După 14 ani petrecuți în Germania, Miriam Mircea a ales să închidă un capitol important din viața ei și să înceapă un altul, într-un context complet diferit: Elveția. Nu a existat un moment declanșator clar, ci mai degrabă conștientizarea faptului că ajunsese la un capăt de drum profesional și intelectual, într-un sistem care nu mai oferea provocări reale. Mutarea nu a fost una sentimentală, ci una asumată, lucidă, gândită ca o evoluție necesară, chiar dacă percepută din exterior drept o „schimbare radicală”.
Miriam Mircea vorbește deschis despre procesul de dezrădăcinare, despre diferențele dintre Germania și Elveția la nivel de mentalitate, instituții și piața muncii, dar și despre presiunea firească de a te integra într-un sistem extrem de competitiv. Experiența ei pune în lumină contrastul dintre birocrația greoaie și lipsa de comunicare cu care s-a confruntat în trecut și promptitudinea, transparența și rigoarea întâlnite în noua țară.
Discuția merge însă dincolo de mutarea geografică. Este un dialog despre identitate, educație, valori și ideea de „acasă”, despre ce înseamnă să nu accepți compromisuri profesionale, despre responsabilitatea emigrantului și despre temerile și speranțele unui intelectual care refuză să se piardă în zgomotul lumii contemporane.
Privind în urmă la cei 14 ani petrecuți în Germania, care a fost momentul declanșator care te-a făcut să spui: „Este timpul pentru o schimbare radicală, mergem în Elveția”?
Nu a existat un moment concret și definitoriu, însă o schimbare era planificată de mult timp. Elveția e poate percepută ca „schimbare radicală” din cauza costurilor vieții de zi cu zi și pot să atest ca este o presupunere destul de corectă, dar depinde de fiecare.
Am ajuns la un capăt de drum în Germania și nu se întrevedea nicio schimbare majoră și provocare intelectuală mai departe.
Cum ai descrie procesul de „dezrădăcinare” după atâta timp petrecut într-un singur sistem – cel german? Și ce te-a surprins cel mai mult în primele luni în Elveția?
Pot să descriu mișcarea noastră cel mai bine printr-o expresie din engleză, și anume: „to go cold turkey” adică să se întrerupă ceva dintr-o dată fără multe pregătiri. Așa a fost și în cazul nostru. Eu nu sunt și nu am fost legată sentimental de Germania sau de vreo altă țara, prin urmare ne-am făcut bagajele și am plecat.
„Sărbătorind” două luni în Elveția, sunt câteva lucruri foarte bune pe care le apreciez și care mi-au lipsit în Germania, și anume promptitudinea serviciilor și comunicarea foarte transparentă. Urmează mai multe impresii…
„Germania din ultimii ani este un haos, cel puțin în partea de est unde am trăit noi. Nu doresc să discut aspectul social însă mă bucur că nu trebuie să susțin acel sistem complet defect”
Spuneai că, deși nu ți-a fost greu să obții permisul de reședință, ai fost sfătuită „politicos” să-ți găsești de lucru în șase luni. Cum ai perceput această presiune și cum se compară cu experiențele trăite anterior în Germania?
Nu am perceput-o ca presiune, ci ca sfat și un sfat foarte valoros. Sunt în continuare în căutarea postului care să mi se potrivească și să îmi onoreze educația și studiile și mă bucur ca există o evidență a celor care se declară în căutare de lucru și există un sistem. Germania din ultimii ani este un haos, cel puțin în partea de est unde am trăit noi. Nu doresc să discut aspectul social însă mă bucur că nu trebuie să susțin acel sistem complet defect.
Românii, din diaspora sau din țară, se plâng mai mereu că instituțiile răspund greu sau deloc. Cum ai trăit contrastul dintre viteza de răspuns a școlilor elvețiene și experiențele similare din Germania?
Mă bucură mult orice răspuns și explicație, denotă respectul față de aplicant, adică persoana mea și faptul ca „s-au obosit” să deschidă documentele trimise.
Nu voi uita niciodată anul 2011, în care mi-am trimis documentele și CV în aproape 100 de locuri, primind înapoi 3 (!!) scrisori de refuz, scrisori pe care le am și azi. În rest, silenzio stampa. O mare nemernicie, să lași pe cineva să aștepte și să se întrebe. Cea mai grea așteptare este să nu știi ce se întâmplă.
De ce ați ales Elveția pentru această nouă aventură? Și ce-ți dorești de la viața ta de acum?
Elveția a fost alegerea profesională și pe care o „curtam” mental de ceva vreme. Doresc o viață mai bună decât viața foarte bună pe care am avut-o în Germania.
Miriam Mircea: „Doresc o viață mai bună decât viața foarte bună pe care am avut-o în Germania”
Cât de greu este să-ți găsești un loc de muncă în Elveția, mai ales în educație?
Este mult mai competitiv decât în Germania, lucru cu care sunt de acord. Nu știu cat de greu e, eu sunt obișnuită să trec prin multe, căci nu mă așteptam să vin în Elveția și să fiu așteptată cu fanfara militară și trei oferte de lucru.
Ceea ce știu este că eu caut un post care să îmi valorifice cei 14 ani de lucru în Germania, studiile și competențele personale, nu doresc sa lucrez oriunde și orice.
În interviurile anterioare am vorbit despre cât de anevoios a fost drumul adaptării în Germania. Cum a fost de data aceasta începutul în Elveția: mai ușor, mai greu sau doar… diferit?
Complet diferit: acum am nivel nativ de germană, franceză și engleză, trioul perfect, 13 ani de predat în Germania, multe experiențe de viață și multă răbdare. Sunt totuși la a treia țară în care trăiesc și iau fiecare zi ca pe un câștig.
Citește și: Miriam Mircea, românca profesoară care a ajuns să le predea nemților limba lor deși nu vorbea un cuvânt în germană când a emigrat în urmă cu zece ani. Cât de anevoios este drumul adaptării și integrării într-o țară străină
Ce sfaturi i-ai da unui român care se gândește să emigreze în Elveția?
Să învețe cel puțin două din limbile țării, fără câr sau mrrr, ca să mă exprim în jargon. Nu pricep încăpățânarea unora de a nu învăța limba pentru că, ce, de fapt? Să aibă economii serioase, să fie foarte adaptabil și comunicativ.
Nimeni nu are nimic cu noi, niciunde, așa din senin. Să fie sigur că asta dorește și să aibă un scop definit care să nu se piardă la primele obstacole.
Suntem oaspeți în țara lor, nu invers. Când mergem în vizită la cineva acasă, facem cum spun ei, nu cum vrem noi, nu?
Dacă ar fi să compari comunitățile românești din cele două țări, ce observi diferit în modul în care românii se organizează, se susțin sau se integrează?
Sinceră să fiu, nu sunt o „fană” a comunităților românești în general. A nu se înțelege greșit: există oameni principial buni peste tot, dar și răi. Nu sunt interesată să fiu lângă români foarte mult sau în exclusivitate, căci dacă doream asta, aș fi rămas în țară. Dacă se întâmplă să cunosc români de calitate, foarte bine. Dar nu caut contacte de acest gen în special și nu vânez cunoștințe. Scopul meu este să mă pot integra oriunde. Așa că nu pot răspunde concret acestei întrebări, căci nu cunosc deocamdată niciun român din Elveția și nu mă grăbesc să cunosc.
Ceea ce îmi doresc este să întâlnesc oameni de calitate indiferent de nație, cu gândire critică, bun simț, educație, respect și repere morale.
Ai fost de fiecare dată sinceră și vulnerabilă în discuțiile noastre. Și nu te-ai ferit niciodată să vorbești despre temerile și fricile tale. Care este cea mai mare teamă în această nouă etapă și, la polul opus, cea mai mare speranță?
Teama cea mai mare dă naștere speranței legate de ea: mă tem ca intelectualii generațiilor mele, ale părinților mei, vor dispărea complet, înghițiți de marea masă a prostiei galopante care este îmbrățișată cu brațele deschise de atâția cu lacune uriașe pe multe nivele. Aș fi sperat că totuși se mai trezesc câțiva lideri de opinie să readucă normalitatea, cultura în primul plan, dar nu se poate, căci mai nou influencerii merg prin școli de parcă au ceva valoros de împărtășit.
Mă sperie prostia și nesimțirea și nu văd vreun remediu la orizont. Sunt multe de spus pe această temă, însă mă voi rezuma la a spune că împărtășesc unele din temerile filozofului meu preferat, Albert Camus. Cine e curios, să citească despre el.
Odată cu acest nou pas în viața ta, s-a schimbat ceva în modul în care vezi lumea? În care te raportezi la stabilitate, migrație și ideea de „acasă”? Simți că este Elveția un posibil „acasă” pe termen lung?
Felul în care văd lumea se schimbă mereu, pe măsură ce mă dezvolt mental, intelectual și spiritual. Eu nu sunt atașată de locuri și obiecte și „acasă” nu e un loc anume, ci o sumă a sentimentelor pe care anumite locuri mi le evocă și provoacă. Cât despre termen lung, nu știu, sunt flexibilă și deschisă și la alte schimbări.
Citește și: Viața unui profesor român din Germania. Miriam Mircea: „De întors în România, nu, merci”
Dacă ne-am revedea peste un an, ce ai spera să ne poți spune despre cariera ta și despre viața de zi cu zi în Elveția?
Aș raporta cu bucurie că totul a depășit așteptările și că în sfârșit sunt pe drumul spre un post de lector permanent la universitate. Și de asemenea că am reușit, prin postările și gândurile mele, să aduc un plus de cunoștință și cultură celor care aleg să mă citească.
