhnici și am aflat de ce George are rău de înălțime de când s-a născut fiica lui.
Atenție, urmează o poveste onestă al cărei parcurs complicat și final fericit ne fac să credem că George Buhnici este unul dintre oamenii care ne inspiră.

Unde te-ai născut tu?

Eu sunt născut la Codlea, orașul florilor. Mama chiar a lucrat la sere. La șapte ani ne-am mutat la Vulcan, un sat de pe lângă Brașov, unde tata a fost promovat într-o secție de  mecanizare a agriculturii. Practic, l-au făcut șef la tractoriști. Și ne-am mutat la țară.

Pentru mine, asta a fost prima traumă. Am fost nevoit să plec dintr-un colectiv de 40 de colegi, câți eram în clasa întâi la Codlea, unde aveam gașcă deja, iar tot timpul mi-l ocupam cu joacă și copii. Nu te gândi că învățam acasă. De altfel, avantajul acesta natural, mintea de burete, ușurința de a învăța, mi-a slujit de multe ori după aceea.

La țară însă, copiii erau foarte diferiți, mult mai introvertiți. Se uitau la mine ca la orășeanul cu fițe. Bine, atunci nu se zicea fiță, ci venetic. Era o insultă, îți dai seama.

Când ne-am mutat eram în clasa a II-a, februarie 1989, exact înainte de Revoluție. Îmi amintesc că am plecat din Codlea la tabla înmulțirii cu 2 și am ajuns la țară la tabla înmulțirii cu 7. Mi-a fost foarte greu să recuperez. Dar aș fi trecut ușor peste asta dacă și copiii erau mai prietenoși și mai obișnuiți să socializeze.

După o vreme am reușit să facem o gașcă și acolo. Cu un singur băiat am avut probleme, ne-am contrat și, în cele din urmă i-am zburat o măsea. A fost prima și singura bătaie pe care i-am dat-o cuiva. Dar trebuie să spun că mă teroriza. Într-o zi aproape m-a sugrumat.

Între gimnaziu și liceu am făcut karate și aveam un avantaj în orice conflict, dar nu am suportat niciodată bătăile, violența. Și, ca reporter, mi s-a întâmplat să mai iau câte o lovitură, dar nu am ripostat niciodată pentru că știu că violența creează violență. Iar escaladarea violenței e mai avantajoasă pentru mine.

Adevărat, dar tensiunea acumulată cum o descarci?

O descărcam la karate. Ajunsesem destul de bun, urma să dau examenul de centura neagră, dar nu mă credeam suficient de bun și nu am vrut să mă duc la concurs. Așa că am rămas la centura maro.

Și cum ajungeai la karate? Făceai naveta?

Naveta a fost cea mai dureroasă aventură din adolescența mea. Mi-a distrus orice șansă de socializare. Antrenamentele se făceau la Brașov, iar asta însemna jumătate de oră cu autobuzul, de două ori pe zi, singur, din sat la oraș și înapoi.

Viața mea se întâmpla între aceste curse de autobuz. Nu mă întâlneam aproape niciodată cu colegii după școală, în oraș. Rar ajungeam la petreceri cu ei, iar sentimentul ăsta de inadecvare la party-uri îl și astăzi. Nu ies la evenimente, nu sunt monden.

Tu ți-ai lăsa fetița singură să facă naveta cu autobuzul, o oră în fiecare zi, de la Brașov, la Vulcan?

Mă gândesc des la lucrul ăsta. Fetița mea face șapte ani în vară și nu cred că aș putea să o las singură. Iar asta ține de societatea modernă. Ne cocoloșim prea mult copiii.

Lorena, George și fiica lor

Pentru că vremile astea sunt mai nesigure?

Statisticile arată că societatea de azi este mai sigură ca niciodată. Dar nu mai facem noi foarte mulți copii, așa cum se întâmpla în generația părinților ori bunicilor noștri. 

Ți s-a întâmplat ceva în timpul acestei navete, vreodată?

Am luat un pumn în cap pentru că l-am enervat pe unul. Îl îngânam. (râde). Făceam glume unii cu alții, iar el s-a enervat. Când am văzut cum reacționează, l-am tachinat și mai tare. 

Asta se întâmpla rar însă. De fel, căutam  să mă integrez fiindcă mă simțeam greu acceptat.

Colegii din liceu mă luau drept băiatul de la țară. Se schimbase iarăși ritmul. În clasa a doua eram veneticul de la oraș, acum eram ăla care venea de la țară. Și făceau mișto de mine că mă îmbrăcam în carouri, aveam freză cu cărare pe mijloc și ei ziceau că am freză de oaie. (râde)

Mi-am făcut o gașcă și acolo, dar, până la urmă, aveam puțini prieteni. Cel mai bine mă înțelegeam cu colega de bancă, Dumnezeu să o odihnească! Realizez că cei mai apropiați prieteni erau fetele, băieții nu mă sufereau.

Te-ai îndrăgostit atunci?

Da. Și am și suferit. Eram DJ-ul școlii și, la un moment dat, o fată a venit să ceară o dedicație pentru prietenul ei. O chema Izabela și mi-a picat cu tronc. Dar eram foarte timid pe atunci.

După o vreme ne-am împrietenit, doar că mi-a jucat o festă cea mai apropiată prietenă a ei, care m-a făcut gelos. Ea s-a supărat însă atât de tare, încât ne-am despărțit. Ulterior am aflat că, de fapt, ea voia să ne despărțim pentru că voia să se întoarcă la fostul iubit. Ca-n liceu.

Până la urmă, Izabela, olimpică în liceu, a plecat după iubitul ei, în Spania, la cules de căpșuni. Nu există dezamăgire mai mare.  

Dar, aș vrea să știi că a fost prima fată după care am plâns.

Am avut foarte puține iubite. După clasa a X-a, când m-am despărțit de Izabela, mi-au mai trebuit doi ani până am fost din nou cu o fată.

Eu sunt chiar un tip care se atașează și sunt foarte fidel. Cu Lorena sunt de 12 ani și nu avem nicio pată în relația noastră. Iar câtă vreme mă simt bine în interiorul unei relații, nu fac greșeli, nu sunt violent, încerc să fiu foarte civilizat.

De ce ai vrut să faci medicină?

Medicina era cariera pe care și-o doreau părinții și profesorii pentru mine, în virtutea faptului că eram premiant în fiecare an, iar așteptările pentru cei mai răsăriți copii din școală erau: medicină, poliție, preoție și drept.

Ai mei visau să mă vadă la locul meu, iar asta însemna să fiu medic.

Acum mă feresc să-mi întreb copilul ce dorește să fie când va fi mare, tocmai din teama să nu proiectez pe el visele mele.

Oricare au fost planurile însă, eu am văzut la televizor o fată care mi-a picat cu tronc și am vrut să o cunosc. Ea scria pentru ziar, de fapt, la Gazeta de Transilvania, la pagina pentru liceeni. Așa am început și eu să scriu.

George Buhnici și Marian Andrei, de la I Like IT

Nu mă gândisem niciodată că scriitura putea să devină o meserie pentru mine. Scriind acolo însă am realizat cât de mult îmi place să relatez povești.

Nu aveai vise de glorie?

Deloc. Tot începutul carierei mele este marcat de anonimat, cu multe materiale ce nu puteau fi semnate.

Făceam foarte multă investigație, deci nu îmi doream să fiu cunoscut. La vedere, așa cum sunt astăzi, am ajuns să lucrez după episodul din 2004, de la vama din Bulgaria. Dar până atunci, materialele mele au făcut deschideri de jurnal vreo doi ani în Antena 1 și ProTV. Făceam niște lucruri foarte periculoase.

Voiam să scot la iveală ilegalitățile și să arăt adevărul. Am și prins perioada de glorie a camerei ascunse și a investigației: practic, una era să ai documente sau să spui tu că primarul a furat și cu totul altceva era să îl ai înregistrat pe o cameră spunând asta.

Cum s-a întâmplat episodul Bulgaria?

Multă lume nici nu știe de ce m-am dus eu acolo. Să-ți povestesc!
Cu două zile înainte de deplasare, Sergiu Nicolaescu a spus că se face evaziune la granița cu Bulgaria, la Giurgiu, cu trenul. Și m-am dus acolo. Erau 18 duty-free-uri terestre pentru un trafic de câteva zeci de automobile pe zi. Teoretic niciunul nu avea voie să vândă mai mult de un cartuș de țigări de persoană și un litru de alcool.

George Buhnici

Eu am reușit să cumpăr marfă, la prima trecere, din 10 duty-free-uri cât pentru a încărca un TIR cu alcool și țigări, Și eram un neica nimeni prin graniță.

Erau atât de obișnuiți să vândă mai mult decât limita legală încât mi-a fosta atât de ușor. Pur și simplu nu îi deranjase nimeni pentru că erau protejați până la cel mai înalt nivel în stat, iar multe dintre acele magazine erau deținute de persoane care sunt și azi între primii 5 oameni în stat.

Cine?

Nu pot să-ți spun. Aștept să îi ia pentru altceva.

Și cum te-au arestat?

Direct din mașină. Ne-au controlat, nu au găsit nimic incriminatoriu în mașină, șoferului i-au dat drumul și pe mine m-au arestat. Gândește-te: dacă sunt doi suspecți, de ce ai lua doar pe unul?
M-au pus să deschid geaca imediat ce am ajuns în birou și au scos camera ascunsă. Știau exact despre ce era vorba fiindcă cineva a turnat.

Când ți s-a făcut frică?

Eram varză de oboseală. Gândește-te că eram de două luni jumătate în ProTv și munceam zi de zi și un week-end din două, de dimineață până noaptea. Nu aveam viață personală, nu aveam nimic altceva decât muncă.

Cât am stat în arest, trei zile, am dormit. Câte 20 de ore pe zi. Mâncare nu prea aveam, îmi dădeau un pic de apă și un colț de pâine pentru o zi întreagă.

În România se consideră că cel mai greu arest este cel de la cercetări penale. Știam, filmasem. Era lux pe lângă ce am găsit la bulgari: o cameră de doi metri pe trei, cu pat metalic, pereții cu humă, impregnați cu resturi umane. Nu mă pune să detaliez mai mult. Grilajul dădea spre hol, un zgomot constant de bătaie în ușa metalică ne căpia, iar mirosul fetid îl simt și acum.

În prima fază au vrut să mă bage într-o celulă mult mai jegoasă, cu un pat și o saltea pătată. Dar m-am înfipt cu picioarele în ușă și nu am intrat. Au început să înjure, român prost, român prost, dar nu m-au lăsat acolo.

La audieri mă simțeam un infractor super-periculos. Când mă scoteau din celulă mă puneau cu fața la perete, îmi puneau cătușele la spate și aprindeau girofarurile pe holuri.

Nu ți-a fost frică?

Mi se părea atât de absurd totul încât eram convins că nu puteam să pierd.

Gândește-te că am fost judecat pentru spionaj. Bulgarii au adus un specialist care să certifice că acea cameră ascunsă este artizanală, făcută de mine acasă, cu scopul de a spiona. Adrian Sârbu l-a rugat pe Geoană să vorbească cu Regele Simeon, premierul Bulgariei de atunci, iar Simeon nu a putut face nimic.
Cu toate astea nu mi-era frică. Am fost eliberat în baza unui articol introdus de curând în legea bulgară prin care granița era considerată spațiu public, iar eu, ca jurnalist, aveam voie să filmez pe spațiu public.

Am scăpat, m-am întors în România și am intrat în depresie pentru că nu mai puteam face munca de jurnalist de investigație, fiindcă toată lumea mă știa deja.

Acum, viața mea este mult mai bună decât la incidentul din Bulgaria, pentru că, până la urmă m-am adaptat și am supraviețuit. Iar ProTv-ul mi-a dat șansa să îmi refac cariera. Dar revenirea asta a fost foarte complicată.

M-am întors din Bulgaria cu o depresie severă. Atât de severă încât am fost inutil profesional luni de zile. Nu îmi ieșea nimic. Iar în acest context, nimeni nu a venit să zică: poate băiatul ăsta nu este un profitor al sorții, poate chiar are nevoie de ajutor.

Când m-am întors eram încă o dată un venetic pentru mulți dintre colegi. Iar asta a fost cel mai dureros. Nu pot să judec prea aspru. Erau oameni acolo care își așteptau rândul la faimă de ani de zile, iar eu venisem de două luni în ProTv și mi s-a întâmplat Bulgaria.

Întotdeauna am zis că în România riscurile la care se expun jurnaliștii sunt similare teatrelor de război. Te duci în Afganistan și te întorci neatins, însă în România poți să iei bătaie, poți fi bătut, omorît ori să mori în explozie, cum a fost la Buzău, cu foștii mei colegi din Antena 1.

Erai în Antena 1 la accidentul de la Mihăilești?

Când am venit din Brașov, am muncit un an de zile la Antena1. După un an de zile, m-a luat ProTv-ul, când au constatat că pierdeau audiențe pe primele minute de jurnal, din cauza unui băiat despre care nu știau nimic și care făcea cameră ascunsă pentru Antena1.

Pe de altă parte, eu nu am plecat din Antena 1 pentru că visam să ajung la ProTV, dar era imposibil să mai rămân acolo, atât de toxic era mediul.

La Antena 1 lucram la secția specială, motiv pentru care nu prea dădeam prin redacție, iar după câteva luni și-au dat seama că sunt atât de bun încât mă lăsau să plec de capul meu.

Am trăit o săptămână în Ferentari, între traficanți, și m-am întors cu un material pe care nimeni nu-l mai poate face azi.

Eu mi-am cumpărat salopetă murdară de la un muncitor, mi-am murdărit pantofii sport pe care îi aveam, mi-am luat pălărie de paie cu Marlboro, mi-am stricat accentul și mergeam șontâc prin cartier. Mi-am găsit un apartament, printr-o combinație mai complicată, și râcâiam la pereți, prefăcându-mă zidar.  O săptămână am fost zidar în Zăbrăuți. Încearcă tu azi, 15 ani mai târziu, să te integrezi acolo, să vezi dacă reușești.

Nimeni nu-și mai bate capul să se ducă în Zăbrăuți, să se îmbrace în zidar, să se infiltreze între romi, ceea ce este aproape imposibil.

E un pic sinucigaș planul tău. Nu te reținea nimic: mama, o iubită, o poftă de viață, ceva? Ce căutai? Bani, glorie…?

Nu mă interesa nimic altceva decât subiectul. Câștigam 1.400 de lei pe lună, bani care nu îmi ajungeau să trăiesc o lună în București.

Ce căutai?

Adevărul. Și aveam o foame teribilă să îi prind pe hoți. Veneam de la Brașov, unde câștigam foarte bine, dar nu mai era de ajuns ce făceam. Problema era că la București, deși mi-au promis mai mulți bani, m-au mințit și mi-au dat cât îți spuneam.

Așa că în primele luni în București am făcut foamea la propriu. S-a acumulat atâta frustrare încât după un an am zis că nu mai pot rezista la Antena 1. Iar șefii mi-au semnat demisia fără niciun comentariu. Probabil se așteptau să merg la cacealma.

Doar că eu mi-am depus demisia când deja dădusem o casetă demo la ProTV cu câteva materiale mai răsărite, printre care un unul în care obținusem cetățenie pentru o persoană fictivă, apoi ziua unui drogat, pe care îl urmărisem de la cum își ia doza până la familiile cu care se întâlnește, la fetița lui pe care nu o mai putea vedea.

Când am ajuns la ProTv aveam cu mine o listă de subiecte. Două ore și jumătate am stat cu șeful de secție să vorbim pe marginea lor și nu a refuzat niciunul. Iar în următoarele două luni le-am livrat pe toate.

Eu aveam o țintă: îmi plăceau foarte mult cei de la ProTv ș voiam să fiu ca ei. Îmi plăcea foarte mult Paula Săcui, actualul editor al jurnalului de 19.00. Atunci era la Brașov.

Paula avea un talent senzațional. Ne întâlneam pe teren, îmi făceam știrea cât puteam de bine și pe urmă mă uitam cum a făcut-o ea. De fiecare dată ieșea mult mai bine. Iar visul meu era să ajung măcar la jumătate din ce putea ea. Știrile ei erau o poezie, întotdeauna scotea ceva.

ProTv-ul promova oameni foarte buni, iar asta mi-a plăcut mult la ei. Era o echipă genială la Brașov, niște super-reporteri.

George Buhnici

 E greu să rămâi întreg la minte și la suflet dacă vezi sau filmezi așa ceva. Cum rezistai?

Am văzut atât de multe accidente, atât de mulți morți în accidente încât credeam că mă voi dezumaniza complet. Acum nu mai sunt în stare să mă uit la niciun film în care apar oameni răniți. Atunci eram pe modul supraviețuire și am rămas așa ani de zile, chiar și când eram în București.

Am avut norocul sau ghinionul să văd multe devreme. La 18 ani am dat la facultate, la Sibiu, la stat și la privat la Brașov. Era mai ieftin pentru mine să stau la Brașov, la privat, pentru că mă angajasem la un tv local, la Căncescu, care îmi plătea taxele de studii. 

După ce m-am angajat, m-am împrietenit destul de repede cu cei de la ambulanță. De ce? Pentru că ei erau primii care aflau tot. Acolo suna oricine, pentru cea mai mică problemă.

Iar ei, când aveau un caz mai special, sunau la ProTV. Nu îi interesa deloc televiziunea locală. Și atunci am încercat să mă împrietenesc cu ei. În fiecare zi mă duceam pe acolo, vorbeam un pic, îi întrebam ce mai fac, ce s-a mai întâmplat. Iar ei, invariabil, îmi răspundeau: nimic. În fiecare zi, vreo câteva luni la rând.

La un moment dat, i s-a făcut milă de mine șefei dispeceratului care, parcă o văd, a scos capul de după colț și m-a întrebat: ”cum te cheamă?”. „George, doamnă!”, i-am răspuns eu. ”Simona, pune-i numărul de telefon pe listă. Hai că te sunăm noi.”, a completat ea. Atunci am intrat în liga celor importanți, deși eram ultimul dintr-o listă de opt jurnaliști. 

Am continuat să vin în fiecare zi, până m-am împrietenit cu toți dispecerii. așa încât, în scurt timp am ajuns primul din lista celor pe care îi suna imediat ambulanța.

Când ți-a fost frică?

Nu îmi era frică, nici acum nu mă încearcă vreo teamă. Cred că am o capacitate de a ignora riscurile pe care nu le văd. Dacă nu sunt în fața mea, nu există.  Mă uit în spate și mă gândesc: la câte nebunii am făcut era imposibil să scap cu viață din toate. Deci sigur am un înger păzitor.

Poate obosește și el!

Dacă ar fi adevărat, îngerul meu păzitor ar fi bunica mea și este neobosită. Vorbesc despre bunica Georgeta, din partea tatălui, care era vraciul satului. Descânta de negi, febră și altele asemenea. Ne-a descântat și pe mine, și pe fratele meu.

Eram foarte atașat de ea. Mă striga pe celălalt nume, Dan. Iar tata îmi zicea Dani. Practic, toată copilăria am fost Dan, iar la liceu am început să mă prezint George. Simțeam că acolo este nevoie să schimb ceva. 

Pe Lorena ai cunoscut-o la Registrul Auto Român. Cum ai cerut-o în căsătorie?

Da. Era purtător de cuvânt la RAR și, când s-a instalat în funcție, a trimis un email către toți jurnaliștii. Eu am fost singurul care i-a răspuns și i-am spus că sper să colaborăm bine. Apoi am cunoscut-o și mi-a picat cu tronc.

I-am făcut curte un an de zile, iar multă vreme m-a ținut la distanță.  În plus, nu m-a lăsat să o cer de soție când am vrut eu.

Am făcut un credit și, într-o deplasare în Bruxelles, am cumpărat dintr-un Tiffany un inel din aur alb. Am ajuns acasă și l-am pus în cutia de valori. Ea s-a prins că e ceva acolo. Dar îți jur că nu știu cum s-a prins.

„Ce e în cutia aia? Să îmi arăți!”. „Îți arăt doar dacă ești pregătită să răspunzi.” Lorena este foarte încăpățânată. După vreo oră-două de negocieri am scos inelul, i l-am arătat, am cerut-o, iar ea mi-a zis: „nu îți răspund acum. Îl pun aici și mă gândesc.”

Soția mea este un caracter aparte, iar în relația cu mine a vrut întotdeauna să fie sigură că se întâmplă lucrurile corect și că își dă timp să ia deciziile cum simte, nu sub imperiul momentului.

„O să-ți dai seama când va veni răspunsul”, a mai zis, iar a doua zi deja avea inelul pe deget.

Erai pregătit pentru planul B?

Știam că nu o să mă refuze.

Deci nu erai pregătit.

Eram convins că nu mă va refuza.

Pe ce te bazai?

Intuiția.

Cum te-a schimbat copilul?

De când s-a născut fiica mea mi-e frică de înălțimi. Cred că natura te reprogramează să fii mai defensiv, astfel încât să protejezi bijuteria care ți-a fost dată. Îmi asum foarte puține riscuri, sunt mult mai precaut, chiar dacă înainte îmi plăcea viteza și am zburat cu elicoptere în furtuni ori la inundație.

Cum ți-ai dat seama că ai rău de înălțime?

Vara trecută am vrut să mă urc pe casă să spăl panourile foto-voltaice. Cu scara. Când să mă urc mi-am dat seama că nu pot. Și mă gândeam singur la avioanele de acrobație, la 6G-urile pe care le încercasem. Brusc, nu mai puteam face nimic din toate astea. Pentru că acum am un scop mai mare de protejat. 

Care este moștenirea ta?

Știi ce vreau să las în urmă? O amprentă de carbon mai mică decât am produs în timpul vieții. Cum fac asta? Casa mea deja produce energie, iar eu sunt primul furnizor persoană fizică al Enelului. Iar până la sfârșitul vieții vreau să amortizez tot CO2 pe care l-am produs și, poate, să-l aduc pe minus.

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO