Căutare

Share this article

M-am întâlnit cu Horia Brenciu într-o după amiază înnorată de septembrie. Atât eu, cât și el, ne rezervaserăm o oră în program ca să stăm la povești. Am plecat după aproape 3. Nu știu când a trecut timpul, cert este că el povestea, eu ascultam și împreună ne aminteam vremuri de demult. Am vorbit cu Horia Brenciu despre copilărie, despre adolescență, comunism, halva, despre începuturile lui în televiziune, despre muzică, filme, Vocea României, despre Alice Dumitrescu, soția lui și mai ales despre copii. Pare un tată la fel de talentat pe cât este ca muzician, dar și un soț extrem de responsabil de relația la care ține atât de mult. Împreună cu Alice are patru copii: două fete mari, Maria și Andreea, care sunt fiicele soției lui, Alice, din relații anterioare, Mina fetița concepută împreună și Toma pe care l-au adoptat în urmă cu aproape 3 ani. Îi cresc cu cea mai mare responsabilitate și iubire, formând o familie absolut minunată.

Horia Brenciu
Alice Dumitrescu și cei patru copii

Cine ai vrea să facă cover după piesele tale?

Nu am nici o preferință. Mă bucură faptul că mă trezesc pe Instastory și am fost surprins să primesc o variantă de la „Septembrie, luni”, interpretare pe care nu mi-aș fi închipuit-o vreodată. Asta e frumusețea lumii: ea îți poate oferi multe neplăcute, dar, în același timp, te poți trezi și cu câte o mică surpriză, din când în când, care te face să zâmbești. Sunt fanul zâmbetului, sunt iubitor de râs, dar cred că dacă e să fac o situație a ultimilor ani, râd din ce în ce mai puțin, iar asta pentru că ori nu am timp, ori nu mai sunt poantele de pe vremuri. Fecioarele înțeleg că-și pun problema asta și pentru că sunt fecioară, mă gândesc: „dacă e vina mea?”. Și încerc să contrabalansez chestia asta și încerc eu să fac lumea să râdă.

Horia Brenciu
Horia Brenciu în concert la Sala Palatului

De ce spui că nu mai ai timp? Nu crezi că trebuie să-ți faci timp?

Ba da! Asta e o minciună pe care o întâlnești de multe ori. Am timp să fac ce vreau. Cel care zice că nu are timp este ipocritul.

Deci ai timp?

Da. După interviul acesta, de exemplu, mă voi duce să joc o partidă de tenis. E adevărat că am programat-o de vreo 3 zile, dar să fiu mai ordonat am învățat de la nevastă-mea. Înainte eram haotic. Un bărbat ca mine, obișnuit de la 20 de ani cu televiziunea, avea nevoie de o mână de fier, o Margaret Thatcher. Doamna mea de fier este de miere și se numește Alice. Nu m-a domolit, nu m-a liniștit, ci mi-a reorganizat gândurile și mi-a schimbat prioritățile vieții.

Te-a agitat ordonat?

Nu, m-a ordonat că agitat sunt eu și viața se ocupă și ea de asta. Destinul a fost foarte generos cu mine: „Ce să-i dăm lui Brenciu? Agitație, agitație, agitație”.

De ce te-ai întors la Vocea României?

Ca să existe această întrebare, trebuie, înainte de toate, să-ți spun că pe piață există un fel de cerere și ofertă. Ca să existe cerere, înseamnă că tu trebuie să fii dorit; ca să existe ofertă, înseamnă că tu trebuie să fii deschis la oferta respectivă. Dacă cele două entități: Pro TV și subsemnatul, nu erau deschise una celeilalte, nu exista lucrul acesta. De-a lungul vieții mele, mi-au venit tot felul de oferte, dar nu tot timpul s-au creat aceste punți. Îi spuneam și lui Smiley zilele trecute: eu sunt omul care a trecut cu bune, cu rele, cu satisfacții extraordinare, prin patru televiziuni. Mă bucur foarte mult că am făcut pasul acesta, că am revenit la Voce, că am întâlnit poate cea mai competitivă echipă de antrenori și, așa cum îi spuneam și lui Tudor, dacă unul dintre noi ar fi fost slab, partitura celuilalt ar fi fost și ea slabă. Dar, la Pro TV, când tu ești un om care oferă conținut, oferă vorbe, oferă idei și în partea cealaltă găsește un om care nu stă degeaba – ăsta sunt eu – atunci, cu siguranță, cele două lumi oferă spectacolului ceva mai multă vervă, câteodată și bună dispoziție, câteodată și înțepături…

Horia Brenciu
Horia Brenciu și Smiley

Povestește-mi despre Academia Horia Brenciu. Ai făcut-o ca să duci acolo concurenții de la Vocea României? Când și cum s-a născut ideea asta?

Ai putea spune că realizarea asta a fost suma mai multor dorințe: dorințele mele unite cu ale soției mele. Ca să înțelegi, anii trecuți, duceam copiii cam peste tot, la tot felul de cursuri: de dans, de actorie, de canto, etc. Drumurile acestea erau prin tot Bucureștiul și trebuia să fii foarte temerar să faci drumurile acestea. Așa că dorința soției mele a fost să facem un fel de stabiliment în care să le găsești pe toate, fie că ești copil, tânăr, sau chiar adult.

Vis a vis de partea mea profesională, încă din primul sezon de Vocea României, mi s-a părut că lucrul cu concurenții, mentoratul acesta, antrenamentul acesta care nu era numai vocal, primea foarte puțin timp. Un sezon înseamnă maxim patru luni de zile, iar pentru a clădi un temperament, o voce, un comportament scenic formidabil, patru luni de zile nu-ți ajung. Eu încă nu știu scena și am 47 de ani. Ca atare, procesul acesta de învățare, dublat de experimente vii, e foarte laborios. Ca să clădești un talent, nu-ți ia o săptămână. În sensul acesta, dorința mea a fost să stau mai mult cu concurenții, să le ofer un cadru mult mai vast, de la canto, la instrument și până la stage coaching. Acesta din urmă este cursul de care mă ocup eu, un curs care nu știu dacă are omolog în România, dar cu siguranță, eu sunt omul care dorește foarte mult să spună unui elev următorul lucru: degeaba ești super talentat, degeaba ai o voce care poate să topească munții Pădurea Neagră, dacă tu nu conștientizezi că și trupul tău e cu tine pe scenă.

Există și alte cursuri care se întâmplă acolo, cu alți profesori, iar eu, personal, sunt înscris deja la cursuri de chitară pentru că fixul meu cel mai mare este să cânt la chitară. Știu câteva acorduri, dar nu cât să apar pe scenă și, fără jenă spun, vreau să învăț mai multe instrumente decât se învață în mod normal la vârsta mea. Vreau să învăț să cânt și la saxofon, vreau să intru la tobă, dorința mea de a mă descoperi este foarte mare.

Dincolo de chestia asta, copiii mei cei mici s-au hotărât să vină și ei în Academie. Toma a primit un set de tobițe mici acasă, dar dorința lui era mult mai mare decât atât, așa că l-am înscris la tobe. Mina nu e toboșară, e mai sensibilă și a luat calea dansului.

Ești cântăreț, ești profesor, om de televiziune… Când o întreabă pe Mina la școală ce e tati, ea ce spune?

Nu știu ce mi-a zis Mina că sunt. Sunt tatăl ei și cu asta basta. Toma, când era mai mic mi-a spus: „Tati, tu ești și la televizor și aici. Formidabil, cum ai ieșit de acolo?”. Iar eu mă apropiam de urechea lui și îi spuneam: „Tăticule, sunt magician! Pot să intru și să ies din televizor când vreau eu”. Magicianul este cea mai înaltă funcție de pe pământul acesta.

Citește și:

Horia Brenciu: „Toma, deşi nu a fost purtat de Alice în burtă, este băiatul nostru din clipa în care a venit pe lume”.

Și probabil dorește să se facă magician…

Nu. Am făcut greșeala o dată, la un mic dejun, să le spun: „Hai să ne hotărâm. Vreau să fiți foarte disciplinați. Spuneți-mi: Ce vreți să vă faceți când veți fi mari?”. De la o simplă dorință – Mina bucătăreasă și Toma fotbalist – până la sfârșitul discuției Mina avea 10 meserii și Toma 11 meserii. Vor să se facă de toate pentru toți. Cred că asta e de fapt cheia: să-i lași și să-i încurajezi să facă de toate. Nu îi spui copilului „mergem doar la tenis și la karate”. Vrei și tenis, și înot și fotbal, le facem pe toate. Eu personal, când eram mic, am învățat de la tata să schiez, am fost și la handbal, la tenis, am trecut și pe la fotbal – eram cel mai bun portar – le-am făcut pe toate. Toate acestea devin amintiri care reprezintă cârlige puternice pentru mai târziu.

Horia Brenciu
Horia cu Andreea, Mina și Toma

Dar tu când erai mic, ce voiai să te faci?

Asta a fost întrebarea pe care Toma mi-a adresat-o în dimineața aceea: „tati, dar tu când erai mic ce voiai să te faci?”. Mi-am umplut un pahar cu apă, m-am apropiat de el și am zis: „Comunismul….”. M-am oprit. „Voiam să mă fac așa puternic ca tine” și cu asta am oprit discuția. Nu puteam să-i spun că nu am avut nici un vis pentru că aveam deja viața bătătorită cu UTC-ist și comunist. Sau cel puțin așa o preluai când erai mic. Mintea mea probabil că scotocea pe vremea respectivă un drum care să mă facă să mă bucur de el. Cred că mi-ar fi plăcut…la Brașov era o facultate numită Industria Lemnului, iar eu mă gândeam că dacă mă duc acolo o să ajung să am grijă de o pădure. De ce? Pentru că toată copilăria mea mi-am petrecut-o prin păduri cu tata, la cules de ciuperci. De atunci mi-am zis că asta trebuie să devin, fără să știu ce trebuie să fac pentru asta. Existau foarte puțini cântăreți, iar cei care cântau aveau apariții foarte puține, îmi plăcea muzica, am făcut pian, urma ca pe la 18 ani să urmez și canto, dar nu-mi puneam problema că acestea vor fi niște instrumente ale vieții mele. Le făceam absolut din pasiune.

Horia Brenciu
Horia Brenciu în copilărie

Dar tu când ai început să cânți cu vocea? Din copilărie?

Un lucru important pe care l-am aflat și eu recent a fost că eu până la 4 ani nu am vorbit. Mi-a mărturisit de curând mătușa mea. Mi s-a părut formidabil lucrul acesta și m-am văzut ca părinte în fața copiilor mei.

Un lucru esențial pe care l-am învățat de la copiii mei este să nu arunci gaz pe foc când este o problemă ce poate exploda. Copiii m-au învățat să nu mai fiu comod în gândire. „Adu-mi lingura! Cum? Nu vrei?!”. Tu atunci trebuie să te retragi și să nu-i reproșezi pe loc copilului faptul că a fost neascultător. Să te gândești că poate tu ești de vină și să cauți cauza acelui comportament.

Horia Brenciu
Horia, Alice, Maria și Andreea

Și vrei să-mi spui că-ți iese?

Cred că este singurul lucru pentru care mă felicit. Pentru tot ce am făcut în industria asta a spectacolului, niciodată nu m-am felicitat, dar în lucrul cu copilul, au fost câteva ocazii în care m-am felicitat pentru că am avut răbdare. Răbdarea este rara avis la un părinte. Eu nu sunt tatăl perfect, și nici soțul perfect, dar încerc să le fac pe toate cât mai bine.

Horia Brenciu
Horia cu Maria, Mina și Toma

Care e amintirea aceea din copilărie care îți face bine de fiecare dată când te gândești la ea?

Cred că nu am avut prea multe amintiri din copilărie, lucru pe care vreau să-l compensez cu copiii mei. Vreau să le ofer senzații frumoase, fie că e vorba de îmbrățișări, de mângâieri, de vorbe de regii pe care le fac cu nevastă-mea… Vreau ca amintirile copilăriei lor să fie mult mai dense, atunci când vor fi întrebați la 20 și ceva de ani ce amintiri au din copilărie, ele să dea buluc în capul lor. Din punctul meu de vedere nu am avut prea multe amintiri pentru că nu era timpul să ai amintiri. Iubesc foarte mult pădurea – brazii și verdele acela a intrat în sângele meu -, iubesc foarte mult orașul în care am crescut și îmi face mereu bine să mă întorc acolo.

Horia Brenciu
Horia și fiica sa, Andreea

Care e mirosul acela care îți aduce aminte de copilărie?

Tot de brad. Iartă-mă, sunt unilateral dezvoltat la faza asta. Am o amintire frumoasă din copilărie. Eu am stat la bunica mea, în curtea bisericii Sf. Nicolae și ea, când mă adormea, mă scotea și mă punea pe pridvor, într-un pătuț. Pe mine mă adormeau foșnetul brazilor și zgomotul făcut de păsări. Toate acestea îți intră în subconștient și îți rămân acolo. De câte ori întâlnesc un brad, sau o pădure, mă așez și mă uit în liniște la tot ce mă înconjoară, din dorința de a revitaliza acele amintiri.

Horia adolescent

Dar gustul din copilărie?

Gusturile nu au fost multe, dar au fost consistente. De fiecare dată când prindeam ceva dulce mâncam tot – cred că eram foarte înfometat – și apoi mi se făcea rău. Țin minte că am prins o halva o dată, am mâncat-o toată și apoi mi-a fost rău. Odată am primit un pachet din Germania și acolo erau niște alune sau migdale, le-am mâncat pe toate și mi-a fost rău. Acestea erau lipsurile de atunci. Am făcut o comparație între Brașovul în care am copilărit eu și Bucureștiul în care a copilărit soția mea și, din poveștile ei, mi-am dat seama că Brașovul era mult mai vitregit. Începând de la restricțiile care erau acolo, de la lumina care se stingea la 8, toate sunt amintiri care îmi revin de fiecare dată când mă gândesc la acea perioadă. Eu am avut o copilărie foarte încărcată cu lupte, ca să spun așa. După ce a murit mama și eu, și tata, a trebuit să ne dublăm sarcinile. Nu a trebuit să ne invite cineva: „Haideți, spălați și voi rufele?”. Nu. Ne-am dat seama că noi trebuie să facem demersul acesta pentru că altfel nu puteam să trăim mai departe. Cred că de atunci am rămas cu chestia asta: când e vorba de muncă nu sunt sclifosit și nu fac fițe, dau drumul la acțiune. Nu am timp de lamentări.

Horia Brenciu
Horia și fiica sa cea mare, Maria

Fratele tău era mai mic?

Era mai mic cu un an.

Te văd un copil năzdrăvan….

(Tușește zgomotos). Cred. După vocile pe care le-am auzit, se pare că nu am avut un drum normal. Pornind de la faptul că nu am vorbit până la patru ani și până la toate cele. Ai mei s-au gândit că poate sunt bolnav, dar ce crezi, nu am avut nici o boală în copilărie. Tu să ai un copil care nu scoate o vorbă până la patru ani, nu ți-ai pune tot felul de întrebări?

Nu am fost un copil ascultător, se spune că eram un tip cu foarte mare orgoliu și aveam o personalitate foarte puternică. Altruismul nu se vedea deloc în copilăria mea. Dispariția mamei cred că a schimbat ceva în mine și faptul că am venit singur în București. Aici, nu știam nimic în afară de limba care se vorbea în orașul acesta. Nu aveam nici cultură generală foarte bună, iar asta s-a văzut în primii ani de Robingo. Din fericire, cei șapte ani de acasă mi i-am dublat în TVR. Cei șapte ani din TVR au însemnat pentru mine o recalibrare în București. Eram un copil care pornise din Brașov cu bun simț, dar aici mi s-a adăugat poleiala de bucureștean.

Horia Brenciu
Horia Brenciu, foarte, foarte tânăr

Ce însemna atunci să fii vedetă?

Gândește-te că acum e ușor să scrii pe Facebook: „Mi-a plăcut emisiunea”. Dar atunci, când primeai saci întregi de scrisori, însemna că oamenii respectivi chiar făceau un efort pentru un simplu Like. Dacă ar dispărea acum Facebook-ul și toată interactivitatea asta, oamenii ar reveni la scrisori? Greu de crezut. Cred că mai repede ar cumpăra porumbei călători.

Horia Brenciu
Horia împreună cu Maria și Andreea

Cum te-ai hotărât să dai la ATF?

ATF a fost a doua facultate în care am intrat. Prima a fost TCM.

Asta era ceva de inginerie?

Da. Tehnologia construcțiilor de mașini, la Brașov. Am intrat printre primii, am avut și bursă, am fost extraordinar de încântat, dar, încet, încet, mi-am dat seama că nu era pentru mine. Era senzația că învăț ceva ce nu-mi va folosi și care nu se lipește de traiectul meu sufletesc. Nu spuneam cu plăcere diagrama fier-carbon.

Dar ai dat la TCM că-ți trebuia o meserie sau de ce?

M-am dus acolo pentru că noi știam foarte clar că cei care nu intră la facultate, merg în armată. Iar eu nu am auzit povești încântătoare despre armată. Mie nu-mi trebuia armată și cred că, chiar dacă aș fi făcut armata, aș fi găsit eu o modalitate să schimb armata. Iubesc disciplina, dar pe cea creativă care nu stabilește rigori. Toate istoriile pe care le-am auzit nu mă îndemnau să zic: „Da! Armată, vin acum!”. După un an de zile, muzica m-a atras, mi-am făcut o trupă de muzică, am intrat și într-o trupă comică ceea ce a dus către drumul la Costinești în 1993 care s-a soldat cu acel lanț al întâmplărilor care m-au adus la TVR.

Horia Brenciu
Horia Brenciu la Tip Top Minitop

Adică ai dat la ATF după ce ai intrat în TVR?

Da, după. În 1994 și am intrat la Comunicații audio-vizuale. Asta însemna scenaristică, iar cei care termină secția asta ajung critici de film. Fiica mea cea mare a terminat tot Comunicații audio-vizuale. Din păcate asta nu e o meserie pe care în România să o poți aduce la prestigiul-prestigiului. Este la fel cum societatea asta nu are o înclinație specială către cântăreții de operă, în pofida marii moșteniri pe care o avem. Am avut oameni spectaculoși, universali, care au făcut furori pe scene internaționale, dar nu la noi.

Între Opera română și Untold există o mare diferență. Care e preferat de majoritatea. Untold, evident.

Fratele tău e tenor. E în România?

Nu, e dincolo. De multe ori sunt anumiți oameni care mă persiflează, dar nu mă deranjează: „Nu știu cine e Brenciu Horia, dar Brenciu Marius este tenor internațional”. Mă bucur de fiecare dată când aud asta.

Întrebarea se pune cum poți rămâne ancorat în prezent? Eu am zis că dacă Mark nu inventa Facebook-ul, îl inventam eu pentru că aveam nevoie de așa ceva. Gândește-te că în 2000, am fost primul om care, la Antena 1, la „Neața”, a pus burtieră jos cu mesajele de la oameni. Îmi doream atât de mult să știu cum gândesc oamenii, care sunt reacțiile lor în timp real, așa că am pus burtieră jos și cineva din tehnic scria mesajele venite de la oameni.

Horia Brenciu
Horia Brenciu prezentator la „Neața”

Țin minte că în prima zi s-a blocat calculatorul pentru că erau prea multe mesaje. Eu doresc tot timpul să creez punți de legătură cu oamenii pentru că oamenii sunt cea mai bună sursă de corectare și de progres.

Am învățat ce înseamnă felicitările – dacă primești o felicitare, mulțumești și o arunci – dar mai ales ce înseamnă criticile. Dacă omul îți face o critică și tu treci peste orgoliul tău, înseamnă că vei mulțumi o mare parte din public cu o corectură în comportamentul tău. Atât de benefice mi-au fost observațiile publicului, încât acum eu aș putea, în cursul meu de la academie, să-i fac pe oameni să-și pună mai multe întrebări despre ei.

Horia Brenciu
Horia și fetele mari la Masterchef

Când ți-ai descoperit tu vocea?

La începutul anilor 1990, la televizor, pe TVR 1 era „Midnight Caller” unde omul respectiv după ce vorbea cu oamenii la televizor, avea mereu câte o concluzie personală. Atunci m-am gândit să fac și eu niște chestii. Aveam și eu un dublu casetofon și cu el am început să înregistrez piese și între ele câte un panseu. Făceam un fel de compendiu de stări muzicale și sufletești, un fel de poveste muzicală. Surpriza mea cea mare a fost când mi-am auzit vocea înregistrată. Eu nu mă înregistrasem până atunci, nu am avut posibilitatea. Noi chiar am fost o familie săracă; eu când voiam să ascult ceva luam pick-up-ul de la vecin sau casetofonul de la al doilea vecin. Noi nu aveam nici măcar magnetofon, iar „Thriller” al lui Michael Jackson l-am ascultat la un coleg de clasă, pe vinil.

Prima mea experiență prin care m-am cunoscut mai bine este faptul că mi-am înregistrat vocea și, când i-am dat play, mi-am auzit vocea. Prima mea reacție a fost: „asta nu e vocea mea”. Până atunci trecusem prin numeroase experiențe, cântasem la pian, fusesem la Cântarea României când eram mic, dar nu-mi auzisem niciodată vocea înregistrată.

Cine avea voce la voi în familie de ați ieșit amândoi așa talentați?

Mama. Și încet, încet reconstitui povestea vieții lor, a ei și a tatălui meu. Pe măsură ce cresc reconstitui, exact cum reconstitui orice întâmplare istorică, adunând date de la martorii oculari sau de la istoricii vremii. Caut informații de la oamenii care i-au cunoscut pe părinții mei, pentru că eu fiind primul copil și născându-mă când tata avea 41 de ani și mama 37, nu am avut șansa să-i cunosc foarte bine. Eu nici nu mi-am cunoscut străbunicii; eu mi-am cunoscut o singură bunică. Mă gândesc că sunt dator acum să mă reîntorc și să aflu lucruri vis a vis de viața mea.

Mama a avut o dragoste nebună de musical. Pe vremea aceea musicalul la noi erau operetele. Prima sarcină, adică eu, i-a oprit brusc drumul către teatrul muzical. E ca un film de dinainte de război: „Aș fi vrut să fac ceva cu viața mea, dar războiul mi-a frânt visul”. Exact așa a fost și pentru ea visul muzical.

Horia Brenciu
Horia Brenciu și soția lui, Alice

Dar ei erau amândoi din Brașov?

Nu. Mama s-a născut la Cernăuți, iar tata s-a născut în Brașov. Din partea tatălui avem o lungă linie de strămoși în Brașov. Noi am participat, într-o oarecare măsură, la cizelarea versurilor de la „Deșteaptă-te române!”, dar asta e o altă poveste.

Bunica maternă a fost unguroaică, născută în Covasna și are o poveste foarte frumoasă: bunicul meu era român și lucra la CFR. La un moment dat s-a întâlnit cu bunică-mea, unguroaică. El nu știa ungurește, ea nu știa românește. Cu toate astea s-au îndrăgostit și au făcut-o pe maică-mea. Mai interesant este că la starea civilă, preotul a trebuit să traducă în două limbi pentru că nici unul nu înțelegea ce-i spune celuilalt. Acești oameni care nu-și cunoșteau limba reciproc, au avut o singură limbă, a iubirii care le-a rezolvat pe toate. Din punctul de vedere al conflictului româno-maghiar, povestea aceasta e cât se poate de edificatoare. Numai ce-i răi aruncă fitile. Dacă o unguroaică și un român au trăit și s-au iubit fără a-și cunoaște reciproc limba, înseamnă că putem trăi foarte bine de aici înainte.

Tu ai o pildă la fiecare întrebare…

Mi se pare normal, am acumulat multă informație până la 47 de ani. Cred că pot să spun orice. Și o să vezi asta și la Vocea României când mă voi apuca să vorbesc despre Napoleon cu Chirilă. Ca să înțelegi: încă de dinainte de a mă cunoaște cu Chirilă, tatăl lui mă admira. De aici a început legătura noastră.

Horia Brenciu

Să ne întoarcem puțin. În afară de mama, mai era cineva cu talent artistic?

Da, au fost străbunicii din partea lui tata. Erau cântăreți de strană, erau cantori. Au fost cred că două generații de cantori. România de acum 100 de ani nu semăna deloc cu România de azi. Acum toată lumea cântă.

Nu chiar…

Ba da, toată lumea cântă, îți spun eu. Și cei care nu au voce cântă. Acum 100 de ani nu exista radio, nu exista televizor, nu exista nici un concurs atât de titrat cum sunt cele de acum, cum sunt festivalurile. Acum 100 de ani exista un singur gen muzical, sau, hai să spunem, prea puține genuri muzicale. În Brașovul începutului de secol XX, nu puteai să găsești alt loc de exprimare vocală mai sănătos decât duminica în biserică.

Horia Brenciu
Horia și Delia

Nu mi-ai răspuns: când ai început tu să cânți?

Eu nu am început să cânt când am prins voce. Cred că am început să cânt după ce am început să ascult Europa Liberă. Cred că prima dată voiam să-i imit pe Deep Purple, Led Zeppelin, Pink Floyd. Când ascultam Europa Liberă și Vocea Americii, în mintea mea, ca și cum ai sparge barajul de la Bicaz, s-a năpădit toată muzica aceea.

Câți ani aveai la Revoluție?

Aveam vreo 18 ani, dar lucrurile au început pe la 12 ani când am descoperit Europa Liberă. Tata nu mă lăsa la radio pentru că știa el ce știa, pentru că lângă noi era o ditamai instituția de securitate. Acum spun așa, e doar o întâmplare efemeridă, dar atunci, era o tensiune maximă pe tema asta.

Primul meu profesor de muzică a fost radioul. Ulterior am avut dorința asta de a duce mai departe treaba cu cântul și profesoara mea de muzică mi-a dat ulterior această bază a cântului, bază cu care îmi pot permite acum să cânt și Mamma Mia ca musical, dar și My Fair Lady ca musical. Ca să înțelegi: ca să exprimi emoție pe scenă, tu trebuie să ai toate armele pregătite.

Horia Brenciu
Horia în primii ani de televiziune

Aveai plete în liceu?

Da. Eu, la școală făceam schimb de versuri de la Metallica. „Asta e piesa a 3-a? Dă-o încoace ca să o scriu și eu!”. Ca să înțelegi.

Ce ascultați voi la chefuri în liceu?

În primul rând, înainte de 1989, dacă ziceai că vizionezi un film la video, era cea mai tare petrecere. Aducea unul VHS-ul, băga un film și era cea mai tare petrecere. Primul meu film la o petrecere cu jumătate de clasă, era petrecerea colegului nostru Lucian, după ce am mâncat niște tartine mici – tata nu făcea tartine, nici nu știam ce sunt – am văzut ”Beverly Hills Cop” cu Edy Murphy în toată splendoarea lui. Țin minte că pentru mine asta era singura evadare. Filmele pe care le vedeam atunci înainte de 1989 erau evadarea mea, exact ca acum când îți pui masca aia și ești într-o altă lume, cea a realității virtuale.

Când ai început tu să cânți la modul profesionist?

Eu am avut multe semne din astea, dar mi se părea că a cânta pe scenă e un deziderat mult prea înalt pentru mine. Ca atare stăteam în banca mea.

Prima dată când am cântat și mi-am dat seama de puterea unei trupe live, a fost la Gong Show, o emisiune care a stat vreo două sezoane la Antena 1.

Mai târziu am spus că dacă eu, în 2001 puneam o cameră să filmez preselecțiile, nu ne trebuia altă emisiune. La Gong Show erau trei oameni în juriu, exista o bâtă cu care izbeai gongul atunci când voiai să închei actul omului respectiv și acesta era show-ul. Era show de talente. A venit o femeie care mulgea vaca și cânta și a intrat cu tot cu vacă în platou, a mai fost unul pe care l-am descoperit eu în Piața Amzei și care semăna și făcea pe Bruce Lee; când a intrat ăsta în platou, eram toți pe jos de râs.

De la Gong Show am rămas cu două lucruri: În primul rând am învățat că nu trebuie să râd eu așa mult, să las telespectatorul să râdă și, în al doilea rând, era trupa emisiunii cu care am cântat.

Mint! În anul 1999, pentru că eu am avut baftă în viață, la prima mea emisiune cu Lazarov, „Sarabanda”, am cântat pentru prima dată. „Sarabanda” a apărut în același timp cu ”Surprize, surprize”, ”Sarabanda a rezistat numai două sezoane și a fost prima emisiune la care producător a fost viitoarea mea nevastă. Țin minte că eram atât de încrezător cu „Sarabanda” încât, la conferința de presă, cu Andreea Marin lângă mine am zis: „Aaaa, Sarabanda va avea cea mai mare audiență”. Pe vremea respectivă muzica românească era foarte slab dezvoltată, așa că nu putea face multe lucruri, dar eu, în mintea mea am crezut că va fi un fenomen. De ce? Pentru că-mi plăcea foarte mult emisiunea, pentru că-mi plăcea foarte mult să cânt. Aceea a fost prima emisiune în care prezentatorul trebuia să cânte cu o trupă. Și, imediat după aceea, în toamna lui 2000 m-a chemat Tucă la Antena 1, am părăsit TVR-ul și un an mai târziu cântam la Gong Show.

Horia cu 10 kilograme mai gras și cu părul oxigenat

După experiența asta, în 2002 mi-am creat nucleul orchestrei și în 2003 am avut primele concerte. Am început să cânt numai coveruri, m-am inspirat de la oameni și brusc mi-a revenit toată bogăția de muzici pe care o ascultasem până atunci.

Când ai scos prima ta piesă?

În 2006-2007 mi-am dat seama că e prea puțin treaba asta cu coverurile, așa că am strâns rândurile și am zis: „Copii, trebuie să facem un album”. Încet, încet am intrat în jocul acesta al muzicii, al industriei muzicale românești și mi-am dat seama că cel mai prestigios lucru pe care poți să-l faci ca artist în România, nu este să aduni premii, ci aprecierea publicului.

Câte piese ai? Asta pentru Tudor Chirilă…

Eu pentru Tudor am o singură piesă și știu că-i place foarte mult interpretarea mea – și dacă spune altceva, minte, nu vrea să recunoască că e îndrăgostit de vocea mea. Este vorba despre modul în care eu cânt „My way”; eu cred că interpretarea mea îi dă speranță în viitor lui Tudor și îl face să creadă că există o lume mai bună.

Vorbește-mi despre Alice. Cum sună povestea voastră de dragoste?

Mi-a fost producător de 3 ori, la TVR, la Național TV și la ProTV când am filmat „Om bogat, om sărac”. Nu vreau să o pun pe tapet, dar nu cred că o să găsești povești de genul acesta între oamenii din România. Relația cu Alice este emblematică pentru Academia asta: nu știi de ce ești în stare și o dată ți se face declicul. Tu nu știi ce poate viața ta. Să treci de trei ori prin viață cu aceeași femeie, ca  producător și, de-odată să ai o relație cu ea? Mi se pare incredibil. La prima vedere e ceva putred în Danemarca, dar așa suntem noi oamenii. Putem avea lângă noi o persoană la care nu ne uităm foarte atent și, de-odată, se schimbă lucrurile. Asta e viața!

Și când s-a schimbat la tine?

La finele anului 2006. Și, mai mult decât atât, ceea ce este foarte interesant, eu am lucrat cu tatăl ei. Tatăl ei a fost regizor de montaj în TVR și prima dată am lucrat cu el, și apoi am cunoscut-o pe ea.

Ai muncit mult să o cucerești?

Alice nu este o femeie pe care o cucerești o dată. Și Alice m-a învățat că o femeie trebuie cucerită în mod constant.

Horia, Alice și fetele mari

În fiecare zi?

Nu în fiecare zi, că ne plictisim, dar în mod constant. Cred că pentru orice vrei să ai în viață, trebuie să muncești.

Câștigi anul acesta Vocea României?

Niciodată nu am știut că voi câștiga atunci când am câștigat. Oricărui om i-ar fi plăcut să câștige, dar eu nu cred că m-am concentrat pe câștig. De fiecare dată le-am spus și concurenților: „Oameni buni, fiecare etapă e eliminatorie. Aveți o singură soluție: gândiți-vă că asta e finala voastră”.

Când ai avut primul concert la Sala Palatului?

În 2001.

Și anul acesta cu ce vii?

Anul acesta, pe afiș, am scris #30DeAniDeLibertate. Am primit reacții de genul: „Libertate? Unde vezi tu libertate?”. E o chestie în clipa de față în România, este spiritul civic combinat cu revolta și cu dorința de a face bine. Mă bucur că am primit aceste reacții pentru că mi s-a dat ocazia să mă gândesc mai mult la libertate. Eu consider că în 1989 ni s-a dat o porție de libertate. Porția nu a fost de 30 de cisterne de libertate, a fost destul cât să mi se deschidă inima, mintea și sufletul să sper, să visez. Până atunci nu am visat pentru că nu aveam ce să visez în comunism. Fiecare are părerea lui despre libertate. Eu știu că pentru libertatea mea, trebuie să mă lupt, indiferent despre ce libertate vorbim.

Care e pilda ce ți-a rămas de la tatăl tău?

De la tata mi-a rămas un calm, o generozitate, o înțelepciune. Copilul la 20 de ani este o torpilă. Imediat după Revoluție, tata era deja în etate, avea în jur de 60 de ani și nu putea să țină pasul cu vremurile acelea. În fiecare seară ne adunam acasă, un tânăr care voia să vadă totul, să știe totul, să fie un fel de Spartacus și un om în etate ce urma să fie scos la pensie, se întâlneau lumea nouă și lumea veche ce nu putea să se adapteze noii orânduiri. În momentele critice, sau tensionate din casă, tata nu răspundea, nu zicea înapoi, nu întreținea tensiunea, ci, dimpotrivă, zâmbea liniștit ca să detensioneze lucrurile. Cred că e una dintre cele mai mari moșteniri.

Scrie la gazetă și trebuie să te întreb: adoptați încă un copil?

Personal, eu îmi doresc creșterea familiei. Nu am restricții și cred că și Alice își dorește lucrul acesta. Copiii, după ce nu mai adorm în brațe, lucru care ni s-a întâmplat și cu Mina și cu Toma, nu mai stau în brațe la noi. Așa ni s-a întâmplat cu Mina ceea ce ne-a împins să ne mai dorim un copil și l-am luat pe Toma. Dar nu e cazul acum, nu e momentul. Nu vom adopta pe nimeni în momentul de față, dar, la modul în care e viața noastră, plină de surprize, cred că se va întâmpla la un moment dat. Suntem dispuși, cel puțin eu sunt dispus să fac pasul acesta fără ezitări.

Horia și Toma
read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO