Copilăria cu dantele și adolescența cu fum de petrecere a surorilor Wagner, creatoarele bijuteriilor de porțelan.

Wagner Arte înseamnă lux și opulență aristocratică. Este un atelier de bijuterie pictată manual pe porțelan. Artistul din spate este Ana Wagner, iar omul de afaceri este sora ei mai mare, Irina. Picanta lor poveste, dar și istoria unui atelier care face bani din artă, în pasajele următoare.

Ana este absolventă de Arte Plastice și este pasionată de gravură, iar Irina este economist ca formație și, înainte de a debuta în manufactură, a fost funcționar al Băncii Naționale.

Sunt aproape 10 ani de când surorile Irina și Ana Wagner au decis să transforme o îndeletnicire artistică a Anei într-o afacere coerentă.

Au rămas și acum pe piață, chiar dacă de acum 10 ani s-au reinventat de câteva ori, iar piața și evenimentele politice din ultimi ani le-au complicat și mai mult planurile de dezvoltare a afacerii.

Ana și Irina sunt două tinere crescute în conștiența faptului că sunt speciale. Iar din fetițele cu rochițe dantelate și trecând printr-o adolescență rebelă, fără limite, au ajuns să creeze un atelier de manufactură cu aer aristocratic într-un București trândav și supra-aglomerat.

Cum v-a venit ideea de bijuterie de porțelan? Cine a fost întâi: oul sau găina?

Irina: Ana a fost oul.

Ana: Am început în anii facultății să pictez pe porțelan, în anul II. Și primele lucruri pe care le-am făcut au fost niște căni, pictate super-banal: scriam numele pe ele și adăugam niște floricele. Dar au mers foarte bine, dar și pentru că vorbim despre o perioadă în care nu exista Ikea, nu era mai nimic în materie de decorațiuni. Era atât de virgină piața încât niște obiecte lucrate cu mâna erau ceva nemaivăzut. Și ușor-ușor am intrat în cât mai multe magazine și am început să dezvoltăm o mică afacere.

Dar mugurii afacerii când au apărut?

Irina: Era o energie comună cumva, dar la un moment dat i-am dat drumul ideii după o expoziție a Anei, cu ceainice de ceramică, la Cărturești, în 2005. A fost foarte bine organizată, iar Ana a vândut tot, rapid. Rolul meu în acest timp era să aduc oameni la evenimente. Între timp s-a complicat rolul și am devenit partener și mă ocup de marketing.

Ana: Aici trebuie spus că am schimbat foaia în sensul că nu mai decoram așa simplist lucrurile, ci mi-am pus problema să descopăr, ca un autodidact, tehnica profesionistă de decorare a porțelanului, adică obiectul să ajungă în cuptor, la 800 de grade, iar eu să fac pictură pe porțelan, peste glazură.

Mi-am luat culori, m-am documentat, am călătorit să văd cum se face în alte părți, mi-am propus să decorez ca la carte produsele și mi-am transferat lucrările de grafică și pictură și tot universul pe care îl exploram în facultate pe porțelan. Mi-am luat la revedere de la hârtie și am trecut pe porțelan pentru că mi s-a părut că astfel o poveste poate fi transmisă mai ușor prin intermediul obiectului funcțional.

De ce ai ales porțelan? Ai putea face pictură și pe o cană din faianță. Alegerea în sine te duce cu gândul într-o zonă aristocratică. De ce așa?

Ana: Începuturile au fost pe faianță. Dar în mod natural m-am dus către porțelan, pentru că vorbim despre un suport mult mai fin și mai pretențios, dar și mai accesibil ca structură și ca suprafață. Așa încât am eliminat în mod natural și ceramica, și faianța pentru că am descoperit că decorul se așterne mult mai delicat și fin pe porțelan.

Și porțelanul are componentă de ceramică, adică are la bază pământul. Dar dintre toate, dintre ceramică, faianță și celelalte, porțelanul este cel mai fin ca structură și are materialele cele mai nobile în compoziție. Dar ce mă interesează cel mai mult este că suprafața lui, partea de deasupra, cea glazurată, este extraordinar de fină și primește într-un mod special decorul. Pe porțelan transpui mult mai fidel un desen cu o plantă decât pe ceramică, unde lucrurile se transmit prin gesturi mai fruste.

Irina: Să spunem că porțelanul a fost creat în China și, ulterior, a fost reinventat în Europa. Cei de la Meissen, pentru că nu puteau importa atât cât aveau nevoie, au fost nevoiți să îl reinventeze.
Mai mult decât atât, porțelanul a fost dintotdeauna proprietatea regilor, ei țineau toate aceste manufacturi în proprietatea lor, angajații erau ținuți departe să nu fure secretul, iar porțelanul era cadoul favorit al caselor regale.

Ana: Nu din acest motiv am ales noi porțelanul. Cât din raționamente tehnice.

Irina: Dar la bunica acasă eram înconjurate de seturi de porțelan.

Ana: De vitrinele cu porțelan

Irina: Moștenite din familie. Nimic nu este întâmplător. De mici ne-au crescut bunicii să avem impresia că este ceva special la noi. Toți copiii se jucau în fața blocului, la Hunedoara, unde am copilărit o vreme. Se mânjeau, se scuipau. Pe noi ne scoteau la oră fixă, pentru că nu ieșeam oricând, aveam tabietul cu somnul și aveam pelerinele acelea croșetate. Eram penibile așa un pic. Și ieșeam curate și, cumva, eram sfătuite să nu ne jucăm cu…. plebea.

Ana: Dar noi coboram din același bloc cu toți ceilalți. Un bloc în Hunedoara, unde bubuiau furnalele. Dar noi aveam pelerinuțele și pălăriuțele noastre.

Cine stabilea aceste reguli?

Irina: Bunica noastră unguroaică și mătușa noastră. Ele erau cu rigorile astea protestanto-austro-ungare.

Ana: După care ne-am mutat în Militari.

Irina: Părinții noștri erau profesori de sport și s-au întâlnit în București, după care au „emigrat” la Deva, unde ne-am născut noi și am rezistat acolo până la 10 ani, iar sora mea până la 8 ani. Apoi am fost re-exportate la București, unde părinții s-au întors după job-uri. Tata a început să lucreze în Ministerul Spoturilor, cu ski, hochei și alte sporturi de iarnă, iar mama a rămas profesoară de educație fizică.

Aici trebuie să spun că mama ne-a educat în spiritul ăsta artistic. Casa era plină de albume de artă, ei îi plăcea să ne citească, să ne arate. Eram un pic expuse la tot ce înseamnă artă.

Eram în corul Operei din copilărie, adică ne jucam și de-a v-ați ascunselea dar era și multă instrucție la operă. Acolo ni s-a deschis o altă lume a muzicii și a simțirii ei.

De ce îți aduce aminte blocul din Militari?

Ana: Cum ne jucam cu copiii din bloc. Cea mai frumoasă copilărie, în fundul Bucureștiului, într-un cartier de blocuri simple, splendid. Știi ce noroc am avut? Am locuit la parter înconjurate de o grădină pe care o observam în toate anotimpurile, în toată splendoarea ei. Vedeam boboceii cum plesneau primăvara, apoi vedeam toamna cum cădeau frunzele, mergeam și făceam un foc. Nu urla nimeni la noi, nu ne certa nimeni.

Irina: În afară de bunica noastră care arunca cu apă.

Ana: Da, asta se mai întâmpla. Dar, dincolo de asta, a fost o copilărie extraordinară, ne-au lăsat ai noștri să ne jucăm și deplină libertate. Nu am auzit niciodată: „te duci doar până acolo sau la ora opt ești în casă.” Ne chemau să luăm cina apoi afară. Și mai e ceva: în vremurile alea, sportul și arta era o modalitate de evadare.

Adolescența cum a fost: tot cu artă și eleganță?

Ana: Putem vorbi despre altceva? (râde)

Irina: Adolescența mea a fost după revoluție, deci eram ca scăpați din lesă, numai petreceri. Pe la 15-16 ani a dispărut corul din viața mea, pianul nu mai era cool nici el. Și a început rebeliunea.

Ana: La mine schimbarea a venit când dintr-o școală generală de cartier m-am mutat în Tonitza, în clasa a VIII-a. Acolo erau mulți copii care veneau din familii de artiști și arhitecți, alții se aflau pe tărâmul fericirii și al libertății, nu neapărat al muncii artistice. Este un loc special în peisajul școlilor bucureștene. Iar dacă mă gândesc la mine, îmi dau seama că noi ne-am adaptat repede la toate schimbările: și la mutarea de la Deva la București, n-am simțit nimic special.

Irina: la București am schimbat vreo două școli.

Ana: Ne-am adaptat foarte repede, poate și datorită atitudinii părinților, foarte hotărîți. Nu am avut traume de adaptare, de schimbat școli, deloc. M-am împrietenit rapid cu cele mai înalte figuri ale școlii și mi-a mers foarte bine.

În Tonitza a început toată deschiderea mea către lumea artelor și libertatea de a privi lucrurile. Am avut parte de profesori foarte buni, spirite libere, cu mult simț al umorului și mi-am dat seama că lucrurile foarte serioase se învață cu zâmbetul pe buze și când îți tragi coate cu profesorul. Așa am rămas cu informații pentru toată viața, printr-o relație foarte specială pe care o cultivam cu profesorul, iar asta era măiestria lui.

L-am avut profesor de grafică pe profesorul Aurel Bulacu, o figură foarte mișto a lumii graficii românești, un artist desăvârșit și un profesor extraordinar. Cu glume și mustrări blânde, ca un părinte convins de nemernicia copiilor lui dar iubindu-i necondiționat, făceam niște ore memorabile și așa am învățat tehnica gravurii în metal, în lemn sau ce mai făceam noi atunci. Toate erau impecabil transmise de la el către noi. Și nu ne lăsa până nu scoteam un lucru desăvârșit. Așadar, chiar am avut noroc de profesori extraordinari.

Apoi în facultate, la grafică l-am avut pe Mănescu, dar pentru mine a fost mai importantă asistenta lui, Stela Lie, care acum este profesoară la facultate. Ea mi-a deschis drumul, a reperat în lucrările mele ce îmi era caracteristic. Eu nu percepeam asta, îți dai seama.

Eu duceam la capăt tema, iar ea a remarcat zona decorativă a lucrărilor mele. Dacă de exemplu aveam tema natură statică, aduceam în zona de decor un model care se repeta și care ajungea să mă caracterizeze. Iar ea mi-a atras atenția. Și ușor-ușor mi-a deschis mintea și m-a ajutat mult. Iar când a văzut că încep să mă ocup de obiecte, mi-a zis să îmi deschid un magazin. Atât, nimic mai mult. Atunci, studentă, îți dai seama că mi se părea ireal, dar cred că ea mi-a indus asta în minte.

Și pot să zic că am avut șansa unor astfel de oameni care mi-au sădit în minte câte o sămânță. Ulterior a fost dl Ștefan Câlția, chiar dacă nu am fost la clasa dumnealui, dar dânsul m-a susținut tot timpul, m-a avut sub aripa lui. Iar când am deschis magazinul a fost acolo cu tot sprijinul. Și trebuie să îți spun ceva: profesorii vin în general la tine și zic, da, e frumos, dar… Rămâne tot timpul o rezervă care te macină, evident: „ce a vrut să spună cu dar-ul ăsta?” Ei, când vine un profesor ca dl Câlția și îți spune că e bine ce faci, vorba asta îți dă aripi pentru ani de zile mai departe.

Iar când a venit la noi și am făcut o colecție împreună, adică profesorul Câlția a desenat pe porțelanurile casei Wagner, îți dai seama ce avânt ne-a dat asta. Iar de acolo iarăși s-au deschis niște drumuri frumoase.

Așa că pot să spun că am avut noroc de oameni în jur care să mă inspire și care să mă impulsioneze. Sigur, au fost și oameni care ne-au copiat, atunci când am adus în țară pentru prima dată bijuteria artistică din porțelan. Oameni care au lucrat în atelierul nostru, au plecat de aici și au început să facă bijuterie pe care o vând în târguri, cu prețuri mult mai mici, pe care și le permit câtă vreme nu plătesc taxe ori nu au angajați. Aș putea să vorbesc și despre ei, dar prefer să pomenesc mai degrabă de lipsa de implicare a statului într-o manufactură cum este cea a noastră. În orice țară din Europa Vestică astfel de ateliere sunt susținute de Guvern și încurajate. Noi avem același regim ca orice atelier care produce cuie. Iar acest lucru ne sufocă, mai ales într-o perioadă instabilă cum e asta pe care o traversăm.

Irina: când sunt proteste în Piața Victoriei nu vindem nimic o săptămână. Acum ANAF ne impune să schimbăm casele de marcat, cu unele care să comunice direct cu fiscul. Costă 1600 de lei, dar nici măcar nu asta este problema. Problema este că nu se găsesc, s-a epuizat stocul. Și acum trebuie să așteptăm. Par detalii fără legătură cu lumea aristocratică a porțelanului pictat pe care îl oferim prietenilor noștri. Dar sunt detalii din viața atelierului nostru, așa cum încearcă el să se dezvolte aici, în România.

Nu ne oprim aici însă întrucât am deschis un magazin online, unde toate creațiile noastre vor putea fi accesate, admirate și cumpărate aici sau oriunde în lume.