Căutare

Share this article

Corina Popa este o tânără din Ploiești care a visat să devină actriță, dar pentru care studiul limbii române, lingvistica, a fost de departe mai fascinantă.

Corina Popa a făcut master, doctorat și a cercetat, a predat, s-a specializat în analiza discursului și în diplomație, a scris și a decupat, de mână, timp de doi ani, mii de fișe de semantică ale cuvintelor care încep cu sunetele ac, ag, ad, pentru a concepe un nou dicționar al Limbii Române.

Vârsta de 24 de ani a prins-o la catedra Facultății de Litere și, deși era convinsă că drumul ei este să devină pedagog, după modelul profesorilor din universitate, care o fascinaseră, a abandonat. Sistemul a învins-o.

A aplicat la Școala Diplomatică din Madrid, iar din 3000 de candidați a fost una dintre cei 40 de admiși. Iar din Capitala Spaniei, unde avea deschis un post de asistent universitar, s-a întors în România și, fără nicio perspectivă de job, a creat prima Școală de Gramatică, un concept educațional integrat, ce implică un profesor de română, un psiho-pedagog și un actor.

Acum Corina Popa lucrează la Camera Deputaților, consilier pe probleme de educație, iar în timpul rămas lucrează la visul ei de a deveni pedagog: fără constrângeri, cu bucurie, curiozitate și cultură solidă.

Corina Popa, împreună cu trupa de teatru a Facultății de Litere

Într-un sistem normal, cu o școală așa cum avem noi, gramatica nu ar trebui să aibă nevoie de un sistem de predare paralel. De ce crezi tu că ai succes cu Școala de Gramatică? Cum ți-a venit ideea și încotro o duci?

Asta este o poveste care a început în urmă cu 10 ani, când am fost admisă la Facultatea de Litere și la Actorie. Eram convinsă că voi fi actriță și nu m-am gândit nicio clipă că intru la Litere din alt motiv decât acela de a le spune părinților că fac și eu o școală serioasă. (râde)

Dar la Litere am ajuns la un curs de teoria literaturii, predată integrat, interdisciplinar, pornind de la Kant, cu legături din alte domenii, în așa fel încât să ne descoperim pe noi.

Ce ai descoperit tu despre tine?

Atunci am descoperit că îmi place să interpretez. Și să transform educația pentru toți în educația pentru fiecare.

Așa cum eu eram convinsă că nu mă regăsesc în zona filologică, dar am realizat că exact asta mă va ajuta să mă descopăr, asemeni unui copil căruia deși nu îi place gramatica, va descoperi prin limbaj, prin comunicare intra-personală, nu doar inter-personală, că de fapt îi folosește și chiar îi place gramatica.

Acela cred că a fost momentul, când am rămas în ultima bancă, în amfiteatru și mi-am spus că de fapt nu mai vreau deloc actorie, ci vreau să termin filologia și să ajung un om cu o cultură generală bogată, care ajunge să găsească o cale către fiecare student.

Cine îți era model? Aveai vreunul între profesorii tăi ori erau modele livrești?

Tot de la Litere erau modelele, în oamenii pe care i-am întâlnit acolo: doamna profesor Rodica Zafiu, doamna profesor Andra Vasilescu, doamna profesor Ioana Pârvulescu, oameni care știau să transmită informația, care știau să facă studenții să se regăsească în informația transmisă.

Doamna profesor de Teoria Literaturii, Carmen Mușat, apoi Laura Mesina, fondatoarea Centrului de Excelență în Studiul Imaginii. Dna Mesina ne-a ajutat să ne regăsim în picturi și în poveștile lor, în care noi pătrundeam. Și ți-aș da un singur exemplu: Las Meninas, de Velázquez, unde ne imaginam un discurs al unui personaj, pe baze argumentative, după ce studiam în prealabil Retorica și Poetica lui Aristotel.

Corina Popa și Laura Mesina, modelul ei de profesor

Laura Mesina este un pedagog genial, ceea ce mi-am propus și eu să fiu. Nu voiam să fac gramatică, nu voiam să citesc toate romanele de pe planetă, ci să fiu un om după modelul pe care îl aveam în fața mea.

Sună neașteptat că îți doreai să fii un pedagog, când majoritatea absolvenților de Litere emigrează spre publicitate, media, ministere, diplomație.

Da, prin inspirația pe care am primit-o de la oamenii din fața mea.

Și nu ai avut nicio rezervă că nu va fi bine, că nu vei fi plătită îndeajuns, de pildă?

Atunci nu am avut nicio rezervă, doar că după câțiva ani lucrurile s-au dovedit contrare. Am terminat Facultatea de Litere și am urmat în paralel un masterat de lingvistică și altul de tehnici diplomatice. Deci aveam o rezervă. (râde) În cazul în care m-aș fi reorientat profesional deschideam un drum.

Am absolvit ambele masterate. După care am intrat stagiar la Institutul „Iorgu Iordan”, unde am rămas 2 ani și unde făceam analiză lexicografică. Ce înseamnă asta? Tatonam terenul pentru un nou Dicționar al Limbii Române.

Primeam cărți, scrise în perioade diferite și căutam cuvinte care începeau cu succesiunea de sunete ac, ad, ag., le subliniam și făceam câte o fișă de analiză pentru fiecare dintre ele. Scopul era să vedem cum au evoluat sensurile lor în manieră diacronică, de-a lungul timpului.

Am făcut sute, poate mii de fișe scrise și decupate de mână și puse într-o cameră imensă. Fiecare cuvânt avea o fișă, fiecare fișă avea compartimentul ei, iar fiecare cuvânt avea, poate, 200 de contexte.

Iar toată munca asta mă împlinea, fiindcă știam că voi face parte din echipa unui nou dicționar, fără să am numele pe copertă sau alt semn de glorie. Iar asta nu mă deranja absolut deloc, fiindcă cel care se îmbogățea nu era dicționarul, ci eu, cu toate acele sensuri pe care le descopeream, cu o migală extraordinară și cu metode de sec XVIII, fiindcă în anii 2013 puteam avea tot sistemul informatizat.

Când decizi că ce făceai acolo nu îți mai este suficient?

Eram pasionată de pragmatică, de analiza discursului și am venit cu o propunere inovatoare pentru acel moment, o analiză discursivă a construcției consensului în discurs. Cu alte cuvinte, cercetam ce cuvinte ne alegem astfel încât să cădem de acord, să fim diplomați.

Ține de limbaj, nu de o acceptare de idei?

Nu, pentru că în diplomație și să spui nu înseamnă să îți găsești cuvintele potrivite așa încât să fie acceptat. Câte cuvinte trebuie aruncate și consumate până spunem nu! Și oricum nu îl vom spune niciodată direct, ci: „am decis să mai reflectăm asupra problemei”, iar aici apare și acel noi, spus de un singur emițător, dar asta însemnă că este un noi inclusiv, care are și el o poveste teoretizată de un alt mare lingvist.

Dacă noi avem această excelentă teoretizare a discursului de ce stăm așa de prost la capitolul acesta?

Poate pentru că lingvistica nu a coborît în stradă.

Sau nu a urcat strada la ea!

Undeva s-a produs o ruptură. Fiindcă vedem ce se întâmplă la școală, pe stradă, în comunicarea dintre elevi, în comunicarea online.

Iar această ruptură m-a intrigat și pe mine. De aceea am creat Școala de Gramatică. Atunci însă eram într-o lume a cercetării, în bibliotecă și nu îmi puneam nicio întrebare legată de viața de zi cu zi.

În al doilea an de doctorat, după ce am predat la Facultatea de Litere cursuri de limba română pentru studenți străini, când aveam 24 de ani, mi-am dat seama că nu pot fi un bun pedagog, pentru că situația mă depășea, pentru că nu aveam manuale actualizate, pentru că, oricât aș vrea eu să împart grupa de 40 de studenți în alte grupe de 5-6, nu mi-ar ajunge timpul și nu aș avea sală.

M-am simțit depășită de situație și mi-am dat seama că din mai multe puncte de vedere, filozofic, lingvistic, antropologic, cercetările și analizele mele nu ajută nimănui din jurul meu și am spus gata!

Corina Popa în Spania

Ce gust are această dezamăgire?

Foarte amar. Era o criză cumplită pentru mine, eram convinsă că trebuie să plec din țară și că nu am niciun loc aici.

Am răsturnat internetul pe dos căutând burse și locuri de muncă. Aș fi luat-o de la capăt, făcând o școală de secretariat la Madrid și ar fi fost un plan de urmat dacă lucrurile nu ar fi luat o altă întorsătură.

M-am mutat la părinții mei, la Ploiești, și am aplicat la Școala Diplomatică din Madrid, într-un moment al marilor speranțe. Erau 40 de burse pentru studenți din toată lumea. Nu mi-am dat nicio șansă. (râde) Dar am completat toate formularele, am pus plicul la poștă, după care am uitat complet de el.

Nu am crezut în șansa mea deloc. O contradicție. Cu siguranță în interior eram convinsă că am o șansă, altfel nu aș fi aplicat niciodată.

Cu două zile înainte de începerea cursurilor, am găsit în cutia poștală scrisoarea de la Ministerul de Externe al Spaniei care îmi spunea că fusesem admisă. Fuseseră în jur de 3000 de aplicanți din toată lumea. Nu mi-a venit să cred, așa că am dat un telefon să verific. Nu fusese nicio greșeală nicăieri. Chiar eram admisă.

Au urmat bilete de avion, bagaje și așa mai departe. Am deschis plicul într-o zi de vineri, iar duminică eram la Madrid.

Ce au avut de spus ai tăi?

Și-au luat și ei bilet de avion să meargă cu mine la Madrid. M-au susținut în toată această poveste.

Ce profesie au ai tăi?

Sunt ingineri chimiști. Dar mama a visat toată viața să fie învățătoare. Însă avea note atât de mari, încât profesoara ei de matematică sau de biologie, nu mai știu exact, i-a șters din formular opțiunea pentru Liceul Pedagogic din Ploiești și a scris în dreptul numelui ei un Liceu de Bio-chimie. Așa a ajuns mama la acel liceu, sperând că va ajunge să studieze medicina, deși visul ei era să devină învățătoare.

Iar eu am urmat Liceul Pedagogic.

Corina Popa la Școala Diplomatică din Madrid

Să nu ne îndepărtăm de Madrid! Ce ai găsit acolo și, mai ales, de ce azi discutăm din București?

Exact acum 6 ani eram la Madrid, proaspătă studentă la Școala Diplomatică. Și, cum știam că m-aș fi plictisit doar cu această școală, am căutat și un stagiu de cercetare doctorală, la Universitatea Complutense, în științele informării și documentării. Cred că nu voiam să ies din bibliotecă, de fapt. Și mai cred că voiam să găsesc un drum și pentru cercetarea mea de la doctorat.
Acolo, la Madrid, am întâlnit o profesoară româncă, Iuliana Botezan, profesor universitar doctor, care a acceptat să împartă biroul cu mine, deși eram doar un student. Lucru care m-a copleșit, fiindcă în România se cam practică așteptatul pe la ușile profesorilor universitari, nu există relație de prietenie cu studentul, așa cum mi s-a întâmplat mie cu Iuliana. Și iată cum am descoperit un alt model pedagogic, pe care, după un timp am vrut să îl replic și eu.

Acolo am învățat că putem fi prietenii mentorilor noștri, că prietenia nu are vârstă, iar eu trebuie să am mai mult curaj. Acolo am ieșit din bibliotecă, să zic așa, în sensul că mi-am făcut un grup de prieteni, cu care am început să explorez împrejurimile orașului, acolo am învățat să prețuiesc natura și mi-am dat seama cât de dor îmi era de iarba verde de acasă. Oricât de clișeistic ar suna, iarba de la Madrid nu era atât de verde.

Cum arătau planurile tale la 25 de ani, studentă în Spania?

M-am gândit la ce îmi doresc să fiu ca și cum aș fi atotputernică. Și am realizat că tot ce vreau este să fiu pedagog, să pot să vizualizez această orientare și că tot ce îmi trebuie este un spațiu în care să-mi pun în practică pedagogia.

Acest pedagog arăta cu o cultură asemănătoare cu a profesorilor pe care i-am avut în România, cu apropierea și prietenia Iulianei de la Madrid, fără constrângeri, foarte bine pregătit, care are capacitatea de a-și pregăti singur materialele în funcție de nevoile studentului său.

Cu ce înlocuiești constrângerea?

Cu gândirea critică. Nu studiem și scriem viziunea despre lume din cartea de comentarii. Sunt convinsă că această manieră de învățare și de evaluare, cu comentarii și idei îngurgitate, nu poate să reziste mai departe de cinci ani.

Corina Popa, alături de profesorii Școlii de Gramatică, din Teatrul Ancuța din Ploiești

Deci din inima diplomației de la Madrid, termini școlile și nu te duci spre o carieră în lumea protocolului diplomatic, ci te întorci în țară să fii pedagog.

Am decis să termin studiile, fiindcă nu voiam să las nimic nefinalizat, să mă întorc aici și să o iau de la capăt cu altă mentalitate.

Ce este așa frumos la această meserie de pedagog?

Copiii sunt sursa frumuseții și motivul cel mai plauzibil pentru care pedagogia ar trebui să se schimbe. Dar nu e deloc ușor. Dar ei, copiii au această capacitate extraordinară de a se transforma de la o zi la alta.

De la Madrid, unde aveam promisiunea unui contract de asistent universitar, am revenit în România ca șomeră și am început să caut spații și locuri unde să fac voluntariat în pedagogie. Știam că voi ajunge în România profesor într-un spațiu pe care să fiu capabilă să îl creez.

Așa că am pregătit niște chestionare pe care le-am aplicat în câteva școli și licee din Ploiești. Am încercat să aflu cum sunt profesorii și orele ideale, dacă au nevoie de educație emoțională, de un consilier vocațional. „Ai rămâne în România?”, a fost una dintre întrebări. Răspunsul era invariabil nu. Copiii din clasele unde ajungeam erau fascinați de faptul că am plecat din țară, nu că vin cu întrebări pentru ei.

Și am ajuns la concluzia că nu exista dorință a lor pe care realitatea din România să nu le-o poată îndeplini.

Mi-am dat seama că pornind de la o schimbare de mentalitate putem ajunge și la o schimbare reală în școală. Aș adăuga la mentalitate și pesimismul și atitudinea refractară la schimbare.

Corina Popa la Școala de Gramatică

Ce ai făcut mai departe?

Am găsit un spațiu pe care cu generozitate un artist din Ploiești, Adrian Ancuța, care crease primul teatru privat al orașului, Teatrul Ancuța, mi l-a dat și am creat niște cursuri de sâmbătă și duminică, gratuite pentru elevi.

Practic era o școală de weekend bazată pe cursuri exclusiv create de mine. Am lansat un apel pe facebook, către liceeni și am format o echipă de profesori: de română, de psihologie, de actorie.

Și am început să facem echilibrare, educație emoțională prin teatru, cu teme specifice: cum poți deveni un bun ascultător, ce este inteligența emoțională, cum putem asimila idei filozofice, prin jocuri de rol, pornind de la ideile copiilor.

A venit într-o zi la mine o fetiță și m-a întrebat ceva ce nu am știut să îi răspund: ea are un frățior pe care nu simțea că îl iubește. Și nu știa cum e mai bine, să îi spună asta sau să îi ascundă.

Mi-am luat timp, am început să studiez: pe Kant, dar și curentul opus, utilitarismul. Și m-am întors în fața copiilor cu un joc de rol, fără să pomenesc niciun concept: suntem la piață și vedem un bătrânel care fură două portocale. Știm că nu are casă, trebuie să crească doi nepoți și a furat, pentru a le da de mâncare.

Ce ar fi moral să facem: să spunem, pentru că este un delict, sau mai bine să trecem cu vederea, să ne prefacem că nu este adevărat.

Le-am spus că nimeni nu deține adevărul, dar există două idei: utilitariștii ar fi spus să ne raportăm la situație în așa fel încât să nu provocăm rău. Kant ar fi spus să facem în așa fel încât acțiunea noastră să poată deveni lege universală. Dacă noi am trece cu vederea un furt, înseamnă că de mâine toată lumea poate să fure de la toți.

Am dezbătut și au fost fascinați că pot să se agite și pot să-și spună părerile, iar la sfârșit le-am explicat conceptele.

Așa a apărut și Școala de Gramatică. Pentru că primeam din ce în ce mai multe solicitări din partea părinților din București, am decis să venim și aici. Mai departe, mi-am dat seama că eu sunt lingvist și, așa cum mi-am propus eu la Madrid, puteam să fac aici un proiect de educație integrată pornind de la ce știam să fac.

Le pun copiilor în față un broccoli și un tort, gramatica fiind broccoli, iar tortul este viața fascinantă pe care trebuie să o exploreze. Doar că ei nu știu încă faptul că pot explora viața și prin gramatică, cu mai multe cuvinte știute, cu un vocabular mai bogat, cu lecturi plăcute.

Gramatica nu înseamnă doar norme, reguli de vorbire și scriere corectă, ci tot ansamblul de gândire care este pus în mișcare prin limbaj.

Să începem cu verbul. Oare folosim noi, românii, mai multe verbe decât substantive? Suntem mai dinamici? Adevărul este că nu. Avem mai multe substantive, suntem mai abstracți, cu toate că în societatea actuală aveam nevoie de mai multă dinamică, iar nucleul comunicării este verbul. De aici pornind, ne jucăm pentru a învăța. Alegem verbele preferate din existența noastră imediată și pornim de acolo.

Spune-mi cele patru verbe referate ale tale pentru a încheia!

A învăța, a iubi, a evolua și a te bucura.

Care sunt cele mai îndrăznețe vise ale tale legate de acest proiect?

Ca în școala gratuită, publică, să se studieze discipline ca cele pe care le gândesc eu aici, după metode.. nu moderne, ci normale.

read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO