Life Stories
Life Stories
Coralia Neagu, psiholog Salvați Copiii: ”A împărţit foaia în două şi a desenat Paştele şi Crăciunul, mi-a spus că acolo este mama care vine doar de Crăciun şi de Paşte acasă”
Monica Tănase
|Reading time: 8 mins
Share this article

Câteva personalităţi publice s-au întors în timp, la clasa a II-a, la Ora de Caligrafie, alături de elevii sprijiniţi de Fundaţia Salvaţi Copiii, într-un eveniment dedicat scrisului frumos. Proiectul este la a adoua ediţie şi a fost găzduit de Muzeul Cotroceni. Organizatorii, PiArt Vision, au plănuit să atragă atenţia asupra situaţiei vulnerabile a copiilor ai căror părinţi sunt plecaţi la muncă în străinătate, precum şi asupra unei realităţi a învăţământului momentului: cursurile de caligrafie au fost eliminate din programa şcolară.

Salonul Cerchez al Muzeului Cotroceni a fost transformat, pentru câteva ore, în sală de clasă.  Învăţăceii, aşezaţi câte trei în bancă, scriu cot la cot pe caiete cu linii punctate. Cel mai mic dintre ei are 8 ani, cel mai vârstnic, Mihai Şora, a împlinit 101 ani şi a început să înveţe limba japoneză în timpul liber.

Filozoful Mihai Şora se află în prima bancă şi caligrafiază împreună cu două dintre fetiţele incluse în programul educaţional al fundaţiei Salvaţi Copiii, dedicat micuţilor ai căror părinţi sunt plecaţi la muncă în strănătate. ”Am trăit într-o casă cu părinţi care scriau”, povesteşte Mihai Şora. ”Tata era preot într-un sat din apropierea Timişoarei şi de foarte devreme am asistat la această operaţie a scrisului de mână. Nu a trecut mult până când am luat un toc, o foaie albă de hârtie şi am început să mâzgălesc. Şi, din mâzgăleala asta, a ieşit scrisul. În clasa întâi, când învăţam la un loc cu toţi colegii din clasele primare, mă plictiseam îngrozitor şi mă uitam pe pereţi. Aşa încât învăţătorul mi-a găsit ocupaţie: să le corectez scrisul elevilor mai mari, chiar şi al celor de clasa a IV-a. Munca asta m-a disciplinat, pentru că mi-a dăruit o funcţie nouă, pe care o îndeplineam cu toată conştiinciozitatea.”

Peniţa, cerneala, caietul cu linii punctate stârnesc pofta de povestit şi trezesc amintirile: ”Mi-am pierdut abilitatea de a scrie frumos ca în copilărie.”, povesteşte Amalia Enache. ”Atunci scrim multe scrisori. Verişoara mea, cu 3 ani mai mare decât mine, îmi scria scrisori, iar eu îi răspundeam. Am un cufăr uriaş plin cu scrisori de la ea. Mai târziu, ca reporter, când relatam de la Guvern, Parlament sau de la Preşedinţie, umpleam agende întregi de notiţe. Chiar acum mă gândeam că multe din prostiile spuse de oameni importanţi din politică de-alungul timpului au trecut scrise de mână în agendele mele. Mă uitam astăzi la colegii mei şi mi-am dat seama că nimeni nu scria de mână. S-au schimbat vremurile!”, îşi aminteşte Amalia Enache.

Asistăm la o lecţie deschisă de caligrafie, în care ne ghidează Cristina Sonoş, învăţătoare la Şcoala Sfinţii Voievozi, îndrăgostită de o disciplină educaţională ce a dispărut din programa inspectoratului.  Îi urmează cuminţi indicaţiile doi actori, un realizator tv, un filozof şi un scriitor. ”Cred în scrisul de mână şi îi admir pe caligrafi ca pe nişte artişti”, spune scriitoarea Ana Barton. ”Cărţile mele cele mai recente au fost ”îmbogăţite” cu scris de mână de Anca Ciuciulin, care este caligraf şi arhitect. În acelaşi timp, scrisul de mână este o modalitate prin care fiecare dintre noi rămâne lângă sine, în apropierea spiritului său. Şi nu este necesar să explic de ce lucrul acesta este atât de important în lumea în care tot timpul suntem distraşi de ceva.”

Printre mese este forfotă. Fotoreporteri, cameramani, reporteri, invitaţi, organizatori sau curatori ai muzeului se plimbă curioşi să desluşească mesajele scurte, scrise de copii, pe caietele tip 2: ”Mi-e dor de mama” scrie o fetiţă şi îi ghiceşti grija ca liniuţa de despărţire să fie acolo unde trebuie.

20 de copii dintre cei aproape 6.500 incluşi în programul ”Copii singuri acasă”, vin de la Centrele educaţionale din Târgovişte şi Bucureşti. ”Întâlnirea de astăzi este un mod de a da atenţie unu la unu unor copii care în această perioadă nu au alături pe cei mai importanţi oameni din viaţa lor, părinţii”, spune Amalia Enache, invitată pentru a doua oară la evenimentul dedicat educaţiei.  

Statisticile care analizează fenomenul copiilor cu părinţi plecaţi la muncă în străinătate nu reuşesc să cuprindă nuanţele fiecărei poveşti sau situaţii locale. Mai mult decât atât, datele colectate de Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului şi Adopţie arată că anul trecut numărul copiilor rămaşi este mai mic de 100.000, în vreme ce Ministerul Educaţiei şi Salvaţi copiii au obţinut din teritoriu cifre de peste 200.000 de copii, fără a lua în calcul copiii de vârstă preşcolară sau pe cei care nu au fost înscrişi ori au abandonat cursurile. 

Dincolo de cifre însă, fenomenul se dovedeşte a fi dramatic. Plecarea părinţilor provoacă o traumă întregii familii: copiilor, celor plecaţi dar şi rudelor (adesea bunicii) care devin îngrijitorii copiilor. Iar fiecare dintre actorii implicaţi are nevoie de sprijin specific: educaţional, emoţional sau de dezvoltare personală pentru copii, dar şi suport psihologic şi juridic pentru părinţi sau bunici.

”Există o procedură de ”delegare temporară a autorităţii parentale” care trebuie îndeplinită de părinţii plecaţi sau de părintele unic susţinător dintr-o familie monoparentală. Doar în urma acestei proceduri oricine altcineva poate deveni reprezentant legal al copilului, aşa încât cel mic să poată beneficia de toate drepturile lui”, explică Anca Stamin, director de program în cadrul Salvaţi Copiii. ”Este extrem de important ca această procedură să fie îndeplinită pentru că altfel copilul nu poate fi înscris la şcoală sau la grădiniţă, la testarea naţională sau la Bacalaureat, dar nici nu poate primi asistenţă medicală, unde, în afara situaţiilor medicale de urgenţă, este nevoie de semnătura reprezentantului legal. Adevărul este că şi acum, la doi ani de când a fost iniţiată legea, constatăm în teren că trei sferturi din părinţi nu au primit corect şi complet informaţia şi, din păcate, nici personalul din primării.”

Cei mai afectaţi rămân însă copiii. Ei trăiesc trauma unei despărţiri, de cele mai multe ori neanunţate: ” E greu de spus ce înseamnă ca un copil să se trezească din somn dimineaţa şi să afle de la bunica faptul că ambii părinţi au plecat şi nu se ştie când se vor întoarce. Este important ca părintele să îi spună copilului cum urmează să se schimbe rutina lui zilnică, cine va fi persoana de referinţă pentru a avea timp să se adapteze cu noua situaţie.”, explică Anca Stamin.

Rapoartele din teren însă arată că majoritatea părinţilor încearcă să ăşi protejeze copiii şi să plece fără să îi anunţe. Iar, odată ajunşi în străinătate, reduc sau întrerup complet comunicarea cu micuţii rămaşi în ţară. Mai mult decât atât, atunci când sună înapoi acasă, le ”vând” copiilor promisiunea că se vor întoarce: ”Mai bine nu le spunem nimic. Senzaţia că ei uită foarte repede este doar o aparenţă. Doar rămân cu un gol, o lipsă de încredere în sine şi în părinţi. Iar în timp lucrurile acestea nu îi ajută să se dezvolte ca nişte adulţi echilibraţi emoţional.”, completează Anca Stamin.

Fundaţia Salvaţi Copiii a creat în 13 judeţe din ţară şi în capitală centre educaţionale unde copiii aflaţi în această situaţie primesc asistenţă psihologică, sprijin la teme, un context de normalitate şi siguranţă, astfel încât să îşi recapete curiozitatea şi interesul de a învăţa: ”Copiii trăiesc o traumă, iar trauma, după cum ştim, blochează memoria, atenţia”, spune Coralia Neagu, psiholog în Centrul Educaţional Bucureşti. ”Le este foarte greu să se adune. Nu mai au interes pentru joc, invăţare sau distracţie. Trauma te anesteziază. Iar noi aici am lucrat: la relaţiile de prieteni şi încredere. Şi i-am cucerit.”  

Coralia lucrează zi de zi cu micuţii din centru, cu mulţi dintre ei chiar din prima zi în care au fost incluşi în program. Marian este unul dintre copiii despre care povesteşte cu lacrimi în ochi. A ajuns la şase ani în centrul educaţional din Bucureşti. Locuia doar cu mama, până când femeia a decis să plece la muncă în străinătate. Copilul a rămas în grija bunicii care, din pricina vârstei nu poate să îl îngrijească aşa cum ar trebui. ”L-am rugat să îmi deseneze ceva. A împărţit foaia în două şi a desenat Paştele şi Crăciunul. Şi când l-am  întrebat ce semnifică asta pentru el, mi-a spus că acolo este mama, care vine de Crăciun şi de Paşte acasă. A fost tragic chiar şi pentru noi.”, spune psihologul.  Acum băieţelul are 9 ani iar amintirile mamei lui care vine din ce în ce mai rar s-au diluat. Educatoarele spun că este mai deschis, şi-a făcut prieteni şi este mai organizat. ”La început era foarte confuz, şi apatic, în vreme ce acum a dezvoltat interes faţă de mai multe lucruri şi este pritenul nostru.”, povesteşte Coralia Neagu.  

Educatori, psihologi, asistenţi sociali muncesc zi de zi, timp de ani de zile pentru a reconstrui un echilibru fragil care s-a năruit în momentul în care un adult esenţial din viaţa unui copil l-a rănit şi l-a făcut să se teamă.  Raluca, o fetiţă de 8 ani, a rămas doar cu tata după ce mama a plecat. ”La un moment dat mi-a povestit că ar vrea şi ea să aibă o mamă care să îi împletească codiţele, aşa cum face mama Biancăi, prietena ei. Când a ajuns la noi era foarte crispată şi nu putea lega relaţii cu nimeni pentru că nu mai avea încredere în nimeni” povesteşte Coralia Neagu.

Vreme de câteva ore, în Marele Salon Alb al Reginei Maria de la Cotroceni, 20 de copii ai căror părinţi nu mai sunt lângă ei, au buchisit litere de mână ajutaţi, încurajaţi, protejaţi de câţiva dintre oamenii pe care îi admiră la televizor. Iar câteva personalităţi publice au luat stiloul în mână şi au caligrafiat ca la vârsta primului Abecedar. La Ora de Caligrafie.

Life Stories
Share this article