Cristi Georgescu, reporterul ce spune poveștile altora, în timp ce ascunde cu demnitate propria dramă. La naștere un medic i-a secționat mâna, l-a declarat mort și l-a trimis la morgă: „Timpul a șters urmele și a intervenit iertarea"

Cristi Georgescu este reporterul care ține microfonul cu o mână și scrie cu tot sufletul. A știut din copilărie că va intra în media și a luptat pentru visul lui până a ajuns să îl trăiască.

În fața omului care are deja un destin nu poate sta nici măcar o poveste tristă de viață, așa cum o are Cristi, dar pe care o povestește dintr-un alt unghi.

Dacă îl vezi prima dată ai tendința să o faci cu milă, pentru că are doar o mână, însă dacă ajungi să vorbești cu el îți este rușine pentru acel prim gând.

Povestea de astăzi începe în noaptea Crăciunului din anul 1987, când un medic a decis să facă cezariana unei femei însărcinate. Din greșeală i-a tăiat greșit burta mămicii, secționând mâna unui copil care venea pe lume. Acest copil era al treilea în familia Georgescu și era extrem de așteptat. Cristi avea să îl cheme pe cel care a fost dus la morga spitalului, iar pe Ana, mama lui, la terapie intensivă. Separați pe etaje, unul declarat viu, celălalt mort, dar nu și de rugăciuni, ei ajung să se cunoască câteva ore mai târziu. O asistentă a mai dat un ultim tur prin sala de morgă şi a văzut cum un bebeluș se zbătea pe podea şi şi-a dat seama că trăieşte. Trei ore a stat pe podea, și s-a adaptat vieții extrauterine fantastic. Acum a devenit o voce.

Cu o demnitate incredibilă, cu un simț de autoironie rar întâlnit și cu o pozitivitate în voce, Cristi mi-a răspuns curiozităților. Au fost mai multe, dar toate duceau spre ceva negativ, iar el elegant a spus că nu-și au rostul. Asta este dificil când sunt doi oameni care împart aceeași meserie, își pot impune limite. Astăzi chiar dacă s-a pus problema unor două săbii tăioase, teaca a fost ocupată de mâna lui Cristi care a băgat sabia în ea și a scos microfonul.

Cristi Georgescu: „Deși parcursul meu de la naștere nu a fost unul tocmai obișnuit, au avut încredere că voi supraviețui în ciuda tuturor celor întâmplate!”

Mi-e greu să inițiez un dialog cu un om care face aceeași meserie ca și mine, numai că el o face dintr-un alt unghi. Vreau să străbat drumul parcurs de tine, alături de tine și să-ți simt trairile. Cristi, ai declarat că ești un dar de Crăciun pentru familia ta…

Da, am fost cu adevărat un dar! Și am fost extrem de dorit, chiar dacă părinții mei mai aveau copii. Deși parcursul meu de la naștere nu a fost unul tocmai obișnuit, au avut încredere că voi supraviețui în ciuda tuturor celor întâmplate!

Ai venit ca o binecuvântare în familia Georgescu, dar și cu o ambiție greu egalabilă pentru un copil nou născut, având în vedere că ai zăcut în primele tale ore din viață, pe secția morgă, nicidecum într-un incubator sau pe un pat pentru nou născuți? Sună atât de dur ce spun acum.

De ce dur? Noi, ca jurnaliști trebuie să redăm obiectiv orice informație, așa că spun de la început să citiți povestea mea fix așa cum am trăit-o: cu toată demnitatea din lume. M-am născut în ziua de Crăciun, iar Dumnezeu a făcut o minune cu mine! Îi mulțumesc zi de zi că am primit o asemenea binecuvântare, că are un plan cu mine și că mereu mă ocrotește. Sunt credincios, atât cât pot, căci suntem oameni și prin fiecare fapt suntem supuși greșelilor, dar da, simt că este o binecuvântare însăși puterea Celui de Sus care mi-a hărăzit un destin frumos.

Cristi Georgescu: „Timpul a șters urmele și a intervenit iertarea deja de foarte multă vreme!”

Îmi vorbești atât de frumos despre Dumnezeu și noi mai știm că El lucrează prin oameni. Simți că îi datorezi poate viața asistentei care te-a găsit și salvat? 

Eu simt că datorez viața fiecărui om prin intermediul căruia Dumnezeu a lucrat, și implicit Lui. Lista va fi mereu aceeași, iar ordinea niciodată nu a contat: asistenta, mama, cei dragi… toți cei care și-au dorit să mă vadă salvat și s-au rugat pentru mine.

Ești al treilea copil. Spune-mi, cât de mult te-au dorit părinții tăi? Simt lupta și frontul vostru comun.

Extrem de mult m-au dorit și mi-au demonstrat asta încă din prima clipă de viață. Umăr, gât și membre îmi sunt. Îi simt alături în orice moment și recunosc, profit de ei….de la ei îmi iau toată energia.

Că tot amintești de energie, schimb puțin valența stărilor și te duc la polul opus. Te simt un om „bolnav” de optimism și foarte pozitiv. Spune-mi, a existat vreodată cuvântul ură sau răzbunare din partea voastră pentru medicul care a greșit?

Nu! Categoric nu și chiar aș boldui acest NU. Timpul a șters urmele și a intervenit iertarea deja de foarte multă vreme! Sunt de părere că lucrurile se întâmplă cu un scop. Poate că așa este scris undeva, Sus! Și sincer, în fond, la ce mi-ar folosi razbunarea! Iată ce plan măreț a avut Dumnezeu cu mine! Sunt recunoscător, împăcat, fericit!

Cristi Georgescu: „Într-adevăr, greșeala medicului mi-a marcat viața extrem de tare, dar ce să întreb? Dacă se uita pe pereți? Este tardiv…”

Cristi, poate că ai mai fost întrebat, dar o fac și eu. Dacă ar fi ca printr-o coincidență să ajungi să îl întrebi acum ceva, ce l-ai întreba?

Absolut nimic! Suntem oameni, muncim, greșim… într-adevăr, greșeala medicului mi-a marcat viața extrem de tare, dar ce să întreb? Dacă se uita pe pereți? Este tardiv, deschid poate niște răni și nu i-aș găsi sensul întrebării. Mă concentrez să fac fiecare zi să conteze.

Cum ai evoluat sub ochii părinților tăi?

Asemenea unui copil normal, pentru că sunt un om normal. Nu am simțit niciodată că sunt special. M-au educat frumos, mi-au insuflat valori pentru care să lupt și m-au îndreptat să cred în mine, în Divinitate, iar acum le sunt recunoscător. Avem o relație frumoasă! Ne iubim și asta contează foarte mult!

De la familie facem un salt către societate. Cum te percepe ea?

Eu spun că bine. Niciodată nu am fost văzut ca un caz social, pentru că nu sunt, iar în meseria pe care o practic primesc feedback bun, ceea ce înseamnă că strădania de a fi un bun profesionist funcționează.

Cristi Georgescu: „Am supraviețuit eu celebrelor cântecele: „Dacă vesel se trăiește, bate așa” sau „Eu am 10 degețele” și nu am fost afectat niciodată de situația în sine”

În școală ai simțit că nu te integrezi sau că alții te exclud?

Nu, am avut noroc de un colectiv de copii frumoși, bine educați și deschiși. Am doar amintiri frumoase din acea perioadă! Uite, mie îmi place mult autoironia. Am supraviețuit eu celebrelor cântecele: „Dacă vesel se trăiește, bate așa” sau „Eu am 10 degețele” și nu am fost afectat niciodată de situația în sine. Dacă eu nu mă vedeam cu o lipsă, nici ceilalți nu mă vedeau. Este ca o perpetuare a unei trăiri.

Uite ce frumos ai spus. Când ai știut că vrei să devii jurnalist?

Încă din copilărie. Aveam acasă o veioză pe care o foloseam, prindeam de draperie un pled și construiam un mic studio de televiziune. Rudele îmi erau invitate și așa am început să iubesc această frumoasă lume! Apoi am continuat să construiesc pe asta, iar destinul a prins și această pasiune în planurile de viitor!

Ce ai făcut pentru a-ți urma visul?

Am crezut, am muncit și am reușit! Și am avut credință! Iar asta a contat pentru ca Dumnezeu să mă așeze pe acest drum.

Te-a făcut meseria aceasta să plângi?

Da, de multe ori!

De ce?

Căci empatizez mult cu poveștile oamenilor, pentru că mă implic emoțional și încerc atât cât pot să îi ajut, însă fac asta în intimitatea mea, căci nu vreau să fiu un bărbat plângăcios.

Cu ce empatizezi cel mai mult atunci când ești jurnalist?

Cu oamenii, cei cărora mă raportez în fiecare parte a meseriei mele.

Unde vrei să ajungi cu presa?

Acolo unde îmi este scris. Nu pot să spun decât că îmi doresc să activez mult timp în domeniu, așa că voi „croșeta” în acest sens.

Dacă ți-ai scrie propria carte, ce nume ar avea coperta?

„Am mers pe mâna mea!”, este o carte pe care o și am în proiect.