Cristina Joia, designer în „Visuri la cheie”, artista care a părăsit SUA pentru a-și întâlni iubirea vieții și care a primit darul de a-l adopta pe Andrei

Cristina Joia este designer și o știți de la „Visuri la cheie”. Este o prezență efervescentă, omul care a desenat cele mai multe portrete în emisiune, femeia care trăiește o poveste de dragoste incredibilă și a trecut printr-un proces de adopție draconic, la capătul căruia a devenit mama lui Andrei, copilul ei și al lui Bogdan, pentru care sunt recunoscători că le-a atins sufletele.

Ce se schimbă când faci bucurii oamenilor, așa cum faceți voi în Visuri la cheie?

Te schimbi tu. Iar când dăruiești, simți cum te încarci tu, de fapt. Eu mai primisem un telefon de la producători, cei de la Zucchero, pentru primele sezoane. Însă nu era cel mai bun moment pentru mine, fiindcă de-abia îl adoptasem pe Andrei și aveam nevoie de timp să stau cu el. Dar când am început să văd emisiunea, aveam regrete, aș fi vrut să fiu și eu acolo. Dar după ce Andrei a crescut, a trecut de 7 ani, nu mai este atât de dependent de mine, lipit tot timpul de piciorul meu, iar tata a devenit eroul principal. Așa a apărut a doua propunere de a intra în echipa emisiunii. Exact la momentul potrivit.

Am ajuns la casting cu emoții, fiindcă mă gândeam cum am eu 42 de ani și cum concurez cu fete tinere și… (râde) Știi senzația! Dar până la urmă ei au ales și iată-mă în echipă.

Ce credeam eu că se petrece într-un astfel de proiect, din experiența anterioară, nu avea nicio legătură cu ce se întâmplă de fapt la Visuri… Aici totul este la o scară mult mai mare.

Mi-aduc aminte când am ajuns la Urlați, unde am dat proba de casting, de fapt. Era foarte frig iar eu dârdâiam din toate încheieturile, mă îmbrăcasem subțire, să nu par grasă (râde) și am ajuns la o familie a cărei poveste era incredibilă. Am uitat instantaneu că sunt la probe acolo. Am început să mă joc cu copilul, a fost foarte firesc totul.

Cred că nu ai alternativă, de fapt. Când intri într-o cămăruță, unde locuiește o mamă, împreună cu patru copii, bătuți și alungați de acasă de soț, nu ai cum să nu iei copiii în brațe și să te joci cu ei.

Îmi aduc aminte când am fost la Câmpina, era o doamnă care adoptase o fetiță chiar dacă mai avea un copil, s-a luptat să o ia și pe această fetiță foarte bolnavă. Toată lumea îi spusese să refuze fetița, să ia un copil sănătos, fiindcă din pensia ei nu avea cum să susțină toate operațiile copilului. „Dă-o înapoi și ia un copil sănătos!”, cam așa sunau mesajele apropiaților ei. Femeia a refuzat. Fetița, care trecuse deja prin niște operații, era extraordinară, învăța foarte bine și ne-a uimit pe toți.

Cum se pare că le schimbați voi viețile acestor oameni?

Eu nu am complexul lui Dumnezeu. Citim pe Facebook ce cred oamenii despre noi, că suntem niște îngeri care le fac viața mai bună.

Eu nu văd lucrurile așa, noi suntem plătiți pentru ce facem. Mi-aș dori să pot să mă trezesc în fiecare dimineață și să fac așa ceva pro bono, dar deocamdată nu pot să fac.

Se schimbă viața lor, în sensul că le iei o povară, cea financiară a renovării unei locuințe. Dar când vorbim de bolnavi, cum l-am avut pe copilul din scaun rulant, pe mama cu cancer și tata cu AVC, lucrurile se schimbă și plec de acolo cu gândul că sănătatea este cea mai importantă și mi-aș dori să fiu un pic Dumnezeu și să-i vindec. Mai mult decât să le fac niște camere frumoase.

Pe de altă parte, noi punem energie bună acolo și parcă și boala dă înapoi un pic. Iar când plecăm și lăsăm în urmă o cameră personalizată, așa cum și-a dorit-o el, nu există bucurie mai mare. Eu nu pictez portrete, stilul meu este abstract, dar am pictat la Visuri… portrete pentru toată lumea, fiindcă știam că nu există cadou mai important pentru bunicul decât un tablou cu nepoțica lui.

Cum l-ai adoptat pe Andrei?

Mie întotdeauna mi-au plăcut copiii. Eram baby-sitter-ul blocului. Apoi, în facultate, cred că am pictat 50-60 de camere de copii.

Am făcut lucrurile ca la carte, nu am ars etape: școală, carieră, am zis să nu fac un copil în facultate, apoi bursă, am plecat în SUA, m-am căsătorit și în toate aceste etape am controlat foarte bine toată situația, încât nu am rămas niciodată însărcinată și nu știam că am o problemă în acest sens.

Dar m-am îndrăgostit, ne-am căsătorit și când am încercat corpul meu a zis pardon! Și au urmat câțiva ani în care am tot așteptat, sperat, dorit, nu aș zice că am trecut printr-o depresie, a fost o perioadă bulversantă pentru mine: treceam din clinică în clinică, în Ungaria, Austria, România, devenisem un soi de cobai pentru teste medicale. La un moment dat ne-am oprit și am zis că nu aveam nici eu, nici soțul meu, ego-ul de a avea copilul născut de mine. Andrei este mai bine decât dacă îl făceam eu, jur!

Realitatea este că noi am ajuns la direcția de specialitate din București, cu intenția de a adopta un copil. Dar ne-au descurajat cei de acolo. Ne-au zis clar: „de ce țineți neapărat să adoptați? Noi nu avem copii sănătoși! Avem copii care vin de la prostituate care s-au drogat ori au fost bătute de peștii lor. Sunteți tineri, frumoși, nu mai bine mergeți acasă și vă luați un cățel?”

Aveam pisică, dar voiam și un copil. Ce să facem?

Asta vreau să accentuez aici, de fapt este motivul pentru care vreau să vorbesc despre această experiență: sunt mulți tineri în situația noastră, care nu au niciun sprijin. Și suferă în tăcere, neștiind dacă ce își doresc să facă este bine sau nu. Pentru că nu au niciun fel de sprijin din jur.

Noi am avut norocul de a ne avea unul pe celălalt, eu și Bogdan. Ne-am înarmat cu răbdare și am început procesul de adopție, care atunci dura foarte mult, 3-4 ani. Primul pas este să faci niște cursuri de părinte adoptator, te verifică statul mai ceva ca SRI-ul, după care primești un atestat că poți adopta, te așezi lângă telefon și aștepți să fii sunat. Și așteptarea asta poate dura câțiva ani. Tu nu ai voie să cauți copil, sistemul găsește familii pentru cel mic, nu invers.

Iar așteptarea asta este cruntă, fiindcă ai hârtia, știi, Statul ți-a confirmat, că ești apt să adopți un copil, dar tu trebuie să aștepți să fii sunat. Practic fiecare zi începe pentru tine cu gândul că poate vei primi acel apel.

Noi nu am reușit în București, iar cineva ne-a spus că avem mai multe șanse în Botoșani, iar acest lucru ne-a ajutat să așteptăm mai puțin decât mulți alții, care vor ca cel mic să fie chiar din orașul lor. Așa încât, după un maraton de un an și jumătate, în care primeam câte un telefon și trebuia să ajungem în două ore la Botoșani, câte amenzi ne-a luat pentru asta, fiindcă trebuia să fim acolo, am primit raspunsul favorabil.

Într-o dimineață a venit telefonul. Așteptarea se scurtează când tu nu ai pretenții. Adică, din ce am văzut noi la școala de părinți, sunt oameni care bifează în formular că nu vor să fie de etnie, să fie fetiță, culoarea ochilor, culoarea părului și așa mai departe. Noi nu am avut nicio pretenție. Un singur lucru nu voiam: probleme psihice grave, adică ceva ce nu pot eu repara cu doctori, dragoste și efort. În rest, putea fi verde cu picățele. Deci, așteptarea se reduce în momentul în care tu realmente îți dorești să devii părinte, fiindcă părinte nu te naști sau dai naștere. Părinte devii cu fiecare zi de dragoste împărtășită cu copilul tău.

Iar când a venit poza lui Andrei și i-am văzut ochii am știut că el este copilul nostru. Acest copil, până la 3 ani nu văzuse o bucățică de carne, ne-a confirmat doctorul, ori o banană, de ananas nu mai vorbesc. Doar mâncare de cartofi văzuse până atunci. Nu știa pe unde să se urce pe tobogan.

El știe acum toate lucrurile astea, știe că a fost adoptat, fiindcă ni s-a părut că este dreptul lui să începem această relație onest și să știe tot adevărul.

Cum a fost prima întâlnire?

Dormea când am ajuns la el. Și doamna de acolo ni l-a adus așa cu ochii cârpiți. Bogdan nu a mai putut articula niciun cuvânt, eu îi adusesem o mașină cu telecomandă. Când a văzut mașinuța a început să se joace. Iar eu am intrat în jocul lui. Atât, fără cuvinte mari: „eu sunt mami!” sau ceva de acest gen. După ce ne-am jucat vreo câteva ore, Andrei s-a încălțat cu balerinii mei să nu mai plec. Nu am să uit în viața mea asta.

Cum te-a schimbat Andrei?

Ne-a schimbat în bine. Nu pot să spun că ne-a sudat, fiindcă noi eram deja așa. Dar ne-a făcut să învățăm să ne bucurăm de lucruri mici. Înainte eram ca un hamster în mișcare: job, client, acasă. Munceam amândoi foarte mult, dar nu ne bucuram. Iar când a venit Andrei totul a căpătat culoare.

Dar dincolo de asta, pentru că noi am trecut prin toate acele momente până cînd a apărut Andrei, noi nu mai aveam ego-ul pe care îl au, probabil, părinții care au copiii lor: ești copilul meu, eu te-am făcut. Noi suntem absolut conștienți că Andrei ne-a salvat, că noi suntem asistenți ai devenirii unui copil într-un adult și noi trebuie să dăm totul pentru a se întâmpla asta. Noi am primit o șansă și noi suntem recunoscători că am devenit părinți.

Hai să ne întoarcem la momentul când tu erai baby-sitter pentru copiii din bloc. Cum așa?

Exact așa. Eram baby-sitter pentru copiii din blocul meu dintr-un cartier obișnuit din Slatina. Ai mei lucrau într-o fabrică de textile. Mama, Elena, era operator pe niște calculatoare cât o cameră de mari, pentru care folosea niște suluri de hârtie, cearșafuri, lungi, perforate pe margine. Mie îmi plăcea la nebunie să mă duc la ea la serviciu, pentru că primeam câte 5-6 metri de hârtie din aia pe care eu desenam. Iar când ajungeam la capăt nu mă opream, ci continuam pe pereți. (râde) La fel făceam și acasă, spre disperarea mamei. Orice prindeam, mâzgăleam.

De unde ai moștenit talentul la pictură?

Nu aș ști să-ți spun. Mama, în vremea aceea, comunistă, cum probabil, îți amintești și tu, era nevoită să creeze tot felul de hăinuțe pentru noi, fiindcă nu se găseau în magazine. Și îmi făcea un Mickey Mouse, cusut cu 30-40 de gheme cu nuanțe, pentru nas, umbre pentru obraz, pentru urechi, ochii, luminița din ochi și așa mai departe. Deci, să zic că de la ea am avut atenția pentru aceste detalii.

Tata, dimpotrivă, era pasionat de fotbal și avea tendința să mă îmbrace în băiat. Mai ales că și-a dorit enorm un băiat și a plâns de jale când m-am născut. Bine, după cum vezi în poze, nu arătam a fetiță delicată și fragilă când m-m născut. Eram cel mai gras copil din maternitatea din Slatina. 5 kilograme. Mama este o chestie minionă, de 45 de kilograme, deci cred că avea o burtă cât ea de mare. Toată lumea a fost convinsă că naște gemeni.

Dragostea pentru animale m-a salvat și m-a făcut să slăbesc pe la 6-7 ani. Mama îmi lăsa mâncare pentru prânz, iar eu o împărțeam cu pisicile și cățeii din luminator. Și erau mulți. (râde)

Mi-a plăcut foarte mult la școală. De acolo venea validarea, fiindcă acasă erau obișnuiți cu performanțele mele și nu mă mai lăuda nimeni. În vreme ce la școală eram o autoritate: eram comandant de unitate, dacă îți amintești, cu șnur albastru la cămașă și îmi plăcea la nebunie faptul că eu raportam direct unui adult, instructorului de unitate, profa de matematică, nu unui alt copil, cum se întâmpla ierarhic până atunci.

Nu-mi plăcea deloc matematica, o uram visceral și acopeream toate caietele de mate cu desene. Cred că de-asta nu am dat examen la arhitectură.

Când a fost să dau examen la Liceul de Arte, adică în alt oraș, la Craiova, a fost ca și când aș fi fugit de acasă, fiindcă tata avea această obsesie să dau la Drept, mai ales că îmi plăcea foarte mult istoria, eram olimpică la istorie și română.

Așa că am plecat la Craiova, cu bani de tren de la mătușa mea, și am dat examen la Liceul de Arte cu următorul plan: dacă iau trec de probele practice, care se dădeau înainte de mate și română, le spun. Dacă picam, nu le mai spuneam nimic. Și am intrat prima la Liceu, după probele practice. A doua pe listă era o altă fată Cristina, cu care m-am împrietenit foarte tare.

Ai mei au fost șocați, fiindcă era o confirmare a talentului meu, dar ei tot nu ar fi vrut să intru la Arte. Pe urmă s-au resemnat. Aveau această temere legată de viitorul meu, știi? Una era să fii avocat, alta să fii mâzgălitor. Se gândeau că o să mor de foame, pe scurt, și era păcat pentru că fusesem un copil bun la învățătură.

Dar am eram de neoprit: am terminat liceul, apoi am dat la facultate, am plecat în Statele Unite și lucrurile au mers firesc.

Cum ai plecat în SUA?

În facultate, an de an îmi făceam dosar de bursă în străinătate, din bănuții puțini de bursă și îl depuneam la minister, fără să știu că probabil acolo ajungea în primul coș de gunoi. Până când mi-a spus o prietenă că ar fi mai înțelept să încerc direct pe site-urile colegiilor americane.

Și m-au primit cei din Laguna Beach, lângă Los Angeles, cu bursă completă, mai ales că eu abia reușisem să adun banii de avion. Condiția era ca eu să creez acolo și să las lucrările în contul cheltuielilor pe care ei le făceau pentru mine.

Am rămas 8 luni de zile acolo, a fost minunat și m-aș întoarce oricând acolo. (râde)

Cum te-a schimbat experiența asta?

M-a expus unor galerii și unei piețe artistice cum la noi nu exista. Gândește-te că vorbim de anul 2004-2005. Nu poți vorbi de piață de artă în România atunci. Așa că pentru mine, să expun într-o galerie în care a expus și Andy Warhol, a fost extraordinar. Țopăiam și plângeam de fericire singură, pe malul Oceanului. Și cel mai trist era că nu aveam cu cine să împărtășesc experiența aceea. O sunam pe mama, îmi sunam iubitul de la acel moment, dar cam atât.

De ce te-ai întors?

Ți-am zis: lăsasem în țară un iubit, omul de care mă îndrăgostisem la 14 ani și cu care aveam deja o relație de tot atâția ani. M-a costat, e adevărat, fiindcă după ce m-m întors în România m-a părăsit.

Dar atunci mi-am făcut niște legături care rezistă și acum: galeria la care expun și acum în Laguna Beach atunci am descoperit-o și de atunci rezistă relația noastră contractuală.

Cum l-ai cunoscut pe soțul tău?

Exact când nu eram pregătită pentru asta. Nu aveam chef de ieșit, de cunoscut oameni. Și am mers totuși la această întâlnire, mai mult forțată de această amică. Și am făcut cunoștință: „Bogdan!”, zice el. Am tras mâna. Îl chema fix ca pe fostul iubit. „Ai și alt nume?”, îl întreb. „Aristide”, răspunde el.

Am avut noroc, jur. Bogdan este foarte diferit de primul meu iubit, care se remarca printr-o personalitate cam bacoviană. Soțul meu are coloană vertebrală și mult umor. Asta m-a atras la el: mă făcea să râd. Nici vorbă să mă gândesc vreo clipă că ne căsătorim.

Dincolo de toate astea, mi-am dat seama că el era bărbatul de care aveam nevoie pentru a trece prin toată povestea infertilității și adopției. Nu știu câți bărbați ar fi mers de mână cu mine în tot acest proces. El a făcut-o.

Cum reușești să faci față tuturor proiectelor în care ești implicată și, în același timp, ritmului de filmări și proiecte de design din Visuri la cheie?

Pasiunea mea pentru artă și design își are rădăcinile în copilărie, dar m-am întrebat de multe ori de ce nu m-am limitat doar la artă. Iar răspunsul cred că a venit și o dată cu această emisiune: viața într-un studio poate fi singuratică, iar eu am nevoie să mă încarc cu energia oamenilor. Casele beneficiarilor au devenit pânze 3D, tot ce am făcut a fost să schimb proporțiile din micro în macro.

În emisiune, familia este sursa de inspirație. Nevoile și dorințele lor, mai ales acelea pe care ei nu îndrăznesc să le formuleze dar cu realizarea cărora tu dorești să îi surprinzi tocmai pentru că știi că asta îi face fericiți. Desigur, tu ca designer dorești să îți lași amprenta, dar nu această ecuație e cea mai importantă, dorința familiei primează.

Dincolo de emisiune însă, am proiectele mele de design, iar succesul primelor idei cu care am ieșit m-au făcut să realizez cât de aproape de suflet îmi este această profesie și că pictura și designul se pot completa surprinzător de bine.

Ca designer îmi place să mixez stiluri, să am o piesă unicat în fiecare ambient, iar dacă asta nu se poate, măcar o culoare accent. Fiecare casă pe care o amenajez aș vrea să transmită ceva, ca și arta mea. Dacă tratezi materia brută cu emoție (placări, mobilier, pereți), poveștile ulterioare se pot construi frumos în acel spațiu. Nu-mi plac proiectele care par „terminate”, împietrite și cred că spațiile pot evolua spre ceva organic, iar ca designer e bine să ai această viziune a lucrurilor.

Ce să nu lipsească din casă?

Sunt o romantică și nu aș vedea o casă fără locul de citit, cu o ceașcă de cafea sau un ceai alături. Oricât de mic ar fi, lângă o fereastră, cu perne moi, colorate, un loc de visat nu trebuie să lipsească din niciun cămin.